Emil îmi propune o plimbare într-o pădure pe care o ochisem amândoi de mult: pădurea Roșu! Până să mă întâlnesc cu el sâmbătă, dau o raită prin balta/delta Văcărești. Chiar întreb de observatorul din blocurile construite în apropierea bălții/lacului Văcărești și mi se spune că se poate merge doar cu programare prin e-mail... Prin stuful și printre petele de apă mă bucur de muzica păsărilor și de vreo jumătate de oră la vorbă cu un pescar venit ocazional... A prins un bibănuț și întâmplător un somn african mic într-o plasă prinsă și ea în algele dinspre marginea bălții... Îi dă înapoi apei, nu ai ce face cu peștișori de 7-8 centimetri :D! M-am bucurat de trecerea prin câteva bălți fiindcă am fost în sandale :D (până acum nu trecusem pe acolo fiind încălțat cu bocanci sau altceva ce se poate usca mai greu)!

Traversez Bucureștiul cu metroul până la stația Păcii de unde merg cu Emil Engel spre pădurea dorită... Printre grupuri de tineri, poteci afundate în verdeață și ceva fum de grătare (nu am auzit muzică tare!) ieșim spre canalul Roșu (prin ”pură întâmplare”)...

Până la canal ocolim iazul de decantare 3 și pe digul dintre iazurile 2 și 3 ajungem pe malul canalului. 

Intru puțin până la gura de scurgere în canal și apoi ne întoarcem spre păduricea din iazul 1. 

Mă tentează și Emil nu vrea să intre în pădure. Pământul poate fi moale... Eu intru puțin în cercetare prin păduricea deasă, mă furișez printre copacii tineri și foarte apropiați, ies pe canalul de scurgere la lumină și dau într-o zonă sterpă. A fost apă de curând aici, acum parcă aduce a pământ arabil în care nu s-a intrat de cel puțin o lună... Prin stuf ars ies iarăși la canal și revin la strada asfaltată de unde Emil urcase pe platoul intermediar spre case.

Coborâm la asfalt și trecem pe lângă frumoasa și bine-utilata baza sportivă din Chiajna. Frumos că accesul la meciuri e gratuit și acum noi putem merge liber până în tribune și chiar la tribuna presei... Nimeni nu întreabă de sănătate :D...

Trecem podul peste canalul Roșu și intrăm în parcul de copii și grădina zoologică fără taxă de intrare! În parte sunt animale folosite la circul Globus și îmi par destul de triste și chinuite, chiar dacă spațiul alocat fiecaruia este destul de mare. Mai jos aveți câțiva din locuitorii grădinii zoologice... Nu vă arăt leul de 200 și ceva de kilograme, leoaica leneșă sau puii fiindcă nu i-am putut surprinde fără plasa de protecție ;)!

Colegi de tura: Ilinca Alexandrescu, Cezar Partheniu

Motto:
”Și prin vuiet de izvoare
Prin mișcarea naltei ierbi,
Eu te fac s-auzi în taină
Mersul cârdului de cerbi.”
(”Ofrandă” - Mihai Eminescu)

Se apropie vacanța pascală și cu doar câteva zile înainte reușesc să îmi iau niște zile libere. În principiu avem o săptămână de bălăurit prin frumusețea Builei (adică din joia mare până în miercurea de după Paști) și din motivul ăsta nu fac nici un plan exact pe zile. Vedem la fața locului cu doar două ”puncte fixe”: participarea la slujba de înviere la una din bisericile sau mânăstirile din Buila și o vizită (cu eventual somn) la un refugiu pe la care nu fusesem până acum! Vorbesc cu Ilinca de își rezolvă programul pentru joi și stabilim să ne întâlnim în Râmnicu Vâlcea.

Ziua 1 - joi, 9.04.2015

Eu plec din București cu autocarul cam pe la ora 10.00 și mai ațipesc un pic cel puțin până la Pitești (unde face oprire de vreo 20 de minute). Ilinca vine tocmai de la Cluj și a pornit mult mai dimineață puțin după ora 7.30. Nu știe exact cum va face fiindcă totul e plin pe singura cursă directă Cluj-Vâlcea și trebuie să găsească o combinație, merge până în Sibiu și de acolo îmi dă fericită mesaj că a prins o cursă de Craiova care trece prin Vâlcea. Eu eram în Pitești când am primit vestea bună de la Ilinca! Pe Dealul Negru îmi tot aduc aminte de multe ture la dus sau la întors și tot mă gândesc la munții înzăpeziți pe care îi văzusem mai devreme... Chiar acum când trec pe partea nordică a dealului (pe la mici) se vede Buila. E evidentă Curmătura Builei și zăpada de pe creastă (adică de la Curmătură în sus spre șaua Ștevioara și mai departe pe Vânturarița și spre Curmătura Oale!). Mă bucură un lucru: pe marcajul ce urcă direct de la Pătrunsa pe muntele Albu nu mai este zăpadă! Asta înseamnă că într-una din zile vom urca pe acolo! Chiar un prieten vâlcean îmi spusese că pe aici e posibil să fie multă zăpadă și pe drumul dintre Pahomie și Pătrunsa (care după spusele lui e mai puțin umblat!). Ajung în Vâlcea în autogara ”1 Mai” cam pe la ora 13.00 și știu că mai am puțin de așteptat până vine Ilinca. Întreb de unde pot lua apă, stau puțin de vorbă cu doamna simpatică de la toaletele publice (plătești un leu și îți pune ea o fisă într-un aparat care activează deschiderea ușilor!) și mă interesez de autogara Dacos de unde pleacă microbuzele spre Bărbătești (firma Silva Crisflor). Mă așez la soare și vine destul de repede și mașina Ilincăi de la Sibiu. 

Ne bucurăm de revedere, mai povestim un pic și ne pornim la drum. Adică mergem spre linia de tren și pe lângă gară urmez indicațiile ce le primisem! Se cam uită ciudat oamenii din gară la noi cu ditamai rucsacii în spinare! Puțin ne pasă! Pe sub prima pasarelă după gară facem dreapta și întrebăm de autogara Dacos. Doi tineri ne ghidează la autogara din bd. Nicolae Bălcescu, 38, găsim sediul firmei (ca și în cealaltă autogară mă bucură hărțile de oraș ale unei firme cu care am colaborat în trecutul recent), stăm puțin de vorbă chiar cu patronul și la 15.00 pornim cu o cursă (rată mare, 10 lei de persoană) spre Bărbătești. E una din mașinile care prin convenție ocolește prin rafinăria/combinatul de la Râureni și intră și în Negrulești să lase muncitorii acasă... Motiv pentru care în loc de 40-45 de minute facem vreo oră și jumătate. Nu-i grabă! Pe drum tot stăm de vorbă cu o localnică din Bărbătești (care de niște ani a plecat la copii la oraș și a mai uitat din tradiții). Multe obiceiuri, în special bisericoase, i se par exagerate. Dar trebuie să o ajute pe mamă-sa...

Pe la 16.15 autobuzul oprește la capăt unde pornește drumul spre Dobriceni. Coborâm și noi o dată cu toată lumea, punem rucsacii în spate și la drum la dreapta spre Valea Otăsăului. Deocamdată nu e nici un indicator turistic. Sunt pe ambele părți ale uliței troițe și case din lemn tradiționale printre cele moderne mai numeroase (la unele trebuie să mă sui pe gard să pot poza ceva)... Vedem o săgeată pe care scrie ”Pătrunsa 7 km” în sus pe vale. Deci tot la drum... Pe stânga pe o bancă par să fie două bătrâne. E de fapt una singură și un bărbat cu batic. Mi s-a părut un pic ciudat... Cine știe ce o fi... În noaptea de înviere l-am revăzut în biserică. Probabil că are vreo boală de cap că e ironizat de tineri și are straie femeiești... Oricum iubit de Dumnezeu este într-un fel sau altul...

La 17.00 suntem la bariera unde găsim marcajele CA și CR. Cobor la apă să alimentez și ne luăm în vorbă cu un călugăr care urca cu câinele Arcanu spre chilie. E un câine-lup care a avut o boală de piele de i-a căzut ceva păr după urechi. Are dat acolo cu un medicament praf... E blând tare... Călugărul a primit sarcină de la stareț să meargă cu câinele la oraș să grijească de el... Pornește mai în față și curând îl vom ajunge din urmă... Îndrăznește să întrebe de nu poate să facă schimb de rucsaci cu Ilinca (c-o fi mai ușor al lui), povestesc cu el despre drumul spre luminare și despre căutările spirituale (îmi spune că am început și eu căutările cu indianismul ca mulți tineri la început)... Nu pot să nu remarc și să spun că mi-a părut un pelerin de pe Camino... Ne povestește puțin despre cartea ”Pelerinul rus” scrisă de un anonim (”poate o găsiți la mânăstire”)... De măicuțele sihastre din munte... Ne mai spune că putem sta amândoi la arhondaric (clădire bisericească la capătul drumului de unde se separă marcajele) și acolo după ce a vorbit cu călugărul, nu a mai zis nimic de cazare fiindcă noi i-am spus că vrem să stăm cu cortul la Pătrunsa... La 18.45 ne salută la arhondaric și pornește cu Arcanu spre chilia lui pe Pârâul Mărului (adică pe unde merge și marcajul CA). Noi vom face dreapta pe muchia dintre valea Pârâului Mărului și cea a Pătrunsei. 

Drumul e foarte fain și relaxant, deși urcă susținut. De multe ori poteca se furișează prin canale săpate în pământ de atâta mers pe jos sau cu măgarii. E cel mai ușor acces spre mânăstire... Ajungem pe la mijlocul muchiei și văd pe stânga un pinten de pământ pe care urcă o potecă. Hai până acolo (”dacă vrei”), eu vreau să văd ce se vede de sus... Și e un frumos loc de panoramă asupra muntelui Țucla...

Revenim la culme, mai urcăm puțin și ajungem într-o șa unde e o troiță foarte faină. Sunt multe icoane și câteva brândușe puțin ofilite și aruncate peste tot. Le aranjez pe masă, închid porțile și urcăm mai departe. 

În vreo 20 de minute ajungem sus la poiana Pătrunsa printre niște căpițe de lemne. Da, ați citit bine: căpițe de lemn! Sunt lemne tăiate și adunate pentru iarnă!

Cam pe la 20.00 ajungem la biserica nouă și nu găsim /vedem nici un loc de campare. Chiar dacă pe hartă e loc de campare la Pătrunsa! Nu e nimeni pe aici și abia văd un călugăr spre bisericuța veche. Mergem repede să întrebăm de un loc de campare și un călugăr e uimit de întrebare (Cort aici? Nu știu nimic!). Chiar mi se pare o mică lipsă aici: pe harta parcului e semn de loc de campare amenajat și pe teren nu e absolut nimic amenajat! Și nici așa să pun cortul în mânăstire nu prea îmi vine. Spunem de cort și călugărul de îndrumă mai întâi spre izvorul dinspre Pahomie. Pe lângă el cică ar fi locuri de cort. Călugărul pare atât de liniștit și de senin că parcă îmi vine să îl descriu cu versul ”E atâta lumină - de unde vine?” chiar de cântecul e de altă natură tot legată de iubire... Hm, e cam înclinat pe aici și tot între chilii... ”În prima șa (cea de acolo) puteți sta. E drept” ”Mulțumim, Doamne ajută!” Trecem pe lângă izvor și peste o vale seacă și urcăm în mica șa. Cu o cățelușă maronie și un câine negru de la mânăstire! Cățelușa va dormi lângă cort și se va ține după noi vreo trei zile... Montăm cortul chiar lângă potecă, merg să iau apă, mâncăm ceva de seară, pun mâncarea în două pungi în fagii de după troița din față (mai greu găsesc crenguțe solide de care să agăț mâncarea!) și la somn. Cățelușa tot latră și ne lasă cam greu să dormim. O simt că stă un timp lângă cort pe partea mea și mai târziu în noapte își găsește un culcuș mai sus într-un coteț de lemn.

Ziua 2 - vineri 10.04.2015

Dimineața e caldă și cățelușa se alintă pe lângă intrarea în cort când ies afară. Probabil că nu prea are parte de mângâiere și acum cere! Iau mâncarea de sus din copac, mai golim ceva din pungi, strângem cortul și bagajele în bătaia soarelui și abia pe la 11.30 suntem gata de drum. Cu cățelușa după noi coborâm la izvor de alimentăm cu apă și intrăm prin poarta mânăstirii. Deși e miez de zi, e tare liniște pe aici și nici țipenie de om...
În șaua de după mânăstire e săgeata pe care urcă marcajul TG spre muntele Albu. Din alte dăți îmi doream să urc pe aici :D! No și pe unde urcăm? E doar o chilie deasupra și nu par semne. Direcția e în sus. Văd un semn șters pe un copac în stânga chiliei deci pe acolo este poteca! Asta fiindcă nu e prea clară poteca și bănuiesc că nu e nici prea bătută. Trecem prin fața chiliei și iarăși parcă dispare poteca în sus. Spre stânga pare o altă chilie și dăm să mergem spre ea.

”Mergeți la Casa de Piatră?” ne întreabă un călugăr.
”Da, la Casa de Piatră și apoi spre Curmătura Builei!”
”Pe acolo în sus. E greu și mult de urcat.”
”Ne descurcăm noi, suntem obișnuiți! Mulțumim. Doamne ajută!”

Poteca ne conduce în sus și apoi spre dreapta nimerim printr-o poartă de lemn la altă chilie închisă. Clar nu e pe aici! Intuiam de ieri că vom ajunge la chilia asta după direcția muchiei pe care merge marcajul! Înapoi la poartă și văd semne tot în sus. Urcăm câteva minute prin pădure, ieșim la o poiană unde dispar semnele, caut poteca în stânga și-n dreapta și de fapt ea e tot în sus! În scurte serpentine revenim în pădure și ieșim la a doua poiană cu un zid de stâncă în față. Fac pauză să vină Ilinca și admir insulele albe de la stânga la dreapta: Făgărașii, Cozia, Iezer-Păpușa și departe în zare Leaota și sudul Bucegilor! Crăiasa nu se vede, e ascunsă după Iezer!

Urmând indicațiile din ghid, mergem la stânga pe sub peretele de stâncă în serpentine mici și repetate. Dacă nu ești atent/ă în jur și te uiți doar la semne și potecă (pe care e bine să o urmezi în lipsă de marcaje!), poți rata cu ușurință arcada denumită Casa de Piatră. E pe dreapta cam pe la mijlocul urcușului pe sub stânci! Eu am văzut-o fiindcă o reținusem din poze și zic Ilincăi să urcăm până la ea. Sunt doar vreo 30 de metri de ieșit din potecă! Urcăm sub arcadă, lăsăm rucsacii și văd după arcada mare o peșteră. E de fapt o cavitate de până la 10 metri adâncime și înaltă de vreo 15 metri. Are o sală mare, niște intrânduri înguste și un horn interesant! Pe peretele din dreapta al cavității (ca și sub arcadă unde rămăsese Ilinca) sunt câțiva țurțuri. Semn de început de primăvară! În timp ce tot cercetez pereții cavității și fisurile de pe lângă ea, Ilinca se încălzește puțin la soare. Asta fac și eu și reflectez puțin cu gândul la asemănarea dintre arcada de piatră de pe traseul cu via ferrata spre Tofana di Mezzo din masivul Tofanelor, Dolomiți! Acolo e mult mai mare arcada sub care am încăput toată gașca de 18 prieteni și ”camarazi de cablu”!

Cam pe la 12.45 revenim la rucsaci și apoi în traseu mai departe. Mai urcăm câteva sute de metri pe sub pereți și poteca ne conduce la dreapta deasupra pereților printre mulți și firavi ghiocei. Sunt frumoși doar să îi ”capturezi” pe cardul foto, altfel se ofilesc repede! Fiindcă le place doar acasă la ei în pământ, nu și pe vreun rucsac sau presați cine știe în ce carte!
Mai urcăm vreo două sute de metri prin pădure și ieșim la golul alpin de pe muntele Albu. Aștept să ajungă Ilinca aproape lângă mine și pornim mai departe. Nu ne grăbim absolut deloc fiindcă avem zi lungă la dispoziție și multe locuri unde putem rămâne! În sus urcușul e abrupt, marcajele TG sunt doar pe pietre și poteca dispare. Cred că ar fi destul de riscant pe aici cu zăpadă! Eu sunt însetat de locuri noi și merg din marcaj în marcaj. Caut să nu mă depărtez prea mult de Ilinca (să o am mereu în vizor) și în același timp să văd mereu ce e în față și cam pe unde trebuie să mergem. Tot urc, tot urc pe trepte de iarbă, văd sus crucea de lemn de la mijlocul muntelui (cea din descriere) și rețin ideea că trebuie să mergem puțin pe sub ea la stânga. Mă opresc după o culmiță la primele pete de zăpadă (doar pete, nu compactă!) și o aștept pe Ilinca la un loc mai plat. Relativ plat fiindcă a noastră cățelușă alunecă pe lăbuțe și nu are unde să stea jos... Nu știu cum face Ilinca de ajunge deasupra mea pe culme, o strig și revine la mine... Probabil că nu intuiește poteca sau nu vede semnele rătăcite prin iarbă... E adevărat că și eu am mers cu ”ochi de vultur” din marcaj în marcaj!

Să nu uit de una din surprizele turei. Chiar dacă Ilinca e mai jos și nu le vede, nu pot să strig fiindcă aș speria... cele patru capre negre (maronii) ce sar voioase în direcția crucii de lemn!
Coboară Ilinca la mine și pe lăsătorile oilor și curbă de nivel merg spre vâlcelul pietruit. Încerc să nu merg repede și de fiecare dată sunt mai în față! Ca de exemplu acum, intuiesc că poteca coboară la vâlcel undeva mai sus de mine, trece peste singura pată de zăpadă din vâlcel și apoi urcă într-o mică strungă pe partea cealaltă. Fiind convins că Ilinca e după mine, merg la zăpadă, sap niște pași și urc în șaua de care spuneam. Mă uit să văd unde e Ilinca și o văd mai jos de potecă deasupra unor pereți. Ce o face pe acolo? ”Urcă mai sus pe iarbă până la zăpadă și mergi pe urmele mele. Sub tine e verticală!” O ghidez de la distanță și ajunge în strunga unde o aștept pe un ”tron de piatră”.
Nu mai zic nimic fiindcă Ilinca îmi pare tare obosită sau dezorientată. Două-trei minute și îi arăt pe unde merge poteca mai departe. Tot eu merg în față pe drumul mult dorit. De fapt aici e brâna pe care o văzusem în alte dăți și care îmi dăduse dorința de a merge pe marcajul ăsta! Merg în a doua strungă de sub care începe o brână cu puțină zăpadă întărită. Pe lângă ea cobor cu grijă, sap trepte la o mini-săritoare și apoi intru pe limba un pic înmuiată spre capăt. Ca să ies trebuie să sap sub mine câteva trepte pe laterală! Stau să o ghidez pe Ilinca și ieșim de sub brână la brazii aflați sub pereții sudici ai muntelui Albu. Frumoase văi și țancuri! Printre brazi ajungem la limba de zăpadă de pe firul văii, o traversăm și apoi mergem aproape de banca și masa de lemn din vale. Mă mai uit încă o dată în spate să rețin imaginea atât de alpină...

De la masă văd în stânga marcajul cu săgeți de lemn vechi chiar în mijlocul unei pete mari de zăpadă. Mai devreme văzusem doi oameni care coborau prin partea împădurită pe sub pereții vârfului Țucla și acum am văzut urmele lor mai sus puțin de stâlp. Aleg să nu mergem pe la stâlp și în schimb să urcăm puțin mai sus de el și de vechiul jgheab-adăpătoare de lemn în Z pe un picior fără zăpadă ce duce la un brad masiv. O mulțime de ghiocei ne fac covor la picioare și mergem cu grijă printre ei...
Deasupra bradului ajung în potecă, vine Ilinca din urmă și mergem spre Curmătură. Sunt ”acasă” aici! Printre limbi de zăpadă moi sau ceva mai tari, pe zone cu smocuri de iarbă, pe noi trepte la ieșirea în șa ajung chiar la stâlpul de marcaj din fața refugiului. Frumoase sunt și refugiul, și stâna veche, și urcușul spre Buila și mia ales Hornurile Popii, simbol al Curmăturii Builei :D!
Merităm o pauză de masă și admirat locurile! În refugiu (mă bucur să fie uscat), citesc în jurnal cam toate scrierile celor ce au fost anul ăsta! Nu foarte mulți! Văd și ce a notat Ciprian Teodorescu la sfârșit de februarie, tură în care a continuat spre șaua ”La troiță” și apoi într-o zi întreagă (vreo opt ore de mers) a ajuns la Piscul cu Brazi. Despre ”pățania” asta îmi povestise un prieten care știa că vreau să parcurg și eu traseul acum! Mâncăm niște portocale și niște fructe uscate, ceaiul cald e binevenit și după vreo trei sferturi de oră (cam pe la 15.30 adică!) pornim mai departe spre partea cealaltă a Builei. Mai fusesem într-o tură pascală acum trei ani!

Peste vechea cornișă (pe care o tai cu grijă) cobor pe zăpadă spre vest pe vechi urme. În doar câteva zile de la soare aproape că se acoperă urmele și îi spun Ilincăi să îmi urmeze pașii și dacă simte nevoia, să mai sape un pic în fiecare treaptă necesară. Coborâm prin pădure pe partea stângă a văii, intrăm pe un mic culoar și mă bucur de unduirile albe în topire. Prin dreapta unui colț cu brazi pe el coborâm la văiuga ce iese chiar la intersecție. Știam că undeva pe dreapta e adăpostul și caut zadarnic. Nu îl găsesc și de fapt nu mai țin eu minte bine poziția adăpostului! Troița și izvorul sunt în stânga, urmele tot în stânga spre Cacova. În dreapta spre Dosul Builei pe unde plănuim să mergem peste câteva zile nu e nici o urmă!

Bun și mai departe spre Cacova pe unde este poteca? Acum trei ani nu era zăpadă și se vedea poteca, Acum nu se vede! Trecem pe lângă izvor, zic Ilincăi să aștepte să fac urme pe niște poduri de zăpadă și abia când sunt sigur de locul pe care stau, îi spun că poate să vină pe urme. Mai trecem de o treaptă de zăpadă și apoi într-o mare poiană. Niște urme merg în stânga în sus prin pădure. Nu e bine! Cobor puțin peste un dâmb unde văd marcajele TR și TG și confirm Ilincăi varianta corectă. Vine la mine și în vreo 20 de minute coborâm pe poteca largă cu ambele semne. La indicator lăsăm în față marcajul TR spre muntele Cacova (pe care am mers acum trei ani) și facem dreapta pe un drum forestier prin făget tânăr. La început e doar o potecă mai largă ce pare drum și abia mai în față va deveni drum!
Cam la 20 de minute de coborât în serpentine strânse ajungem într-un alt drum pe care mergem la dreapta și curând (adică undeva pe la 1100 metri altitudine!) zăpada cam dă semne că dispare. Noi tot continuăm pe drum printre panouri puse într-un program de rangeri pentru copii și avem de furcă cu brazii căzuți (nu tăiați!) care ne taie calea. Drumul se întrerupe la un moment dat în valea Izvorul Larg. Pe unde o fi mai departe? Deocamdată cobor malul de pământ în vale și urc pe celălalt mal printre crengi căzute. Aștept să vină Ilinca (îi arăt cam pe unde mi s-a părut mie mai ușor) și ne oprim la baza unui foișor de lemn. Las rucsacul și identific pe hartă unde suntem și calculez ca mai avem cam un kilometru până la valea Prislop/Costești (17.20)!
Soare, frumos și limită de parc! Facem stânga pe drumul larg și pe dreapta văd zone semi-mlăștinoase unde sunt foarte mulți ghiocei bogati (Leucojum vernum sp. vernum) foarte frumoși în multe insule. Sunt mai neobișnuiți, minunat de mari și cu pete verzi pe fiecare petală. Sunt specia rară și mâine pe un panou vom citi câte ceva despre ei! Pe dreapta la un moment dat văd un copac tăiat care tare dă impresia că ar fi un revolver!

Ne luăm cu vorba și pe la 18.30 suntem la fostul canton Prislop. Am putea să mai mergem vreo oră-două, dar riscăm să nu găsim loc cu apă și de pus cortul. Așa că oprim aici, nu avem cum intra în locul îngrădit de camping care e închis cu lacăt și punem cortul pe nisip chiar lângă masa de lemn. Încerc să fac focul și nu reușesc (sau mi-am pierdut din capacitate, sau sunt lemnele ude că nici cu ceva vișinată pe ele și tot nu se aprind!). Așa că încălzim ceva mâncare la primus și mâncăm pe masă. Iau apă din râu și spre înserare ne băgăm în sacii de dormit. Nu am acceptat să vină cățelușa foarte aproape de cort și după o lipie și jumătate vedem că se încolăcește mai departe spre duna de pietriș și nisip dinspre râu. Asta e, ea a vrut să vină cu noi, nu am tras noi de ea!

Ziua 3 - sâmbătă 11.04.2015

Sâmbătă (cum e "obiceiul" turei) ne trezim târziu, mâncăm de dimineață și pornim lejer la drum prin soare puternic (să fie undeva în jurul orei 11.00). Nu înainte de a verifica să nu rămână în urma noastră decât urma cortului pe nisip!
Trecem de barajul aflat mai jos de cantonul silvic și în 15 minute lăsăm în dreapta marcajul CA care urcă într-o șa și apoi coboară spre valea Bistriței. După câteva sute de metri pe drum lăsăm în stânga PA care urcă spre muntele Cacova și continuăm prin cheile Costeștilor pe drumul forestier.
Pe partea dreaptă sub drum se văd niște zone mlăștinoase și, ca și ieri, ghiocei bogați. Drumul ne duce în Poiana cu ghiocei bogați unde este un izvor și un panou descriptiv de unde aflăm că specia este protejată și aici se găsește una din cele mai întinse asociații floristice cu specia menționată mai sus. Pe partea stângă din când în când în poienițe văd floarea paștelui, normală pentru perioada în care ne aflăm :)! Pe partea dreaptă sunt grămezi de copaci imenși tăiați care nu îmi fac deloc plăcere și de aceea caut să trec cât mai repede pe lângă ei...

Drumul ocolește colțuri stâncoase aflate mult deasupra văii adânci în care se joacă multe cascade, urcă într-o șa mai întunecată și apoi coboară pe sub pereții nordici ai carierei (marginea carierei se vede ca o creastă alpină superbă ce-mi aduce aminte de plăcile verticale ale fiordurilor scandinave). Știu că sunt amintiri personale și vă folosesc în două feluri: dacă ați ajuns în vreunul din fiorduri, cu siguranță vă va zbura și vouă mintea într-acolo, dacă nu, vă puteți închipui astfel de creste de multe ori mai mari!


Trecem de un panou cu descrierea cheilor Costești, cotim la stânga de la peisajul de mai sus și începem o coborâre lungă pe sub pereții de stâncă. E tare cald și Ilinca se oprește o dată să bea niște apă. Eu nu am nevoie :D! În câteva serpentine lungi ajungem la capătul drumului cu barieră dată la o parte. Aici sunt două panouri: unul cu descrierea cheilor și a parcului căzut și unul mult mia vechi în spirit ecologic: ”Înainte de a tăia un brăduț pentru un baston sau pom de iarnă, gândiți-vă ca i-au trebuit 10 ani ca să ajungă la aceste dimensiuni”.

La barieră oprește o mașină și coboară din ea un nene. Ne întreabă de ghioceii bogați pe unde sunt fiindcă vor să meargă până la ei.
”Doar să îi vedeți sau să le faceți poze, nu-i rupeți!”
Intrăm în vorbă și imediat ne dăm seama despre ce e vorba. E montaniard ca și noi și administrator fot la www.carpati.org. Povestim de locuri de prin munți de prin toată țara și îmi dau seama că avem de-a face cu un om de munte. N-ar vrea să lase mașina după barieră fiindcă nu e permis. Trece un tip cu un scuter și îi spune că poate urca până sus la canton cu mașina. Nu se poate fiindcă e parc! ”De aici mergem pe jos”. Sunt doar câțiva kilometri pe care pot să îi facă pe jos fiindcă sunt doar la plimbare. A vrut să meargă cu familia la Pătrunsa de Înviere (cum facem noi diseară) și nu a avut noroc cu propunerea lui... Ne salutăm și pornim în jos pe drum spre schitul ”44 de izvoare”. Chiar la intrarea spre schit (400 de metri din ulița pe care suntem noi!) sunt câțiva pomi înfloriți și plini de albine. Imediat prind câteva cadre în sus printre crengi :)!
Printre livezi mergem la schit, lăsăm rucsacii lângă masa de la izvor (unde e și plăcuța prin care se ”anunță” sfințirea apei în 2008) și cățelușa rămâne de pază la rucsaci. Citesc câte ceva pe panoul șters de la intrarea în schit (construit în 1701 și păstrat acum doar prin incinta exterioară și un zid, brâul inedit și vizita multor personalități ca regele Carol sau regina Maria) și ne rotim puțin pe lângă schit pentru ceva unghiuri nesurprinse până acum. Eu cobor chiar pe limita incintei înapoi la masă și rucsaci...
Luăm bagajele în spate, ieșim pe ulița schitului salutând în stânga și-n dreapta și coborâm la asfalt spre valea Morii. Nu mă bag în discuție și nu pot observa tupeul unor tineri țigani care vor să ia o oaie cu miel de la un bătrân pe doar 150 de lei când doar oaia costă 400-500 de lei! Trecem de ei și la intersecția cu valea Morii/Pârâul Sec cotim la stânga în urcare. Știu că e lung drumul pietruit până în poiana Scărișoara și o las pe Ilinca să meargă încet în față. De altfel greu are răbdare cineva cu mine la câte poze fac peste tot :D! Urcăm printre case și apoi printre panourile cu ”Poveștile pădurii”. S-au cam șters de când am fost acum trei ani și cred că ar merita o refacere. Ca și săgețile din lemn din tot parcul care sunt șterse și înlocuite/dublate de săgeți metalice. E adevărat că acestea sunt mai durabile, dar eu reținusem farmecul parcului tocmai prin săgețile de lemn :(... La panoul cu tipurile de copaci traversăm spre stânga pârâul Morii și urcăm în serpentine pe versantul muntelui Cacova. Tot văd panouri șterse (unul este cel cu generațiile pădurii, trec înaintea Ilincăi care îmi spusese că ”fetița” noastră a coborât o dată la apă de a băut dintr-un lăculeț), trecem iarăși cursul pârâului și urcăm în muchia Scărișoara. O curbă la stânga și ajungem într-o șeuță unde vine traseul 6 PG din dreapta dinspre valea Otăsăului, Bărbătești. Îmi pare că de aici trebuie să mergem pe muchie, facem la stânga pe drum și peste 100 de metri mă opresc să verific pe hartă. Drumul se înfundă și revenim la muchia pe care urcăm (e și limită de parc național pe aici). În câteva minute ajungem în capătul sudic al poienii Scărișoara.


Las rucsacul la masă și merg de citesc câte ceva despre icoana de aici și câteva cuvinte de ocară care nu prea îmi par că rezonează cu principiile bisericești (așa cum le văd eu): ”Cu ajutorul lui Dzeu și a Prea Curatei Maicii sale și pururea Fecioară Maria, sau lucrat această cișmea și sf. Icoană, prin stăruința și bunăvoință a locuitorilor din comuna Bărbătești în anul 1934 (renovată 1998):Și blestemați să fie toți aceia care vor mai îndrăsni de a mai scrie cu creonul sau va rade cu cuțitul, sau alte stricăciuni va face la sf. Icoană. Amin, Amin, Amin”.
Traversăm poiana și intuitiv mi se pare că poteca urcă pe un culoar în stânga spre pădure. Nu e nici un indicator sau marcaj care să te îndrume! Mergem pe o brână prin pădure pe sub copaci căzuți și pe niște zone cu pietre și pe după un pinten coborâm la intersecția de unde se separă TR în stânga spre stâna Cacova și PG tot în față spre Poiana Bulzului.
De aici începe o parte nouă pentru mine (ca de altfel cea mai mare parte din potecile acestei ture!): poteca de legătură între poiana Scărișoara și mânăstirea Pătrunsa! Poteca merge pe curbe de nivel, traversează câteva văi seci, se strecoară printre copaci imenși căzuți, trecem printre câteva panouri ale ”Poveștilor pădurii” și ajungem în poiana Bulzului. Căzăturile ne mai încetinesc ceva din ritm și mergem mereu cu grijă să nu rătăcim poteca. În poiană imediat după intrare vine din partea dreaptă marcajul CA care a urcat pe pârâul Mărului. Urmăm poteca tot în față și doar ce urcăm pe primul picior de deal că ajungem la troița de unde marcajul TA urcă spre Curmătura Builei. Revin în trasee marcate pe care am mai fost :)! Mai avem vreo 10 minute și ajungem în marginea sudică a poienii Pătrunsa. Unde o fi totuși locul de cort. Mă uit în toate direcții și privirea mi se duce instinctiv spre dreapta în colțul sud-vestic al poienii. Acolo sub o casă de lemn (pare a nu fi chilie) este o zonă mai plată și după un gard un munte de gunoi (în special lemne și moloz). Sunt câteva platforme pe care se poate pune cortul. Pentru a ajunge acolo mergem până la intersecție la stâlp și de aici pe un drumeag coborâm lângă casa de lemn. Dintre locurile de cort alegem unul care este câțiva metri mai jos de scara casei, întindem cortul și mâncăm de seară.



La înserat (20.30-21.00) ne băgăm în saci pentru câteva ore de somn. Am fi dormit până dimineața, dar vrem să mergem la slujba de Înviere. Altfel puteam campa în orice poiană cu izvor aproape! la 23.30 sună alarma pe care o pusesem la telefon, ieșim din saci și mergem la slujbă. E destulă lume care merge spre biserică. Mi se pare feeric să vezi câte două-trei frontale care în noapte se îndreaptă grupate spre biserică... Fiecare are câte o lumânare și în biserică bărbații (care stau pe dreapta bisericii cum e orânduiala față de femei care stau pe stânga!)  primesc câte o lumânare mare pentru lumină. Aproape fiecare om are lumânare sau candelă. În fața mea sunt câțiva tineri care fac glume pe seama unui bărbat care pare un pic sărit de pe fix. Nu face gălăgie, e cuminte și tare ciudat că e îmbrăcat în haine femeiești. Ați ghicit, e cel din prima zi de pe bancă! După ce primim lumină ieșim din biserică și începem ocolul bisericii așa cum știam eu de la țară. Doar că nu ocolim biserica nouă complet și tot alaiul merge spre bisericuța veche pentru ocol. Știu că drumul și ocolul bisericii simbolizează suferința lui Iisus Hristos înainte de moarte și apoi înviere. Sau cumva triumful vieții asupra morții și răspândirea veștii în toate colțurile lumii? Revenim la biserica nouă, continuă slujba afară și apoi în biserică și aproape de ora 2.00 simt cum mă ia somnul. E valabil pentru amândoi! Așa că ieșim în superba seară liniștită cu milioane de stele (cunoașteți expresia "hotel de milioane de stele")! Mergem spre cort și parcă pe moment a dispărut somnul. Câteva bucate rapide de Paști (un ou, un pic de drob, niste cozonac, lumină dată vecinilor care își puseseră cortul aproape de al nostru si la somn!

Ziua 4 -duminică Sfintele Paști, 12.04.2015

Duminică, Sfintele Paști! Ne trezim lejer pe la 8.00 chiar și după puținele ore de somn, scoatem izoprenele din cort de mâncăm afară și mai harnicii noștri colegi sunt gata și la 9.15 pornesc la drum. Noi nu ne grăbim (chiar dacă avem ca ”țintă” același loc pentru astăzi: refugiul Piscul cu Brazi sau cabana Cheia!). Cam pe la 10.30 avem toate bagajele strânse, luăm apă, salutăm poiana Pătrunsa și pornim la drum spre Poiana Bulzului pe CA (adică pe unde am venit ieri). Ne ia doar 10 minute să ajungem la troița unde schimbăm direcția și marcajul în TA (10.15).


Urcăm din poiană în poiană, semnele lasă uneori de dorit și intuitiv ținem poteca tot în sus cu belvederi asupra vârfului Țucla... Serpentină după serpentină facem dreapta prin pădure și intrăm pe firul văii.
Urcăm pe sub pereții de pe dreapta văii (adică la mâna noastră stângă cum urcăm) și curând încep și petele slabe de zăpadă. Cățelușa este mereu în fața mea nerăbdătoare să vadă ce este în față. Nici eu nu am mai fost de mult pe aici și ca urmare sunt și eu la fel e curios :D! Trecem de tot felul de monumente naturale, mereu mă uit în urmă ca să rămână Ilinca în vizorul meu. Oricât de încet aș merge, nu pot merge ca ea! Cu siguranță nu are o zi prea bună! Printre brazi încep să văd pereții de pe partea cealaltă a văii. Sunt pereții muntelui Albu pe deasupra cărora am mers ieri (de la trecerea vâlcelului cu zăpadă până la băncuță)! Marcajele mă duc la un izvor unde aștept câteva minute să vină Ilinca. Bem apă de la izvor și apoi continuăm la stânga în sus pe ”plăci” de zăpadă și gheață. Nu văd deloc urmele celor ce au coborât acum câteva zile și intuiesc eu pe unde e urcușul cel mai sigur. Urc pe limbi de zăpadă care se înmoaie treptat și pe trepte nou săpate ajung la marcaj. Aștept să vină și Ilinca, facem o scurtă pauză de revenire și pe lângă adăpătoarele de lemn în Z urcăm pe drumul de acum umblat până în Curmătură. E atât de curios că de acum două zile urmele noastre atunci adâncite acum abia se mai disting... La miez de zi suntem iarăși pe scara de la intrarea în refugiu și completez în jurnal revenirea noastră la ce scrisesem în vinerea mare...





Cam după trei sferturi de oră de odihnă pornim mai departe spre troiță. Tot așa abia se mai dibuiesc urmele recente...


Înainte de a ajunge la intersecție eu țineam minte că trebuie să treci pe partea dreaptă a pârâului pentru a ajunge la adăpost. Fac singur dreapta prin pădure și nu găsesc nimic. Îi spun Ilincăi să meargă până la intersecție și apoi să cotească la dreapta pe culoarul de zăpadă. Merg eu de o recuperez pe culoar și găsim refugiul la stânga mai jos de potecă. Abia se vede sub cușma de zăpadă!
Culoarul de zăpadă este destul de larg și ne duce în urcare lejeră până în partea de sus a poienii Dosul Builei. Aproape fiecare pas înseamnă un mic efort fiindcă piciorul se afundă în zăpada moale. Mai încolo vom vedea că asta e o binecuvântare! În poiană se fac niște unduiri de zăpadă ca dovadă efemeră a straturilor adunate în timpul iernii... Sub noi în stânga este stâna din Dosul Builei.
Nu mai vedem semne și ochii mă conduc spre un culoar ce urcă în dreapta. E adevărat că mai sunt și niște urme vechi care sugerează urcușul! Tot cu grijă la pașii prin zăpada uneori moale, alteori înghețată placă, urcăm privind spre dreapta la stâncăriile crestei. Ce cornișă frumoasă se vede drept cozoroc de șapcă peste fruntea de piatră!
Tot pe sub brazi urcăm înclinat spre Poiana de Piatră. Ce loc minunat ascuns între creasta sură cu pereți aproape verticali (cum să nu te duci cu gândul în Crai?) și ultimii brazi zdraveni! Ascuns e mult spus fiindcă este o poiană largă cât două-trei terenuri de fotbal și probabil tot cam la fel de lungă ca dimensiuni! De sus din stânci se lasă la vale vălurită peste câteva picioare de munte pierdute în primele falduri ale pădurii. Ne oprim un pic în punctul cel mai înalt din poiană să facem o privire de jur-împrejur și să studiez harta. Cum nu se văd semnele sub crengile copacilor, trebuie să dibui culoarul pe care mergem mai departe. E ușor de făcut fiindcă harta îmi indică să merg prin partea de jos a poienii spre pădure! Fiindcă nu se văd urme pe aici, ”nasul” mă duce exact la culoarul pe care trebuie noi să înaintăm!



În zece minute suntem la primul vâlcel înghețat pe care trebuie să îl trecem. De sus e un ditamai culoarul de avalanșă. Stau un pic pe gânduri pentru câteva secunde. Ilinca nu a mai mers în condiții de iarnă și risc de avalanșă. Acum nu e momentul să țin lecții de traversări pe pantă, mai ales că nici eu nu sunt foarte experimentat, suficient însă cât să pot ”mirosi” zăpada înghețată, să pot săpa urme și să știu cam ce ar fi de făcut în caz de doamne-feri! Așa că mă rezum să fiu ceva mai autoritar și cumva să dau ordine/sfaturi. ”Stai pe loc, așteaptă să fac eu urme și doar când îți spun eu, să vii după mine. Și dacă nu simți piciorul sigur în urmă, mai sapă un pic cu talpa să mai adâncești!” Sap fiecare urmă cu vârful și cu călcâiul căutând să nu rămân prea mult în același loc și în același timp să merg ca să nu mă răcesc. Știu că pentru Ilinca e mai greu să stea atâta timp pe loc (e răcoare la umbră și în plus se tasează zăpada sub picioare), dar siguranța e înainte de toate! Treptele merg bine și de pe partea cealaltă îi spun Ilincăi că poate veni. Sunt atent la fiecare pas al ei așa cum și ea îmi urmărește fiecare pas în trecerile înclinate! Pfuu, am trecut cu bine!

Continuăm pe culoar prin pădure cu un unghi frumos asupra vârfului Buila și ajungem la al doilea vâlcel la fel de înclinat. Repetăm metoda de mai devreme chiar dacă a noastră cățelușă merge foarte lejer. E cu totul altceva să te bazezi pe patru picioare și pe deasupra să fi mult mai ușor/ușoară! Aici vâlcelul e mai larg și împart trecerea în două. ”Merg până la brad și când îți spun eu, vii până acolo și apoi continuăm mai departe!” Pentru siguranță ne conformăm și trecem cu atenție vâlcelul/culoarul.
Prin pădure trecem de câțiva melci de zăpadă (semn că și pe aici se mai scurge câteodată pulberea albă) și urcăm un picior care ne duce la al treilea vâlcel. Repetăm aceleași operațiuni și trecem în siguranță cu mare grijă în a doua parte la o stâncă lângă care stă ascunsă o ditamai gaura sub zăpadă. Cățelușa ca de obicei nu are nici o problemă pe zăpada înclinată!

Prin pădure urmează o trecere care vara nu pune nici o problemă. Acum e altceva. Pentru vreo 15 metri mergem printr-o poiană înclinată (fiecare urmă săpată de obicei în alt loc decât cele vechi fiindcă acestea sunt tare incomode și cu zăpadă tare) și apoi avem de urcat vreo 4-5 metri spre un copac gros căzut la pământ (parțial sub zăpadă). Doar că la schimbarea direcției mă afund până la mijloc în zăpadă! Na belea! Pun bețele întinse pe zăpadă, mă ridic sprijinit de ele și fac alte urme o jumătate de metru mai jos ca să poată trece Ilinca în siguranță. Vine la mine și continui urmele spre copac și apoi peste el într-un larg culoar plin de zăpadă tare. Un sfert de oră și suntem în poiana Piscul cu Brazi. Să nu credeți că sunt plăcuțe pe care să scrie cum se numește fiecare poiană! Chiar de găsești denumirile pe hartă, pe teren trebuie să te orientezi după cu totul alte elemente! De exemplu aici intuiesc că e poiana căutată fiindcă deasupra ei peste pădure se vede Piscul cu Brazi, vârf și apoi culme stâncoasă care urcă spre creasta principală!

E ora 15.45 și se văd câteva urme în sus. ”Stai un pic aici să văd dacă e refugiul sus?” Noroc că e soare și nu-i pic de vânt și Ilinca mă poate aștepta să cercetez locul! Urc pe urme vreo sută de metri, trec de două gâlme și văd acoperișul refugiului. ”Aici e refugiul!” Pentru mine e moment de bucurie fiindcă de ceva ani îmi doresc să ajung aici. Ilinca vine spre mine și fac pași mici și mărunți spre refugiul amenajat acum câțiva ani într-o veche stână. De fapt stâna a fost refăcută și întărită de administrația parcului împreună cu alți voluntari printre care și dragi și buni prieteni și colegi de club.

”Hai să intrăm dacă tot am ajuns. Și mai ales că ți-ai dorit atât de mult locul ăsta!” Intrăm în refugiu, deschidem geamul pentru lumină și suntem cam dezamăgiți. Am putea sta aici, dar e zăpadă pe priciuri și nu există colțișor din refugiu să fie uscat.
”Ce facem? Mergem la Cheia la cabană?”
”Păi ce să facem?”
”Ne mai ia vreo 3 ore până acolo... Hai că avem timp!”
Studiez harta plastifiată și văd că mai avem de trecut încă un vâlcel probabil expus. Sper să nu mai fie mai multe fiindcă ne-au încetinit rău de tot! Dar pe unde mergem mai departe. Normal ar trebui tot pe un culoar în aceeași direcție ca mai înainte. Doar că nu știm unde e culoarul dorit și urmele se pierd pe piciorul Piscului cu Brazi măturat de vânt. Închidem lumina, geamul și ușa și coborâm spre urmele vechi, de data asta un pic mai la dreapta...
Nu nimeresc culoarul bun din prima și din a doua încercare ajung pe poteca înzăpezită cu semne destul de rare. Mă aștept din moment în moment să apară vâlcelul de pe hartă. pare un vâlcel mic, dar iarna orice poate fi amplificat de zăpadă. Poteca ne duce într-o poiană înclinată în care sap urme să ajung sub un copac pe o mică platformă și îi spun Ilincăi când poate veni aici. E un loc tare stabil doar că-i la umbră. Spun planul cu voce tare: traversăm vâlcelul în etape tot așa la distanță! În prima etapă coborâm până în firul lui și în următoarele 3 etape urcăm pe partea cealaltă pe ceea ce pare o brână expusă. Fac urme adânci până în firul vâlcelului și îi spun Ilincăi să pornească. Eu voi mai urca puțin spre brână și o aștept mai sus la soare. Nu e bine să stăm în firul vâlcelului! Cățelușa trecuse de mult pe partea cealaltă și are răbdare o groază să venim. Ilinca ajunge lângă mine și mai departe văd că urmele cățelușei sunt mai bune și par mai stabile decât ce văzusem eu. Ce părea o văioagă acum nu e decât la un metru de sărit de pe buza de zăpadă! Așa că merg pe urmele ei și ajungem la pădure mai repede și mai ușor decât credeam!
Reveniți în pădure (nici pe aici nu trebuie să neglijezi pantele cu zăpadă!) mai mergem vreo 20 de minute și ajungem în curmătura Comarnice. Este o șeuță interesantă în care fiecare găsește un drum mai ușor ocolind niște fagi mari căzuți. De reținut că încă avem zăpadă de jumătate de metru. La stâlpul de marcaj primim BA dinspre șaua Zmeuret (munții Căpățânii) și de aici vom avea în consecință marcajele TR și BA. Coborâm în câteva minute în poiana Comarnice unde pe un stâlp cu mai multe indicatoare vedem și PG care vine pe curbă de nivel de la Curmătura Oale. Zilele astea îmi umblase prin minte și gândul de a merge pe aici la Oale și apoi la Pahomie. Acum nu se mai pune problema asta fiindcă e prea târziu!

La intersecție facem stânga și dă-i și coboară pe semne! Din când în când aștept să vină Ilinca din spate (eu având pași mai mari și fiind și la vale, prind ceva elan) și tot sperăm să pierdem din zăpadă. Cam când ajungem la un drumeag fără zăpadă (suntem cam la limita dintre iarnă și primăvară) fac un semn Ilincăi să se oprească și să facă liniște. Abia ce vedem trei funduri de cerb dispărând în pădure! Mai rar să vezi cerbi decât căprioare! Mărimea coarnelor (50-60 de centimetri) mi-au certificat că e vorba de masculi! Mai mergem un pic pe niște serpentine la vale și dăm de un fel de drum pe curbă de nivel. Vreo trei serpentine și drumul pare să ducă mult la stânga. E plin de copaci căzuți și poate fi numit drum doar prin aspectul vechi, altfel nu a mai umblat nimeni pe aici de ceva vreme! Ghinion că pierdem și semnele. Ultimul e la 30 de metri în spate și de aici nu se mai vede nimic. Ce facem? Cum văzusem pe partea cealaltă a văii vârfurile Stogu, Stogșoare și Oale în dreapta, intuiesc că este valea pe care merge drumul forestier la cabana Cheia prin marea buclă pe care o face de la tunel.

Propun o coborâre directă spre valea Cheia și pornim la vale. Coborâm pe panta înclinată pe frunze și pământ, din când în când mai găsim câte o platformă unde se mia pot odihni mușchii în coborâre... Eu sunt mereu mai în față încercând mereu să prevăd posibile săritori. Ilinca îmi tot spune să merg mai încet fiindcă o cam alerg și mai scad ritmul. Și așa merg încet căutând mereu să o văd în spate, nu alerg cum pare :D! Tot prin făget și apoi printr-o zonă de brazi ajungem la drumul forestier din vale (18.30). E ceva oboseală și știu că va trece... Cotim la dreapta pe marcajul CR și în 10 minute ajungem la cantonul/cabana Cheia pe sub niște pereți-săritori. Asta e ceea ce vroiam eu să evit. La canton suntem cam pe la 18.50 și cățelușa noastră fuge speriată de ciobănescul Haiduc! Care de fapt e un blând și jumătate, dar pentru căței contează și dimensiunea!

Ca să îmi fac introducerea, salut cu ”Hristos a înviat” pe cei doi de la terasă și pe Fane. E ajutorul de cabanier, nu cabanierul pe care îl cunoscusem acum patru ani și jumătate când am venit după ”Făgărașii mai altfel”! Îl bag la mijloc pe Emil Engel pentru a găsi un punct comun. De fapt cei doi de pe terasă sunt prieteni cu mine și cu Emil și abia atunci realizez cine sunt: un prieten constănțean Mihai cu soția! De curând veniseră și cei doi care plecaseră înaintea noastră de la Pătrunsa. Ei se plictisiseră de poteca marcată și din Dosul Builei au venit drept prin pădure până la marcajul PG dintre poiana Comarnice și curmătura Oale! Deci ei au bălăurit prin zăpadă mult mai mult decât noi! Ne lungim la masă, vin, povești și grătar (cinste din partea lui Mihai care are rezerve la greu în mașină; mulțumiri!) până spre miezul nopții când ne toropește somnul.

Ziua 5 - luni 13.04.2015

E așa de frumos afară că parcă nu ne mai vine să plecăm. Dimineață mă spăl pe față la râu, stăm la povești și la un ceai pe terasă și doar cei doi ce veniseră înaintea noastră ne fac să pornim din loc. Tare plăcut a ajuns soarele la noi și ne încălzește totul în jur!
Puțin după 11.00 salutăm gazda, promitem cândva o întoarcere, salutăm și dragii prieteni și pornim la drum peste râu. Vom merge un timp pe traseul 12 marcat cu TA. Ca și la observația cu numele poienilor, insist și aici asupra unui mic detaliu: nicăieri nu scrie numărul traseului, doar e util pentru cei ce se uită pe hărți!

La început mergem printr-un făget tânăr, urcăm pentru câteva minute la o platformă sub un perete de cățărat și pe poteca ce se furișează pe sub sau printre stânci ne apropiem de firul apei. Știam de data trecută frumusețea adânciturii și a calcarelor albe peste care se scurg rapid cascadele Cheii și de grohotișul dinainte de intrarea în brână. Îmi place nespus unghiul care se deschide înainte de urcarea la brână. Mihai îmi spusese că pe grohotiș e o limbă de gheață unde s-au oprit ei într-una din zilele trecute. O văd și sunt convins că dacă am trecut noi urâțeniile de ieri, aici e nimica toată!





Nu e chiar așa fiindcă e bocnă și prin rimaya mică de la perete urcăm cât de sus se poate. În gheață nu ai cum săpa! Când mai avem doar câțiva metri grosime a limbii de gheață, găsim ceva urme și trecem pe serpentinele de grohotiș. Acum e mult mai simplu și ajungem după câteva schimbări de direcție suntem la capătul brânei. Merităm un pic de odihnă în care eu merg până pe pintenul de pământ și caut varianta cea mai ușoară de intrare pe brână. Ambele (pe cele două laturi ale unui colț de stâncă) sunt la fel.

Intrăm pe brână și caut să mergem cât mai repede și sigur. Nu vreau ca vreun pas aiurea să strice tura! Îmi permit să mai fac câteva poze pe la mijlocul brânei și mi se termină bateria de la aparatul foto. Mă cert în gând și mă consolez cu plăcerea oferită de ochi :)!
La o coborâre pe un vâlcel (continuarea potecii e la vreo 10 metri mai jos pe partea dreaptă a vâlcelului) îi spun Ilincăi de rătăcirea pe care am avut-o din lipsă de marcaje într-o altă tură (urcasem mai pe sus și nimerisem într-un perete). Se liniștește panta și coborâm prin pădure până la un picior cu lăstăriș. Pe el cotim ușor la stânga și coborâm susținut. Caut să nu merg prea în față ca să n-o pierd pe Ilinca din vedere și tot reușesc asta, motiv pentru care mă opresc într-o poiană să vină și ea. Continuăm spre cantonul Codric care se vede ceva mai sus de valea Cheia (13.30). Abia aici îmi vine ideea de a face poze cu telefonul. Ar fi păcat să mi se șteargă în timp amintirile de pe drum fără să rămân cu ceva poze... La Codric prea mi se pare că eu organizez totul. Îi las harta Ilincăi pe masă și îi spun să caute ceva variantă de traseu. Eu nu mai am chef să mai merg încă două zile și m-aș întoarce cu o zi mai devreme acasă (marți în loc de miercuri). Convenim la traseul de urmat care face parte din variantele gândite inițial (mai precis avem de ales între Pahomie-Pătrunsa sau una din variantele spre Băile Olănești și alegem a doua soluție și mai precis traseul marcat cu BG).
Coborâm la drumul de mașină de pe valea Cheia spre tunel și apoi cabana Cheia, pe serpentine urcăm vreo trei kilometri pe care întâlnim și una din măicuțele de care ne întrebau călugării (doar trecem pe lângă ea), mai pozez ceva maluri înalte de pe partea stângă a râului și ajungem la un izvor unde e scris motto-ul turei (pe dreapta e o troiță închisă).
Câțiva pași mai departe cotim la dreapta pe marcajele CR, CA și BG și identific pe hartă traseul care merge pe muchie. Mai ales acum e ușor să te păcălești aici fiindcă sunt mai multe drumuri forestiere în direcții asemănătoare! Aici cred că este șaua La Lac de pe hartă!
Pe potecă găsim un suport de la o linie de funicular (probabil!) și coborâm continuu pe culme prin pădurea de foioase. Cred că aici este vârful Sterpu de pe hartă! Pe stânga se văd peste valea Olăneștilor două colțuri stâncoase care m-au fascinat mereu. Cine știe când voi ajunge la ele... Pe dreapta văd chiar sub poteca un loc de panoramă cu o stâncă verticală. Sub ea sunt vreo 25 de metri până la iarbă și în față se vede canionul văii Cheia. Continuăm și la 16.30 suntem în șaua Prislopel unde este o troiță nouă, un adăpost mai vechi și schimbare de direcție. Noi facem la stânga pe BG și cele două marcaje CR și CA merg în față pe culme.




În 15 minute de coborâre prin pădurea de molid ajungem la valea Olăneștilor. Și acum treci dacă ai pod! Și plăcile din apă sunt destul de ude și trebuie să avem grijă să nu alunecăm! Mai sus nu se poate trece (spre vechiul canton Mânzu acum părăsit). Hai în jos câțiva metri până găsim ceva! Dibui o trecere nu prea adâncă și tot reușim să ne udăm un pic (17.05). Nu-i nimic, am ieșit la drumul forestier! Am putea să punem cortul aici și mai avem multă lumină în față! Mergem până se lasă seara și punem cortul unde găsim un loc potrivit! Tot mergem prin cheile foarte frumoase și înguste, admirăm cascadele și toate lunecările printre pietre înalte, ocolim munții prin coturi foarte largi și ajungem la intersecția cu valea Radița la un pod de beton. Mai verific descrierea din ghid (zona nu mai este pe hartă) și continuăm prin Cheile Mijlocii ale Văii Olănești. Sunt la fel de frumoase, cu multe cascade și pereți stâncoși. Chiar și o surplombă imensă care ar face fericit orice alpinist dintre colegii noștri de club (și nu numai)! Puțin înainte de surplombă este o placă ce menționează rezervația complexă Radița-Mânzu! Este foarte faină zona și bănuiesc că ascunde multe frumuseți ceva mai departe de drum!



Văzusem o mașină care urca pe drum și acum ne spun că s-au întors special pentru noi (și să meargă spre casă). Sunt soții Mihaela și Victor cu mai tânărul lor Victoraș (”din lipsă de inspirație!”) de doi anișori. El e ”șoferul” și conduce în brațele tatălui. S-au plimbat mult înainte să aibă copilul și cred că și de acum încolo se vor plimba la fel de mult. Doar că în alte condiții, cel puțin până mai crește băiatul! Ne povestesc despre satul Comanca (tot pe un drum în sus), un sat uitat de lume cu câteva gospodării de unde săptămânal coboară câte o pereche 2-3 ore până la Băi de mai iau ce trebuie pentru toată comunitatea. Vă dați seama că astfel de povești mă fac să vreau să merg și eu în acel sat și în zonă! Trecem pe lângă schitul Comanca unde sunt poieni pentru grătargii și ”ghizii” ne spun că e un camping Comanca câteva sute de metri mai jos după un alt segment de chei.

Hai acolo! E un vechi camping de pe vremea comuniștilor (Comanca) și merg cu noi să vedem unde putem pune cortul și care e situația cu cazarea. Nu se mai cazează de mult, camparea e gratuită în poiana de mai jos și apă avem de la cișmea tot gratis. Sunt și ceva izvoare sulfuroase și o conductă dacă vrem să luăm ceva apă! Vom vedea. Deocamdată mulțumim și ne conducem ghizii la mașină, pe înserat salutăm vecinii de camping, o familie foarte liniștită cu rulota. Au un băiețel care doarme acum în rulotă. Stăm aproape de ei cât să nu ne deranjăm unii pe alții! Iau apă să ne facem de mâncare și colegii ne oferă niște copane și un grătar special făcut pentru noi. Eu aș refuza fiindcă nu prea ne omorâm cu carnea, dar oamenii deja au dezghețat carnea și au pus-o la prăjit special pentru noi! Nu poți refuza din bun simț! După masă mai stăm cu ei la foc. Ascult povestirile și dezamăgirile dintr-un altfel de turism (cu rulota!) și mă bucur că sunt oameni liniștiți care au venit aici doar ca să se simtă bine și să scape de mizeria civilizației. Nu suportă muzica tare și gunoaiele. Povestim de locuri de camping de prin țară și de afară, de to felul de oameni întâlniți... Chiar îmi face plăcere să stau cu ei la foc până acesta dă semne de oboseală și se stinge. Definitiv soțul pune niște apă pe foc și undeva pe la 22.30 ne retragem la somn (Ilinca se culcase ceva mai devreme)! Faini oameni și ei și cei de mai devreme cu mașina: chiar și cu copii nu se lasă de călătorii!

Ziua 6 - marți 14.04.2015

Ultima zi, suntem aproape de civilizație și mergem spre casă! Deocamdată suntem încă în natură, ne bucurăm de masa de dimineață, salutăm colegii care au plecat mai devreme cu mașina și în jurul orei 10.00 avem totul strâns și la drum. Asta după ce punem punga cu gunoi într-un tomberon mai gol (majoritatea sunt pline)!

Deschidem lacătul închis aparent, îl punem la loc și dă-i la stânga pe asfalt. Nu știm exact cam cât avem de mers și înțelesesem de la Victor că ar fi vreo jumătate de oră până în Olănești. Trecem de a doua poartă a vechiului camping și în prima ”șa” a drumului văd o troiță pe pintenul din dreapta asfaltului. Urc puțin până la ea! Vine și Ilinca după mine și văd că nu e impresionată. E o troiță ca multe altele, singurul detaliu pe care l-am remarcat e alăturarea mâinilor ca pentru rugăminte (nu rugăciune sau alăturarea mâinilor ca în salutul Namaste!).
Mergem câteva sute de metri pe asfalt și după o curbă la dreapta văd că mai continuă drumul la stânga peste râu. E mai scurt peste un pod metalic ce duce direct la izvorul nr.24 din baza de tratament Olănești (recunosc că nu știam cuvântul crenoterapie = terapie pe bază de ape minerale). Este ultimul izvor din stațiune! Pe aleea principală intrăm în lumea obișnuită, fac câteva poze la un pod de lemn peste râul Olănești și trecem de izvorul nr. 5 care este într-unul din malurile râului. Ilinca e mai în față și mă oprește un nene cam voluminos: ”Crezi că eu pot să urc panta asta?”
”Da, cu mers încet și pe unde nu alunecă!”
”Și trebuie să car greutatea bagajului? Cam cât are?”
”Vreo 15 kilograme! Nu trebuie cărat nimic. Aici am cort, sac de dormit, haine, mâncare... Venim după câteva zile de mers pe munte!”
Ajungem în dreptul barului-turn care este închis și intrăm printre gheretele pline de kitch-uri. Noroc cu intrarea la izvoarele 8, 9, 10, 11, 12, 13, 14 puțin în afara aleii principale că ies din aglomerație puțin! Și la întoarcere văd scaunele metalice cu stele care își așteaptă oamenii la odihnă. Puțin vechi, puțin ruginite, neinteresante ;)!




Simt stațiunea ca o mini-Herculane cu multe terase și gherete cu nimicuri și în dreptul parcului central Ilinca vrea o pauză necesară ;). Așa că mă întind pe o bancă să o aștept și mai încolo mă sună că a rezolvat și e la intrarea în parc (cea din imagine adică!).
Întreb de mașină și aflăm că la jumătate de oră avem mașină spre Olănești cu 6 lei/persoană (la fel și taxiurile) pentru 23 de km! Vine un microbuz (12.00) și cu el facem 40-45 de minute din răcoarea Băilor Olănești până în căldurosul Râmnicu Vâlcea. Suntem tot în autogara ”1 Mai” ca și la începutul turei, Ilinca își ia bilet spre Sibiu (15.00) și apoi cu altă cursă va merge spre Cluj (ajunge la 21.00 în Cluj), mâncăm bine la Antares Grill și eu reușesc să plec cu un autocar CDI (trebuia să plece la 14.30 și pleacă la 15.00 ca și cel al Ilincăi) spre București (18.30).

Rezumând tot ce v-am povestit, am avut parte în șase zile de minuni ale Naturii și ale Omeniei, de momente de tensiune și de relaxare, de bucurie și reușite, de improvizație și mers ca la carte sau ceva mai încet... "de toate"! 

Colegi de tura: Emil Engel, Cezar Partheniu

Cum sâmbătă suntem invitați la un grătar în Cerașu (de către Mircea, un prieten bun al lui Emil), Emil vine cu propunerea ca duminică să urcăm pe Clăbucetul Măneciului, un munte solitar cu gol alpin în zona cea mai înaltă, munte aflat în unghiul lacului de acumulare de la Măneciu (format între brațele de pe Teleajen și Telejenel). Fac rapid câteva variante de traseu pe GPS și cu cort, sac de dormit și toate cele mergem sâmbătă cu Mircea și Vali (prietena lui Emil) la Cerașu. Zona e verde și foarte faină, prunii albi și florile din curte sunt o plăcere ca și săpatul unei mici grădini sau câteva treburi practice la casă... Ne simțim bine și cam vine timpul plecării. Mircea și Vali se întorc acasă și ne duc cu mașina câțiva kilometri buni până în Slon. Mulțumim și pornim în sus pe ulița principală după câteva pauze pe la oameni cunoscuți pentru Emil.

Mai un telefon de acasă, mai câteva vorbe schimbate cu o tanti care a stat ceva ani la Ploiești și s-a retras la casa părintească, mai câteva pâini luate pentru câinii de pe la stâne, mai o poveste-alta și ne ținem după traseul cel mai scurt fixat pe GPS. 

Pe uliță pe stânga mă atrage casa bătranei Milica Hurezeanu. Are prispă de pământ veche de peste un veac cu preșuri pe ea, stâlpi de lemn sculptat. Simplitate... Întreb vecinii de pot intra să nu se sperie. Da, intră! O strigă vecinii și abia iese din casă. Are o semipareză, nu prea mai vede... E bucuroasă că vine cineva să o vadă. mai vin copiii ei din când în când (chiar băiatul ei vine mâine) și tare îi e drag de oameni deși a avut viață chinuită (soț mort de tânăr, mulți copii pe care i-a grijit singură - noroc că fetele sunt cuminți și și-au păstrat familiile). Intru în curte pentru câteva poze și mă lungesc vreo oră la povești. Mă invită în casă fără să mă mai descalț și am oarecare sfială în camera simplă și bătrânească în care își duce veacul. Nu are nici curent electric și apă de la fântâna de unde mai iau și vecinii când au nevoie, e supărată că nu a reușit să-și termine acoperișul... Îi ascult păsurile, o mai iscodesc fiindcă tare îmi place cum povestestește de unii și alții și mai ales din trecut și admir cât încurajează și pune o vorbă bună chiar și pentru cei cu care nu se prea înțelege... Nu simt cum trece timpul (parcă stă în loc)... 

Emil e la Gicu Savu la vecini la o "vorbă"... Mulțumesc bătrânei (cred că s-a bucurat și ea de vizită) și spre înnoptare merg să-mi recuperez colegul de drum (și bătrâna se retrage în cameră la câteva cuvinte citite la lampa cu motorină). Ne luăm la vorbă (descoperim prieteni comuni), la o ciorbă de perișoare și urdă în bucătăria de vară veche (chiar de nu-mi place ideea de a mânca seara, nu poți refuza o ciorbă de casă!), afară plouă (cum era anunțat) și ni se oferă bucătăria pentru dormit peste noapte... că altceva nu au ce oferi :)! Oricum e mult mai bine decât să fi pus cortul acum pe ploaie! Oameni de omenie și muncitori (au ogradă mare și case pentru fiecare copil)!

Dimineață ne trezim după luminare (Gicu e deja pe la animale și un gălăgios de cocoș toată ziua cântă prin curte chiar de-i mic cât un pui ceva mai mărișor!), primim o ciorbă de urzici (din cea pe care și-o dorise Gicu și îi făcuse soția aseară!) și alte sfaturi și povestiri (plus schimburi de telefoane) și pe la 9.00 pornim la drum. Urcăm tot la stânga pe uliță și la un cot începe să coboare. Aici facem dreapta pe un tăpșan și urmăm poteca în sus cu privirea spre casele ce rămân sub noi. Un alt colț de Apuseni din Regat! Ținem poteca în sus prin pădure, trecem peste un gard de sârmă și ajungem la primele poieni. Parcă ar fi format vântul niște valuri verzi pe aici. Facem stânga de ieșim la un drum de țară și tot în aceeși direcție printre flori albe și prin livezi ajungem în culmea de unde vedem spectacolul: Ciucașul și Grohotișul sunt în nori cenușii și Clăbucetul Măneciului e extraordinar: din ploaia de aici de aseară pe vârf a nins și s-au așezat 5-10 centimetri de zăpadă! Arată sublim și parcă e extrem de sus cu zăpada deasupra pădurii verzi! 

Știam din construcția traseului pe GPS și de la localnica de ieri că trecem Telejenelul pe un pod și așteptăm să dăm de el. De fapt mergem pe linia trasată pe GPS și ajungem la un drum marcat cu CG si PA. Probabil marcate în Asaltul Carpatilor în '74-'75 când se mergea pe munte și în locuri mai puțin umblate (sau mai nou fiindcă ulterior turei văd într-o descriere din 2009 că nu era marcaj pe vârf - acum este)! Deci uite pe unde ajunge CG pe care am întâlnit-o pe valea Telejenelului mai jos de Poiana Stânii! PA unde o merge? Am o bănuială că pe Clăbucet... Noi urmăm direcția dată de GPS și la firul văii (care din loc în loc a săpat pereți în straturile rezistente) lăsăm CG în dreapta și urmăm drumul la stânga spre pod. Trecem Telejenelul pe pod și pe marcaje PA urcăm pe serpentine. După vreo 500 de metri urmăm traseul de pe GPS, ieșim pe un drum la dreapta și lăsăm PA pe drumul principal... Pe drumeagul forestier urcăm până pe la 1000 de metri altitudine pe firul văii (pornisem cam de la 700 de metri la apa Telejenelului) și avem parte spre final de copaci căzuți și de tuneluri de mesteceni. Aproape când se termină drumul încep și pete de zăpadă din ce în ce mai dese. 

Cam pe la 1150 de metri avem în față un deal cu pantă mai mare și două variante pe GPS, una pe o vale pe stânga și alta direct pe dreapta pantei. Mai avem și a treia variantă peste un fag mare și dărâmat: o potecă în urcare la dreapta! Mergem puțin pe ea printre făguții (puiet de fag) cu zăpadă pe fiecare mică crenguță, trecem de totemul Clăbucetului și când începe drumul să coboare, ieșim din drum la stânga și găsesc o potecă pe care urcăm abrupt. Nu ne așteptam la asemenea pantă și ne descurcăm pe înclinarea de pământ cu frunze, rădăcini și zăpada aluneacoasă pentru vreo 10-15 minute! E o feerie de primăvară cu ceva urmă de iarnă...

Se liniștește panta și pe jos se formează un strat de 5-10 centimetri de zăpadă (suntem la 1250 metri). Mai urcăm un pic printre fagii masivi, ieșim la gol une regrupăm. Spectacolul e prea frumos ca să nu îl admirăm împreuă. În dreapta e culmea alungită spre nord, în stânga se vede doar un umăr de munte și mai departe vom vedea că e un capăt de vale afundat într-o căzătură și apoi o culme cu două colțuri stâncoase. O văzusem de departe și tare aș vrea să ajung pe ea... Urc cu GPS-ul în mână chiar spre direcția vârfului și mă opresc la borna de la 1460 metri altitudine! Pe bornă este un punct albastru nou! Până pe vârf ne cam bătuse vântul, brândușele sunt parțial acoperite de zăpadă, înfrigurate și doborâte de vânt. 

Punem ceva haine de vânt, mâncăm niște merișor uscat și îi spun că vreau să cobor până pe crestuța ce părea înclinată și mai alpină. Emil coboară cu mine puțin sub zona vântoasă din vârf și nu mai vine cu mine până pe culme. Cobor doar eu să văd cum se vede coada lacului dinspre Telejenel. Printre jnepeni și prin zăpadă ajung la niște plăci asemănătoare celor din Retezat sau din Făgărași. Parcă imediat mi-a teleportat gândurile acolo și mă simt undeva mult peste 2000 de metri! Fiecare pas e mai frumos prin tufele de jnepeni de 30-40 de centimetri și merg până în capătul muchiei unde panta se mai liniștește. Nu se vede foarte bine coada lacului, e suficient cât am mers! Mă întorc și urc pe urmele mele spre vârf, mai ales că pe Emil îl luase puțin frigul de la vânt și abia aștepta să plecăm! O ultimă privire în jur și la drum pe sub vârf puțin prin zonă protejată de vânt!

Mă uit pe GPS să văd pe unde e varianta de coborâre pe la Casa Piticilor. Știu că e într-un capăt de vale și de aici doar intuiesc unde este coroborat cu ceea ce îmi arată aparatul! Coborâm pe culme spre SV pe marcaje rare, trecem pe deasupra primei stâne de sub vârf (pe stânga) și apoi pe lângă a doua (pe dreapta) și dintr-o șeuță ne mai uităm o dată înapoi spre vârf (chiar dacă vântul ne îngheață degetele - tare bune sunt mănușile!). Vârful se vede masiv și frumos luminat de soare peste valurile de pământ înnorate!

Trecem peste o șa, urcăm spre un vârf cu urma unei vechi clădiri (casă sau fostă stână), lăsăm marcajele la stânga la limita pădurii și după vârfulețul cu smocuri mari de iarbă coborâm la pădurea de fag. Regăsim semnele și le urmăm până în șaua dinainte de vârful Plăiețu. Nu știu dacă mai este satul Plăiețu după el spre lac sau a dispărut la formarea lacului de acumulare, așa cum au avut soarta și alte sate (două exemple: satul Răpciuni cu altele mai mici în lacul de la Izvorul Muntelui, Bicaz sau cele din iazul de decantare de la Valea Șesii, Geamăna de lângă Roșia Montană).

În șa marcajul face la stânga pe un drumeag și probabil după o buclă largă coboară pe drumul de mai devreme (unde lăsasem noi marcajul mai sus de Telejenel). Noi cotim la dreapta la 90 de grade direct în coborâre prin pădure. Avem câteva sute de metri diferență de nivel de coborât până la Casa Piticilor, probabil un fost canton silvic la capăt de drumul forestier de pe valea Monteoru! Coborârea e parțial pe zăpadă și prin frunze ude și crengi și intuim fiecare picior de munte printre pâraie. Ne afundăm între două pâraie, trecem pe partea dreaptă a pârâului unit și tot în jos găsim drumuri de exploatare care ne scot chiar la capătul de drum și la Casa Piticilor. E părăsită și fără geamuri, sunt urme de animale între pereții de lemn... Stăm pe lemnele din fața casei de peste drum să bem niște apă și să mâncăm puțin și aud din dreapta lătrături. Se apropie turma și cei doi băieți (cioban e șeful stânei) abia reușesc să țină cei 12 câini mari și răi!

Puteam să o luăm înainte sau să așteptăm 10-15 minute să treacă turma care coboară tot pe forestier ca și noi. Așteptăm să treacă turma câteva sute de metri și pornim și noi la drum. Drumul ocolește tot felul de picioare de munte și mai schimb peisajul cu câte o baltă în care sunt adunături de mormoloci negri! 

Chiar și cu varianta aleasă, peste vreo 2 kilometri tot îi ajungem, ne simt câinii și scăpăm de ei (cu fluierul meu și mai ales cu ajutorul băieților de la stână) și ne ajută după o curbă la stânga să trecem mai departe (aveam și pâine pentru ei la nevoie!). Ne întreabă câtă zăpadă mai e sus la stânele de sub vârf fiindcă acolo au ei de urcat. Probabil în câteva săptămâni va fi mai cald și iarba suficient de mare pentru animale! Ajungem la capătul drumului Monteoru la bariera și podul peste Teleajen și apoi la stânga vreo sută de metri până la DN1A. 

Ne spuseseră băieții că la 250 de metri mai jos e o parcare la un fast-food (!) inchis și coborâm acolo la ocazie. Nu avem noroc vreo oră la autostop. Mai toți care ne-ar fi luat merg spre Brașov. Cam pe la 17.00 vine microbuzul de Cheia și cu el mergem direct la Bucuresti, fără a mai schimba ceva în Ploiești. De altfel e așa de cald în microbuz că până la Bărcănești trag un pui de somn! În București coborâm în piața Victoriei pe la ora 20.00 chiar lângă muzeul Antipa unde fusesem joi seara la un vernisaj al expoziției "Luminile Nordului" a lui Alex Conu deschisa timp de o luna.

Faină plimbare, faini oameni și explorare a unui vârf apropiat și puțin umblat (impropriu spus explorare fiindcă aveam traseul relativ marcat pe GPS)! Niște dealuri de lângă Vălenii de Munte chiar mi-au dat idee pentru o tură următore...

Cum fac drumurile de mă duc spre locuri pe unde nu mai fusesem... Eram aseară în piața Lahovari și printr-o poartă mare de fier observ o elegantă casă. E vorba de Casa Assan, azi Casa Oamenilor de Știință și de fapt un restaurant elegant pentru tot felul de evenimente. Citesc câteva informații pe placa de la intrare și cer permisiunea să fac câteva poze. Fără probleme!

Clădirea a fost construită acum ceva mai mult de un secol după planurile arhitectului Ion D. Berindei în stil neoclasic francez. Interiorul elegant cuprinde saloane decorate cu vitralii și marmură, fotolii capitonate cu piele de Cordoba sau mătase, fiecare salon având un specific anume. Casa a aparținut familiei Assan, intră în patrimoniul Academiei Române și din 1945 devine Casa Oamenilor de Știință (sursa informațiilor este site-ul metropotam.ro). 

Mai interesantă de fapt mi se pare atracția spre călători! Casa a fost reședința inginerului și industriașului Bazil G. Assan, om de cultură, inginer și cercetător. Din articolul din National Geographic (care merită citit) doar vă menționez că a participat în 1896 la o călătorie de cercetare științifică în regiunile polare nordice (cu multe observații științifice din multe domenii prezentate mai apoi printr-o expunere în prezența familiei regale) și în 1897 a făcut o călătorie (în principal cu interes economic) în jurul lumii (în cea mai mare parte pe mare): Constanța - Istanbul - Cairo - Ceylon - Hong Kong - Guangzhou - Shanghai - Nagasaki - Tokyo - Yokohama - San Francisco - New York - Londra. 

Bazil G. Assan nu trebuie confundat cu tatăl său, George Assan, un puternic industriaș din Bucureștii acelor vremuri (care este cunoscut prin alt monument aflat acum în ruină, Moara lui Assan). Deși are educație vest-europeană, Bazil se întoarce în țară și dezvoltă multe laturi științifice. Ca un detaliu, reușește să achiziționeze primul automobil din București la concurență cu George Bibescu și, de la înființare (1904) este ales vicepreședinte al Automobil Clubul Român!

De reținut că în acele vremuri un alt mare și mai cunoscut cercetător român, Emil Racoviță, pleca la bordul navei Belgica din cadrul expediției belgiene (1897-1899) cu participare inernațională pentru cercetarea zonelor polare sudice (mai multe detalii puteți citi aici).

Revenind în prezent în București, să vizităm Casa Assan cu frumoasa curte cu terasă și scară monumentală prin câteva imagini.

 Intrarea principală pe care o voi surprinde din inerior

 Grădina din fața casei

 Dincolo de poartă e agitația orașului...

 Originală

 Scară de acces pe acoperișul dependințelor

 Scara dinspre curtea din spate

 Salonul rotund

Detaliu sculptural

Colegi de tură: Emil Engel, Adrian Brezeanu, Cezar Partheniu

Cum vorbisem de ceva vreme cu Adrian pentru zilele astea, nu am mai putut schimba cu alte oferte ce au venit mai târziu. Și a meritat fiindcă am descoperit niște locuri extraordinare! Emil ni s-a alăturat în ultimele zile dinainte de plecare și avem echipa completă (scriind asta parcă am în mine descrierile unor ture de altitudine cu alăturări ale membrilor în ultimele zile, aici nu e cazul de mers la distanțe mari și tot felul de cheltuieli și probleme în subsidiar)!

Ziua 1 - 1 mai 2015

Împreună cu Emil plecăm la 6.20 din București cu trenul regio clasic pentru valea Prahovei, tren la care nu se mai dau bilete fiindcă e foarte aglomerat (m-a uimit replica asta venită de la casa de bilete)! Cu 5 lei de fiecare mergem până în Brazi și peste 20 de minute luăm un tren mai departe (bilet în tren 7 lei; aici e de înțeles fiindcă nu e casă de bilete!) până în Săhăteni (în drumul spre Buzău). La câteva minute după ora 9.00 (așa cum găsisem pe site-ul CFR) suntem în gară, ne jucăm un pic cu pisicile de acolo, pornesc GPS-ul (mai mult ca să înregistrez traseul) și pornim la drum spre Năieni. De la gară ieșim în DN85, facem dreapta printre curți cu liliac violet sau alb (mă gândesc că poate peste două zile iau câteva buchete pentru acasă!) și după câteva sute de metri cotim la stânga urmând indicația spre Năieni și Biserica într-o piatră (e trecut ca monument construit în 2009). Trecem pe lângă un monument al eroilor pe care mi se pare că este un steag ucrainean, de fapt fiind roșul decolorat! Cumva mi se confirmă prin ”taxiurile cu un cal putere” că noi încă suntem cu două sute de ani în urmă față de restul Europei (senzație pe care o am de fiecare dată când mă întorc din Europa, cum a fost acum doi ani în tura cu trenul).

Ieșim din sat printre vii și dă-i tot înainte printre vii și plopi (ce clasic mi se pare drumul care-mi aduce aminte printre altele și de drumurile spre Mironești și de fapt majoritatea drumurilor muntenești dintre sate). Peste ceva vreme ne oprim la o vorbă cu un proprietar de vie din Năieni. Dacă mai așteptăm să stropească și cele câteva rânduri din alt loc, ne duce cu mașina până sus în Năieni. Îi mulțumim, facem schimb de telefoane și pornim la drum. Dacă ne prinde din urmă după ce ne întoarcem de la Crucea Manafului, ne duce până sus.

Am monumentul marcat pe GPS din toamnă și după ce trecem primul pod peste Năianca e o curbă care face stânga spre munte. Din curbă e un drum de pământ printre vii spre crucea mare de piatră. Spun informațiile astea fiindcă altfel nu e absolut nici un indicator (și ar merita să fie!). Mergem vreo 800 de metri pe drum în ușoară urcare și se vede crucea pe dreapta. Partea asta de drum face parte din Drumul Dealului/Drumul mare/Drumul Manafului/Drumul Bugdanului/Drumul Bugdaniei/Drumul Moldovei (Kara Bugdania) ce mergea spre provincia otomană de la nord de Dunăre spre miazănoapte. E un adevărat monument: o cruce de patru metri înălțime din calcar de mare cu multe scoici, cruce ridicată în 1846! Am găsit mai multe surse legate de denumire. Prima spune că ar fi fost ridicată de manaful Ioan Postelnicu (negustor de fructe) probabil din comuna Breaza. A doua spune că ar fi fost ridicată de Ioniță Monahul. A treia, care îmi pare cea mai completă, combină primele două și aduce informații în plus. Menționează pe turcul Manaf Selim care a fost cumnatul postelnicului Ioniță Cârjan, s-a căsătorit în zonă și a construit un han în apropierea crucii (unde de altfel mai sunt trei cruci și o fântână care mă atrag spre ele). Frumoasă lecție de istorie prezentată pe larg în a treia sursă! Aici sunt descrise și explicate și inscripțiile în chirilică (așa îmi par) și icoanele de pe fațetele crucii. Mergem și la cele două cruci (mai este una veche pe stânga înainte de cele două) și apoi facem același drum la întoarcere până la asfalt.

Continuăm pe asfalt spre Năieni și vorbesc cu Adrian care îmi confirmă că a rezolvat ceea ce îl ținuse acasă dimineață și vine spre Năieni. Ne va aștepta în centrul Năienilor! Noi continuăm pe drum pe lângă râul Năianca, la un pod cobor de fac câteva poze la un mal găunos și Emil vorbește cu o localnică pe bicicletă care preferă locurile astea orașului gălăgios, urcăm pe drum și lăsăm râul la dreapta pentru a urca pe culme spre sat. Urcăm prin soare puternic, trecem prin primele livezi pe lângă statuia metalică a Sfântului Gheorghe și după câteva sute de metri ajungem în centrul Năenilor/Năienilor. Ne întâlnim cu Adrian care venise și el de vreo zece minute, facem o pauză la un magazin pentru masă și alimentare cu lichide. Aici găsesc niște faine ciocolățele ”Bucegi” cu diverse arome. Un localnic ne povestește de problemele și de libertatea de aici și ne înțelegem de minune cu fata de la magazin și cu bătrânul cu povești. E plăcut să stai la umbră și totuși trebuie să mai și mergem! Ne punem rucsacii în spate și pornim la drum în sus spre dealul Tigoarea și tabăra de sculptură. Ca și până acum, pe drum întâlnim vechi cruci pe care aproape nici nu se mai vede ce scrie!

Sub șa și izvor vedem culmea dealului foarte faină spre stânga (pietroasă cu culmi și șei alternative) și ne antrenăm unul pe altul să mergem la stânga spre o antenă aflată în capătul crestei (pe sub creastă) și apoi să revenim pe ea spre Biserica într-o piatră. Respectăm planul, mergem pe sub cume și după câteva șei Emil urcă spre creastă. Eu cu Adrian mai continuăm până în șaua următoare și eu mai merg încă un pic singur spre antenă. Acasă văd pe Google Earth ca am ajuns cam la granița între județele Buzău și Prahova! 

Vreau să ajung la ultima zonă stâncoasă și pentru asta trec pe la un izvor. Despre el voi glumi că a fost motivul pentru care am mers atât de departe. Stâncile de deasupra izvorului sunt formate din plăci suprapuse tăiate spre est și tare îmi place să merg pe sub ele. O turmă, probabil cu câini, mă trimite înapoi pe deal pe deasupra izvorului și apoi pe drumul de exploatare spre șaua unde rămăseseră Adrian și apoi Emil. Drumul merge pe vest pe sub culme spre tabăra de sculptură, noi urmăm linia crestei cu o mică pauză de regrupare la Emil. Identific pe GPS satele și vârfurile împădurite dinspre vest (Glod, Lapoș, Pietricica) și pornim mai departe pe creastă. 

Urcușuri și coborâșuri chiar pe creasta stâncoasă sau pe sub ea, variații de coborâre spre șei sau de urcat pe stânci, poze io-la în care încercăm încadrări cât mai faine, pași mai departe și abia la crucea din șaua taberei ne oprim pentru odihnă. Nu mai avem prea mult de explorat aici și ne e cam foame (aici doar ciugulesc niște biscuiți și bem apă). Îndrumăm niște turiști în teniși să meargă pe creasta pietroasă și noi mergem să căutăm grotele preistorice. Știam că sunt spre carieră...

În șa sunt niște scurgeri pietrificate foarte interesante pe care Emil le va vedea mâine... 

Mergem pe sub carieră și ajungem în peretele calcaros la o grotă de câțiva metri adâncime. Ar fi bună de dormit cu ceva nisip pe jos! Așa e cam pietros doar cu izoprenul. Afară în fața grotei ne așezăm la masă și Adrian are dreptate să nu îi placă locul. Păi tot vedem case și așa se vede și de la el de acasă. Și în plus nu avem panorama dorită! Hai să strângem și să mergem la tabăra de sculptură. Punem corturile tot la umbra lupului și a lui Decebal și mâncăm acolo!

Prin stânga grotei urcăm pe o zonă mai abruptă cu iarbă și pietre și rapid suntem pe culme. Ne e loc cunoscut din toamnă! Vedem un drum care coboară pe deasupra unei stâne pe o curbă de nivel și ajungem chiar la locul de campare. Până la montarea corturilor aduc cu Adrian un copac uscat pe care îl vom folosi pentru foc. Nu neapărat de mâncare, doar ca element de tradiție! Totuși slana nu o poți prăji la primus, ci doar la foc! Punem corturile facem focul și ceva de mâncare la primus, eu pozez cu șarpele pe care îl ademenesc cu un măr, lăsăm pentru mâine dimineață o potențială vizită la satul dacic (un grup de chilii privat aflat sub dealul Tigoarea spre o altă stână), mai stăm la povești supravegheați de ciobănescul și bălosul Novac (de la prima stână), el se va retrage acasă și ne lasă pe noi liniștiți la somn (circa 22.00). Înainte de întunecare se văd tare frumos nuanțele pădurii negre-albastre spre apus și nu vă pot arăta asta fiindcă aparatul nu mi-a permis claritate prea bună...

Trezire târzie (circa 8.00, Adrian era deja în sat să ia pâine și apă de la izvor), masă lejeră supravegheați de retrasul Novac și ceilalți doi câini de la o stână apropiată (Novac primește de mâncare, dar nu acceptă să pună cineva mâna pe el)... 

Când venea Adrian din sat eu vroiam să mă duc să iau apă și a făcut el asta. Și când ne-am întâlnit în șa mi-a spus că a văzut o altă grotă, fapt ce mă intrigă să merg cu el până acolo. Este exact grota preistorică despre care citisem și pe care nu o descoperiserăm nici unul până acum! Doar m-am băgat un pic cu ideea ca atunci când plecăm să o explorez și să-i fac o cartare mai detaliată!

Puțin după 10.00 pornim la drum. Mai întâi mergem în șa (îi arătăm lui Emil scurgerile calcaroase solidificate) și sub cruce intrăm în peștera preistorică, eu cu carnețel și pix pentru a schița terenul. Are patru camere și vreo 15-20 de metri lungime totală 1,5-2 metri diferență de nivel. Colegii sunt afară și pornesc spre Biserica într-o piatră fiindcă începe să îi bureze. Eu mă simt foarte fain în adăpostul subteran (se pare că a fost săpat acum 4000-5000 de ani, eu tind să cred că grotele sunt și au fost naturale), mai fac ceva poze la detalii și ies bucuros de schița pe care am făcut-o. Din multe articole speo pe care le-am citit în timp știu ce să urmăresc și sper ca în final după prelucrare să iasă ceva decent!

Îmi iau rucsacul în spate și, fiindcă tot colegii sunt mai departe, merg și pe la rocile alăturate pentru câteva poze la scurgeri parietale exterioare și la plăntuțe care se chinuie să străbată prin masa de calcar. Las turma lui Novac sub mine și mă duc spre colegii care erau departe în carieră.

Mă învârt pe brânele carierei cu ceva încercări ratate de a parcurge brâne suspendate, surprind straturi interesante de nisip pietrificat cu straturi dure și pământ deasupra, trec peste o alunecare de pietre la drumul de exploatare și pe drumul de sub carieră ajung la biserică albă (dealul de aici se numește Colarea). Văzusem că ai mei colegi de tură plecaseră de aici mai jos pe asfalt și îi urmez printr-o coborâre directă pe lângă gardul bisericii. Auzisem vocile copiilor culegători de ciuperci care data trecută ne ademeneau pe la criptele tracice... 

Dau un telefon lui Adrian și îmi spun că sunt la stânga la magazinul la care ne oprisem puțin și data trecută (spre satul Vârf numit așa după așezarea lui). E sete mare! mai schimbăm câteva vorbe cu un sătean de peste 80 de ani care ne spune că e tare amărât. Treptat ne spune că are: o casă aici în sat (unde Emil e invitat să vadă ce și cum), un apartament în București, două mașini! Așa de amărâți sunt oamenii ăștia că nici măcar nu ne putem compara cu ei :D! Ne urnim mai departe pe drumul spre dealul Istrița (de unde veniserăm în toamnă), trecem pe lângă o turmă de ”KTM”-uri (capre încornorate exact ca motoarele!) și la prima cruce de piatră cotim la dreapta spre culmea împădurită a Istriței (Culmea/Piatra Șoimului). Acolo căutam în zonele de stâncărie intrarea într-un tunel cu legende locale. 

Avem ținta stabilită și ca urmare doar trebuie să ne găsim drumul într-acolo. Trecem peste o ”creastă de dinozaur” - înșiruire de câteva gâlme de pământ ce coboară treptat spre vale - și după culmea următoare vedem o mare alunecare de teren. Sunt ”plăci” întregi de pământ care s-au scufundat câteva zeci e centimetri. Nu e propriu-zis alunecare fiindcă nu se duce pământul la vale. În anumite locuri, fiindcă în altele chiar se vede cum o placă de pământ a alunecat pe alta scrijelind-o! Trecem pe lângă un lac și printre grădini, traversăm un pârâiaș și printr-o livadă de pruni și nuci urcăm pe piciorul aflat la stânga pârâului ce vine de sub grota lui Ambrozie (pe care e alunecarea). Urcăm pe platou și teoretic la un colț de pădure GPS-ul îmi arată a fi intrarea în peștera Piatra Șoimului. Să fie vorba de acel tunel? Mâncăm niște ciocolată și continuăm mai departe pe un fel de drumuri de căruță printre stâne. Vrem în special să ocolim stâna din dreapta de unde ne latră niște câini. Doar latră, nu vin spre noi :D! Printre stâne urcăm pe un drumeag, ne intersectăm cu o căruță care cobora și ne-a lăsat să trecem (să nu se sperie caii de bețe!). Copiluții din căruță sunt atât de frumoși cu păr blond și ochii albaștri mari și curioși. Ochi de daci străvechi! urmăm drumul și sub pădure coborâm un pic la dreapta pe un drum printre tauri. Pe pietre întâlnim un marcaj PR/TR (greu de identificat după forma nedefinită), ne oprim la o mini-piramidă de pământ de unde vedem la stânga peretele căutat. 

Ne întoarcem vreo 20 de metri unde văzusem un drum care se pierde în pădure, urcăm pe el până la o mică poieniță și de aici în sus la stânga printre pini și pe grohotiș. Câteva zeci de metri ne despart de baza peretelui pe care îl ochisem. Panta e cam înclinată și înaintăm cu grijă să nu ne aruncăm unul altuia pietre în cap (”Strigă PIATRĂ când declanșezi ceva!”). 

Sub peretele de sus merg la stânga să caut tunelul fără succes, Adrian merge printre pini la dreapta să caute tunelul sau vreo posibilitate de urcare, mă întorc la Emil și alegem drumul spre Adrian în pofida unei posibilități fix în sus spre creastă. E cam riscant alunecușul pe nisip și pietre mărunte! 

Trecem printre pini, îl ajung pe Adrian și urcăm încet spre creastă. Foarte plăcut urcușul ce pare a fi prin Măcin sau spre 2000 de metri ca relief, nu doar la 500 și ceva de metri ca aici! Găsesc poteca și pe ea urcăm cu elan spre o zonă mai plată. Regrupăm și începe o zonă tare faină peste un prag de stânci. Pe el urcăm pas cu pas, în stânga sub noi e pădurea de pin, calcarul a creat forme neobișnuite pentru zonă cu scufundături, îngrămădiri de pietre, plăci scurse unele peste altele. Sunt plăci de calcar așezate ca șisturile cristaline, doar că straturile sunt mult mai groase! Urcăm printre/pe sub pini pe creastă și în față pare să se întrerupă. Am nevoie de o pauză și propun o coborâre sub creastă. La fix că găsim și prima cavitate. E adâncită sub stratul calcaros, înclinată la 40-45 de grade și are cam opt metri adâncime! De bucurie Adrian vrea să o denumim Vulpirix! Așa să fie!

După peșteră găsim drumul pe deasupra ei și trecem pe lângă o altă afundătură ce pare a fi o veche cetate dacică cu ziduri de apărare cum în ruine. Mai departe Adrian găsește o mică șopârlă care stă în palmă pentru câteva poze și apoi e pusă de Adrian pe pământ să-și vadă de drumul ei, facem ceva poze prin ferestre în creastă, mai mergem pe sub pragul de piatră sau pe deasupra lui, trecem un drum pe care vedem marcajul PR de mai devreme și continuăm tot pe creastă printre pini mărunți. Numai bine că în câteva zeci de metri ieșim într-o poiană înclinată terminată în partea de sus cu un alt prag stâncos. Frumos e că sub prag sunt multe grote adâncite sub stratele de calcare groase. Grotele comunică între ele și uneori au adâncimi considerabile. Cea mai adâncă de exemplu are cam 20 de metri cu înclinație a grohotișului de 40-45 de grade. Cer lanterna lui Adrian ca să vedem dacă nu are legătură cu altele. Și chiar are fiindcă îmi vede Emil lumina lanternei din grota cu stâlp la intrare aflată chiar înaintea celei explorate. În grota adâncă sunt două praguri amenajate de om probabil pentru protecție față de intemperiile și grohotișul de afară... Ies și mă gândesc că mulți prieteni ar fi uimiți ca și mine de frumusețea Crestei Șoimului. Adrian e puțin mai în față și Emil îmi spune că ar vrea să meargă acasă. Noi doi am mai sta și abia acum, după tură, îmi dau seama de predicția (intuitivă) lui Adrian. Seara va fi foarte urât pe aici!

Mai urc cu Emil pe sub pragul stâncos făcându-ne și ceva poze pe sub arcade sau pe la mici grote, ajungem la Adrian și tot pe culme prin pădure. Chiar îmi place că Emil are răbdare cu ”exploratorul de grote”! Prin pădure dăm de ceva porumb pus aici pentru animale și ieșim curând la golul dealului Istrița unde sunt antenele de televiziune. Să le vezi dacă poți la ce ceață este!

Pe GPS văd intrarea spre grota Piatra Șoimului și vreau să coborâm până la ea. Adrian nu prea ar vrea, vine după noi și ne blocăm repede într-un desiș. Rămâne pentru altă dată! Cum e ceață și burează, ne dispare tuturor cheful și hotărâm să coborâm pe drumul de mașină în Pietroasele și apoi să mergem acasă la Adrian în Sărățeanca. Eu rămân în urmă și la ieșirea din pajiștea de vârf caut un alt drum spre stânga. Pare tare frumos și verde! Merg o parte pe el și îmi dau seama de pe GPS că drumul de exploatare coboară tocmai în Pietroasele mai la stânga de centru. Aș putea să cobor pe acolo și mi-e să nu se sperie colegii că am dispărut prea mult timp. Adrian își face griji și Emil îl liniștește fiindcă mă cunoaște mai bine. Merg o parte pe drumul lateral, fac dreapta și ies în drumul principal (la fel de frumos și verde). Pe el cobor (nu prea am semnal să îmi anunț colegii pe unde sunt), trec de o grămadă de lemne tăiate și văd TR la stânga. E cel pe care vroiam să văd dacă ajung la lacul Verde. Ies la stânga pe un drum de exploatare, cobor pe el câteva zeci de metri și nu am marcaje deloc. Renunț fiindcă e ceva neclar aici și fac dreapta pe o văiugă cu marcaje moto. Benzile de plastic tot coboară și nu vreau să mă afund în văiugă. O trec pe dreapta și urc ușor până la ieșirea din pădure (am punctul marcat pe GPS). Burează și e ceață, bănuiesc că ai mei colegi sunt mai în față și nu avem semnal să vorbim. Cobor pe lângă o veche rulotă albă și prin pădure pe drumul cunoscut din toamnă ajung la Griului Dării. Nu urc spre cetate și cobor prin noroi pe un drum de capre spre Pietroasa Mică. Mi-e să nu dau de câini și nu am parte de ei. Trec de stația de apă de la ieșirea din pădure și intru în Pietroasa Mică pe drum recunoscând ocolișul de data trecută. 

Reușesc să vorbesc cu Adrian și îmi spun că mă așteaptă la părculețul de jos din centru. Îi dau la vale pe lângă intrarea spre Ion Moacă și locul găsirii tezaurului ”Cloșca cu pui” (e o săgeată aruncată în bălării), las pe dreapta biserica dintr-o insulă verde și la o curbă la stânga (sunt și cu ochii la mers și pe GPS), văd o potecă la dreapta printre pini. ”Da, se poate pe acolo”, îmi spune un băiat de la poartă. ”Mulțumesc” și cobor abrupt printre pini (tare faină e poteca umedă printre pini), ceva mai sus de intrarea în Pietroasa. Pe asfalt mă intersectez cu două căruțe cu cai nărăvași, văd cruci de piatră și izvoare vechi de-ale satului, acum otrăvite și captate pentru a le lua oamenilor bani din apa muntelui și ajung la parcul cu monument. Fac stânga și-mi găsesc colegii la o terasă. Cu Emil luăm căte ceva de-ale gurii, unii ne spun de mașină la 17.00 alții la 17.10 și până la urmă la 17.30 vine microbuzul. Până să vină fac câteva poze în parc unde sunt două panouri cu descrierea castrului roman și al tezaurului și un leu uriaș din piatră care nu știu cum a ”scăpat” de la meșterul Ion Moacă.

Urcăm în microbuzul care ocolește prin multe sate și ne lasă în 40 de minute în Sărățeanca (2 lei de fiecare). mergem acasă și începe ploaia. Nu-i bai că putem sta în casă sau pe terasă! Ne ocupăm cu pregătitul mesei (fiecare cu partea lui), Adrian găsește muzică din ce în ce mai faină care ne face plăcere, povestim de toate și abia spre miez de noapte ne retragem la somn. Cum e masa de mai jos să ne fie când ne e mai rău :D!

Plouă, e vreme mohorâtă, nu prea e chef de ieșit... Adrian și mai ales Emil s-au trezit la 6.00 să vadă un meci de box, eu moțăi și abia la 8.00 mă trezesc în dezamăgirea lor (un meci aranjat ca multe altele pentru a câștiga reprezentantul ”marii nații americane”!). Mâncăm de dimineață, vine soarele și ca urmare crește și nivelul de energie. Nu putem sta în casă și Adrian ne construiește un plan (deh, fiind al locului, e cunoscător!). Am fi plecat până la Piatra Hoților de ieșeam la maxim 7.00 din curte, așa nu avem timp decât de o plimbare prin împrejurimi. Tot avem ce vedea nou! 

Pe ulița lui urcăm printre vii acum în paragină. Pe timpul comuniștilor și puți după aceea au fost organizate în CAP-uri, acum a cumpărat un șmecher multe vii și nu mai are grijă de ele. Și ce bune și cu producție ar putea fi! Ieșim din drumul pe care am urcat în ianuarie spre unitatea militară de securitate de pe Ciuhoiu și apoi spre Lacul Verde pe niște poteci printre arbuști înalți și plini de verdeață. 

Printre pini și desișuri Adrian ne duce la ruinele fostului conac al boierului Sărățeanu (pierdut prin jungla unui pârâu). Speram să mai fie ceva semnificativ acolo și de fapt sunt urmele a câtorva pereți și a unui beci. Ce frumos trebuie să fi fost altă dată...

Văd deasupra vechiului conac o muchie de pământ și vreau să mergem într-acolo. Pe drum vedem ceva iepuri țâșnind printre arbuști pitici și niște ciuperci interesante. Cum nu știm de-s de mâncare au ba, doar le facem ceva poze și peste deal Adrian știe direcția și ne conduce spre următorul obiectiv.

Trecem prin livadă și pe la vechea casă a bunicii lui Adrian coborâm spre un vad cu copacii înalți asemănători socului și pe o potecă știută de el printre stejari tineri ieșim la un drumeag. Lângă un punct de captare a apei vedem forma ciudată de mai jos. Ne atrage pentru poze și continuăm în sus pe drum la stânga.

Unde credeți că ne duce Adrian? La pivnița brâncovenească despre care ne spusese de câteva ori. Pivnița a aparținut lui Constantin Brâncoveanu la sfârșitul sec. XVII, are o singură alveolă susținută de un stâlp în mijloc, are canale de aerisire pe laterale (canale pătrate) și este pe trei sferturi îngropată în pământ. Deasupra ei se spune că ar fi fost o locuință și chiar suprafața pare a fi a unei fundații. Deși e declarată monument istoric, nu este amenajată sau îngrijită absolut deloc. Trist la cât de frumoasă este...

Chiar de la pivniță urcăm pe niște drumeaguri printre pământurile arate, trecem pe lângă o fermă de vite mai mare și urcăm pe o uliță laterală a satului Nenciulești spre biserica Porumbița. A fost ridicată în 1681 de doamna Neacșa Porumbița, văduva paharnicului Negoiță Sărățeanu și impresionează prin brâul din cărămizi roșii verticale. Probabi lcă și în interior ar fi interesantă dacă am putea să intrăm. Așa ne plimbăm puțin prin cimitir după cruci vechi și ne amuzăm tare când vedem pe o cruce numele Ion Iliescu :). Nu e frumos ce e făcut între nivelele cimitirului: o scară din cruci de piatră :(! Cine înțelege ceva din textul de mai jos chiar poate să ne dea detalii! Ieșim din curtea bisericii și mai mergem puțin spre stânga pe drum. Uitasem să vă spun de vărul foarte fain al lui Adrian cu care ne întâlnisem înainte să intrăm în biserică. Tare pus pe glume și șugubăț cum de altfel suntem și noi câteodată!

Pe uliță și printre picături de ploaie ajungem pe lângă un loc de luat argilă la primele case ale Nenciuleștilor. Cică pe poarta de mai jos nu ai voie să intri :D!

La o cruce veche vorbim cu o tanti care ne spune pe unde să coborâm la asfalt. E prea mult și revenim peste văioaga peste care tocmai trecusem. Vrem să ajungem la șarpe (o piatră care are aspectul unui cap de șarpe ieșit din pământ) și găsim drumul pe o potecă în urcare pe malul stâng al văioagei. Păcat de vale că sunt atâtea gunoaie pe maluri! Ne apropiem de ”plopii fără soț” și pe o potecă mergem la dreapta printre boscheți de 3-4 metri. Cum avem surpriza să dăm peste un trovant alunecat spre pământ și mai apoi peste o ”farfurie zburătoare” :D!

Facem ce facem și poteca ne scoate tot la biserica Porumbița! Pe ulița cunoscută ne mai întâlnim o dată cu vărul lui Adrian și după ce ieșim dintre case facem dreapta pe un plai care ne coboară spre biserica din Sărățeanca. Sunt ceva tăurași pe lângă care trecem cu grijă și intrăm în sat aproape de biserică pe lângă casa unui bătrân cu ceva lipsuri la mansardă (așa ne-a spus Adrian și îl cunoaște bine fiindu-i consătean). Urcăm spre biserică (lângă care popa și-a făcut ditamai castelul) și la izvorul amenajat văd un înger de piatră pe care vi-l arăt și în gând îl trimit spre pelerinii de pe Camino. Asocierile de felul ăsta se iau ca atare, cine știe ce legături face mintea umană cu ce a trăit...

Facem dreapta pe prima uliță prin fața unui conac părăsit (un timp folosit ca CAP) și chiar când intrăm pe poarta lui Adrian începe să plouă mai tare. La fix, oare?

Încă o masă și un pic de moțăială și trebuie să plecăm ca să ajungem acasă. Cam pe la 15.40 mulțumim pentru găzduire și ghidaj și Adrian ne conduce până la ieșirea din sat și din comuna Merei la primul drum care coboară spre DN și gară printre vii. Avem viteză prin drumurile înierbate cu puțin noroi, traversăm vreo două ogoare și mă mai uit o dată în spate spre dealuri. De-acum suntem la câmpie...
Vroiam să mai scurtăm puțin spre gară și nu avem cum: drumul ne e blocat de canalul de irigație! Așa că la canal facem dreapta, trecem după vreo sută de metri pod și apoi pe drumul cunoscut intrăm în Vâlcele și apoi în Ulmeni. Acum mergem pe lumină și apuc să fac o poză la crucea veche dinainte de canalul ce separă cele două sate și terenul de fotbal.
Intrăm în Ulmeni și pe DN facem stânga spre gară. Emil e în față și eu nu mă pot abține de la câteva crenguțe de liliac alb. Tare frumos e și câteva zile îmi va înmiresma casa! Cam pe la ora 17.00 ajungem la gară și vreau să iau bilete până la Brazi pentru a merge mai departe cu CFR-ul până acasă. Angajatul de la gară nu vrea să înțeleagă și pace de ce vreau eu așa.
”Vă pot da bilete doar până la Ploiești. De ce nu mergeți până la Mizil și luați de acolo particularul? Ajungeți mia repede!”
”Eu vroiam să merg cu CFR-ul până în București... În fine facem așa!”
Ne scrie biletele ”repede că vine trenul” și cu 4 lei/persoană ajungem la Mizil după o discuție faină cu un naș mai tânăr localnic. Se plânge ca toți de aici că pământurile sunt vândute la străini și acum nu mai au ce face. El nu a vândut pământul ca alții. Coborâm la Mizil și luăm trenul particula Transferoviar spre București. E atât de aglomerat că stăm în picioare în hol și plătim 13.5 lei/persoană! Și ce rezolvăm: suntem în București la ora 20.00 în loc de 21.00 când am fi ajuns cu CFR-ul! Mare brânză!

Ca final de tură uite de ce avem parte în București:
Așa gândind în urmă, am avut parte de locuri noi (chiar și pentru Adrian) și multe surprize plăcute când suntem deschiși spre cât mai multă cunoaștere!

Să fim iubiți!

Mare eveniment anual în țară: Noaptea Muzeelor! În București sunt vreo 30 de locuri în care poți merge gratuit, o parte muzee, alta galerii de artă. Cum știu din anii trecuți, e mare aglomerație și caut cu câțiva prieteni locuri ceva mai aerisite... Cum promisesem de Florii că voi reveni în Muzeul Satului pe 15 mai (e ziua muzeului), drumul merge întâi aici :D prin Herăstrău! Mergem trei prieteni, Simona, Adrian și cu mine!

 Căsuța cea mai veche cu geamuri din bășică de vacă (la origine)

 Privire în sus

 Femeie sau viță de vie?

 Oleacă pe prispă

 În liniște

 La mal de cherhana

 Pictură exterioară de acum 250 de ani

Fiind și târg, o inspirată creatoare de bufnițe-măști cu simboluri ascunse ne povestește viața ei, lipsa inițială de credință că ea ar putea face ceva artistic (de formație inginer electronist) și cu încurajarea soțului a scos din rugăciunea mâinilor niște minuni. Priviți la serafimul de mai jos lucrat în fir de păr... Cuvintele ei ajung direct de la suflet la suflet...

Fiindcă statul nu are grijă de muzee și le duce spre degradare (ca de altfel cam tot ceea ce încurajează), muzeele protestează prin acoperirea unui exponat important...

La ieșire Simona are treabă, pleacă spre casă și noi ar trebui să ajungem în parcul Carol la festivalul luminii. Va fi o mare aglomerație și de fapt întâlnirea noastră și drumul acolo au avut un sens ocult (am mers cu Adrian și cu o altă prietenă Adriana). Până atunci hai la un alt muzeu care e aproape și unde nu am ajuns până acum: muzeul de artă medievală/veche apuseană Dumitru Minovici. Întâi sunt dezamăgit fiindcă eu credeam că este în vila Minovici și îl descoperim la câteva numere mai încolo pe aceeași stradă... 

Simboluri pe exterior, simboluri pe interior... Multă frumusețe și mister medieval...

Ne întâlnim cu Adriana aproape de parcul Carol, e prea aglomerație ca să poți înțelege ceva din lampioane și din cutiuțele de hârtie cu lumânări (două atitudini diferite, eram dezamăgit să fie doar prima...) Oricum nu știu cum trece timpul ca mult după miezul nopții ajungem pe la fântânile de la Unirii și apoi acasă...

 Perfecțiune

 Casa crapilor japonezi și a rațelor

 Lansare la apă

 Shy guy

 Alintaroma

 Wild wandering

 Nuanțe

 Mordor

 Inspiră-expiră

 Inside light

 Back down

 Hug up

Somn în grădina parfumată

Cam pe la mijlocul săptămânii nu știam dacă plec sau nu în we. Printre alte variante Emil îmi propune Grohotișul. Eu mai fusesem de câteva ori și nu mă mai tenta chiar așa de mult, Emil nu mai mersese niciodată! Așa că analizez un pic ideea, fac un traseu pe Google Maps și pe GPS și îl sun pe Emil să îi spun că mergem. Traseul propus este Măneciu-vf. Nebunu Mare-vf. Ulita (BG)-vf. Grohotiș/Grohotișul-Bobul Mare (început BR transcarpatică)-Zănoaga Moritului-Cioara-Șloeru-Mărcoșanu (ieșire din BR)-Vaida-lacul de acumulare Săcele-Săcele. Convenim să plecăm cu microbuzul spre Cheia la 6.30 din autogara IDM (întâlnire la 6.00 la autogară).

Cu microbuzul amintit ajungem în Măneciu la gară și apoi ne lasă la ieșirea din Măneciu chiar la intrarea în marcajul BG (știam exact intrarea în marcaj dintr-o tură din toamnă). Punem rucsacii în spate, identific traseul marcat cu CA peste baraj (pe unde continua traseul de la ultramaraton!) și pornim la drum cu elan ”pionieresc” (circa 9.00).

Urcăm puțin prin pădurea foarte verde până la prima poiană. Aici, ca și data trecută, nu se vede traseul marcat și îmi aduc aminte exact pe unde trebuie să mergem. Ajungem la pâlcul de pădure din mijlocul poienii, găsim marcajele la dreapta, pe un drum de exploatare ajungem în a doua poiană unde pasc doi cai foarte liniștiți și se vede în spate masivul înalt al Grohotișului. De aici până pe Grohotiș sus e o mare buclă pe culmi!

Ajungem la drumul ce urcă la antenă și nu mai găsim semnele. Bănuiesc că urcă pe drum la stânga... Noi continuăm în direcția de până acum pe unde intuiesc și îmi aduc aminte de poteca din toamnă. Mergem printr-o zonă sălbatică foarte faină, plină de verdeață, vedem pe dreapta una din ramurile lacului de acumulare (se vede foarte bine Clăbucetul Măneciului pe care am fost recent) și în față zona înaltă a Grohotișului și facem stânga pe poteca deasă tot printre arbuști verzi. Nu se vede la mai mult de 4-5 metri de tine! Ieșim la o mini-defrișare, trecem prin ea și apoi printr-o pădure de pin urcăm la stânga până la drumul antenei unde regăsim marcajele. Cum știu că se va întâmpla asta, nu sunt foarte impresionat de descoperire ;)!

Mai mergem pe drum, mai scurtăm pe marcaje pe dreapta mai înclinat, găsim un drum de exploatare (suntem pe poteca marcată) și ajungem la ultima curbă înainte de antenă. Poieni faine pe muchii paralele, copaci ce stau aliniați la marginea drumului, stâne rătăcite undeva jos sub noi la marginea pădurii... O plăcere...

Trecem pe sub antenă, continuăm pe drumul de exploatare tot întrebându-mă dacă nu cumva trebuia să mergem pe alte drumeaguri, regăsim semnele, urcăm la stânga o pantă verde cu multe flori ale Paștelui (aici pesemne Paștele vine ceva mai târziu!) și sus în primul vârf (1353m) aștept să vină și Emil. Are ceva probleme cu un călcâi care îl cam înțeapă și în plus s-au dus rezervele de energie de dimineață. Rezolvăm surplusul de energie cu câteva ciocolățele Bucegi (găsite la barul din Năeni) și pornim mai departe prin pădure și pe culme. Sunt zone plăcute (poieni sau drumuri de culme) sau mai puțin plăcute (mici tăieri justificabile silvic, nu tăieri la ras ca în multe alte zone!) care ne conduc până pe vârful Stâna. Aici propusesem să stăm să mâncăm! De pe vârf se văd culmile Nebunului Mare și în spate Ulita și apoi Grohotișul. Socotim că mai putem merge vreun sfert de oră și să rămânem la stâna de sub Nebunu pentru masă.

Poteca faină trece pe sub copaci căzuți și proptiți unii în alții și pe o culme cu zadă pe stânga și fag pe dreapta. Faină schimbare de copaci peste culme!

Mai urcăm pe culme puțin până la stâna de sub Nebunu. Ne urmează norocul, ne oprim la masa bogată și variată și Emil ar vrea să se întindă puțin la somn. Eu mă învârt câteva minute prin zonă, găsesc o boșcă acoperită și mă întind puțin pe o saltea mai mult cu arcuri decât cu burete! Cred că ațipesc și eu câteva minute bune în care dă o ploaie de simțeam că nu ne mai lasă să plecăm de aici! De unde că după vreo oră e soare și ne revine cheful! Emil îmi face câteva poze ”la mișto” cu o cască de șantier găsită aici și apoi după poza de grup pornim mai departe (rar pun poze de grup pe blog fiindcă în principal observ natura, oamenii doar se integrează în peisaj)!

Mergem pe potecă pe la marginea pădurii, căutăm marcajele pe potecile care ne duc prin jnepeni și apoi prin pădurea de fag, ieșim în șaua dintre cele două vârfuri ale Nebunului Mare și apoi pe o mică zonă pietroasă (ce aduce aminte de crestele înalte) ajungem la capătul drumului din toamnă (capătul nordic al golului alpin al vârfului). În toamnă căutasem în zadar trecerea mai departe spre Ulita! Fiind și târziu, am hotărât întoarcerea despre care puteți citi în linkul turei dat ceva mai sus!

De acum începe noul pentru mine! Știu cam care este direcția și pe lângă jnepenii din dreapta văd o potecuță firavă ce pare să meargă spre Ulita. Intru un pic pe ea și găsesc marcajele! Iupiii! Pe lângă BG mai este și o BA orizontală care înconjoară copacii! Îi spun lui Emil că am găsit semnele și începem o coborâre abruptă prin pădure. În câteva serpentine pierdem niște zeci de metri până la circa 1200 de metri. Facem o mică pauză de respiro și pornim mai departe pe culme. Poteca ne duce prin pădurea de fag pe partea dreaptă a culmii, pierdem marcajele (care probabil urcă direct pe culmea golașă), trecem pe lângă niște limbi vechi de zăpadă și văd în față sus pe vârf un stâlp. Clar , acolo e Ulita! ”Hai să tăiem panta și urcăm spre culme și vârf!” Fiecare în ritmul lui și pe poteca lui ajunge pe linia culmii (marcată cu bețe de circa 80 de cm cu vârful vopsit în roșu - rămase de la ultramaraton ca și benzile de plastic uneori de mare ajutor în orientare!) și apoi pe vârf! Uf, abia pe Ulita am ajuns! Și cât mai avem... Eu am satisfacția reușitei până aici și din păcate Emil nu știu cât simte asta din cauza durerilor din călcâi! Tot mă întreabă cât mai mergem... Uite vârful mare și după el undeva punem cortul. Unde ajungem pe seară! Mă uit spre culmea Radila pe unde fusesem în octombrie 2010 cu o prietenă în altă parcurgere a crestei Grohotișului! După ce ne odihnim puțin plecăm spre zona vârfului Grohotiș pe drumul de culme.

Uite ce găsim la un moment dat pe culme! Îmi aduc aminte cum niște urme asemănătoare am găsit și spre Radila în 2010! Frumos se vede și creasta pietroasă a muntelui Grohotișul luminată de apus!

Închei povestirea cu bucuria că am descoperit treceri și drumuri noi și mai ales marcaje refăcute în neumblatul Grohotiș (de câte ori am zis amândoi ”voi, ăia din față, dați-vă la o parte să trecem și noi” - nu am întâlnit pe absolut nimeni în astea dou zile!) și cu plan de a parcurge cândva și zona scoasă din traseu din motive obiective...

Vorba vine ”Noaptea Muzeelor” că de fapt au fost doar două muzee pe care le-am văzut ziua și apoi o plimbare mai mult de suflet ”pentru că așa trebuia să fie” cu doi prieteni în jurul Festivalului Luminilor din Parcul Carol (lumini aprinse în gulguțe, nu lampioane!)! Primul a fost Muzeul Satului pe care îl revăd de fiecare dată cu același drag și al doilea Muzeul de artă medievală Ing. D. Minovici de pe strada cu același nume (curios de nu am văzut acest muzeu bucureștean până acum - mai am și altele în lista ”de văzut”). Mai jos vă dau câteva detalii-imagini din plimbările pe la cele două muzee (începând cu două imagini din Herăstrău).

 Cea mai veche căsuță

 Rugăminte

 Femeie? Viță? Brad?

 Pe prispă

 Inside

 Picturi exterioare

 Serafim primit prin har

 Suport

 Protest

Și cum ”se face” că după ocolul Festivalului Luminilor și al Mausoleumului din parcul Carol ajungem la fântânile de la Unirii...

De la casa în care a locuit Nae Cismaru facem prima oprire la editura Cugetarea. Abia se mai vede pe clădire numele editurii. Aici a apărut prima ediție a cărților lui Jules Verne (”ediția de cea mai proastă calitate”) și multe din cărțile lui Mircea Eliade (”Maitreyi”, ”Nuntă în cer”, ”Întoarcerea din rai” - scrisă în anii de detenție de la Miercurea Ciuc ș.a.). Interesant e că aici, unde era sediul editurii, nu se editau cărțile fiindcă nu era curent electric, ci... în altă clădire! În anii începutului de secol mahalaua era cea mai ”de jos” zonă a Bucureștilor și nu era curent tras... De altfel nici numere la casă nu erau fiindcă ”sau erai acasă, sau la vecinu'”. Orientarea se făcea după biserică sau după cârciumă (”de la biserică a patra casă pe dreapta”). De multe ori cârciumarul era mai important decât sfinții. Chiar cartea era mai puțin importantă decât mâncarea, băutura, femeile și bârfa...

Pe actuala stradă Matei Elina Voievod (fostă fundătura Mărcuța) trecem pe lângă Cinematograful Popular și ne oprim pentru povești la mijlocul străzii... Casele erau înguste la stradă și adâncite în spate (unde fusese grădina) pentru a plăti impozit mai mic pe suprafața de la stradă... Fundăturile erau late cât să treacă două căruțe...

În capătul străzii mergem pe Matei Voievod (se spune că el este cel care a întemeiat târgul Moșilor) și trecem pe lângă strada Mecet. Mecet înseamnă cimitir turcesc (ce om de munte nu se gânește la Mecetul Turcesc din Bucegi!), cimitir care era în piața din capătul străzii, acum o parcare mare... A fost desființat din motive igienico-sanitare și nu prea s-a construit nimic pe acel loc... În față e strada Teleajen, fostă Gândacului. Denumirea vine de la... gândacii din livezile care erau aici! De altfel a rămas denumirea străzii Duzilor din apropiere... 

Pe Matei Voievod mergem spre fosta ieșire din oraș. Strada se numea inițial Mărcuța fiindcă ieșea spre mânăstirea Mărcuța din afara orașului. Era singura ieșire din oraș fără barieră, restul aveau trecere-vamă care s-a tot mutat și extins în timp. Aici ar fi ceva de povestit despre cârciuma de la barieră... Un alt detaliu: era asemuită mânăstirea Mărcuța cu azilul-spital construit aici și unde erau aduși ”smintiții” de la Malamuc (”te duci la Mărcuța” era asimilat cu ”te duci la Balamuc”). Mai multe despre asta am găsit în articolul din ziarul ”Lumina”.

La intrarea din ”strada Mărcuța” în Mătăsari (adică unde începea mahalaua; de unde credeți că vine denumirea mahalalei :D?) era casa unui băcan (construită în 1900, la balcon se văd inițialele patronului). Băcănia (prin multe mahalale din București) asigura hrana (și nu numai) și în vreme bună, și în vreme de restriște... Capul familiei stătea în ușă ”gata să pună mâna pe pradă”, fata ademenea clienții cu ai ei ”ochi de cadână”...

Se poate vedea spre mahala o zonă unde s-a extins strada (nu prea lungă) cu o veche casă-farmacie cu motive tradiționale la grindă...

Pe strada Agricultori (ia ghiciți ce mahala era aici?) facem stânga și terminăm circuitul pe strâmta stradă a Bâlciului. Fainii noștri ghizi își încheie pledoaria (extrem de plăcută) cu a lor poezie ”Bucură-te, omule”. Nu vă spun nimic din ea (deși e tare faină), vă las să o auziți din gura lor :D!

Imaginile de mai jos surprind mai mult sau mai puțin frumusețea vechii mahalale, poveștile îi aduc farmecul...

 Ma...azin mai nou

 Casa băcanului

 Farmacia

 Pe scena festivalului în trecerea de duminică

 ”Cugetarea”

 Cinematograful

La stradă

Cu câteva zile înainte de tură Emil îmi tot spune de Perșanii centrali. De fapt el mi-a tot spus în timp de zona asta fascinantă cu peșteri și cu urme de teutoni. Ce-o fi pe acolo, om vedea... Deocamdată el nu poate să meargă și ca urmare rămân singur pe metereze. Ei și? Am mai mers de atâtea ori singur, nu mă împiedic eu de asta! În fond libertatea de mișcare este acum maximă. Și am și mai mult timp liber fiindcă am și o zi liberă vineri! Găsesc un articol cât de cât documentat despre peșterile din Comăna și bineînțeles sunt atras de peștera omonimă de câțiva kilometri. Cum e arie naturală protejată și se poate intra doar cu unul din custozii ei (de la clubul de speologie SILEX Brașov), iau un număr de telefon de pe internet și îmi propun să îi sun când știu cam când ajung. Cu articolul din ”Bună ziua, Făgăraș” (care îmi vorbește despre încă alte trei peșteri) în mână, destinația mea e clară de acum!

De la început vă rog să aveți răbdarea de a citi prima parte fără imagini, veți înțelege de ce nu sunt ;)!

Ziua 1 - vineri 22.05.2015

Cu obișnuitul regio matinal merg până la Brașov (25 de lei) și în autogară întreb de autobuzul care merge spre Șercaia și Făgăraș. Pleacă la 12.00 și am timp să îmi cumpăr câte ceva de la cel mai apropiat mini-market: ceva dulciuri, hârtie igienică și pâine cu cartofi de la secui! Sunt în autogară la timp, pun rucsacul în cală și îmi plătesc biletul spre Șercaia (10 lei). Planul meu e ca din Șercaia să urc spre Veneții după ce (eventual) ajung la rezervația de narcise de la Vad. E un loc pe care aș vrea să îl văd din trei motive: 1. data trecută am ajuns doar la parcarea de la intrarea în crâng și nu am găsit narcise, 2. duminică e un festival lângă rezervație și probabil că va fi multă lume și 3. mulți prieteni sunt acum în diverse poieni cu narcise de prin țară, ar cam trebui să văd și eu narcise!. Mai departe am și ceva vești bune despre festival și rezervație! Știu că fac cam vreo oră și jumătate și pe drum mă așez în spatele autocarului ca să stau lejer. Mă iau la vorbă cu doi tineri de etnie rromă și nu simt cum trece timpul. Știam că până în Șercaia fac cam o oră și jumătate. Văd intersecția spre Șinca Veche și mă hotărăsc pe loc: cobor aici și fac o escală pe la Șinca! Îmi salut colegii de drum, iau rucsacul și întreb la hanul de la intersecție de distanța până la Șinca. E vorba de Șinca Veche până unde îs vreo șase kilometri. Până la Șinca Nouă mai îs vreo 10 kilometri... Un tânăr cu care am vorbit îmi spune că merge și el spre Șinca Veche și mă ajunge mai încolo pe drum. 

Printre salcâmi pornesc la drum, mă prinde din urmă și tot povestim de una-de alta. Tot avem Făgărașii în față și îmi amintesc cu drag de turele prin zonele pe care le vedem. De fapt e vorba de tura făcută acum ceva ani la fosta cabană Urlea... În stânga noastră se văd Piatra Craiului și Bucegii, prilej de alte și alte povestiri... Mai interesant este ceea ce îmi spune el despre locurile astea. Mai devreme trecuserăm peste o cale ferată care este folosită în prezent. Înainte de 1989 era o altă cale ferată a cărei gară Șinca o vedem abia când ajungem pe ultimul deal înainte de localitate. Fiindcă Șinca e într-o vale și nu se vede dinspre șosea (pe unde venim noi)! Mai bine se văd crângul de brazi de la Ohaba (Șercăița pe GPS), biserica din Vad și chiar crângul/dumbrava unde e rezervația! În spatele nostru se văd culmile împădurite ale Perșanilor pe unde sper că voi ajunge spre seară! Revenind la partea interesantă, tânărul șincăian îmi spune că linia de tren veche era folosită pentru a alimenta (în special cu combustibil și armament) un depozit strategic aflat undeva spre Șinca Nouă. Știe și îmi arată doar zona pe unde e acel depozit! Cică și în prezent o dată pe an sau mai des s-ar reactualiza proviziile... Intrăm printre primele blocuri/case, lăsăm cimitirul pe stânga și la o uliță mă salută și pornește spre stânga. Cu mulțumiri pentru drum, continui, intru în vorbă cu un nene cu coasa (a cosit la un capăt de loc să poată intra cu tractorul). Ajung în centru, fac o poză la monumentul eroilor și urmez săgețile spre mânăstirea rupestră (3 km scrie pe ele!). După monument fac stânga și apoi pe prima uliță la dreapta ies dintre case spre câmp. Îmi aduc aminte cu drag de drumul ăsta pe care l-am parcurs data trecută cu mașina. 

Mai repede decât credeam, ajung după aproape doi kilometri la intrarea spre chilia rupestră. Un nene care a locuit aici în tinerețe (și acum peste ani s-a întors la origini) îmi spune că peste dealuri pot ajunge direct la pădurea de la Vad. El își așteaptă copii care au plecat într-un circuit la chilii și schit, îi mulțumesc, îl salut și urc și eu spre chilii. Parcul e foarte fain amenajat și are multe elemente din spiritualitatea ancestrală. Din păcate sus la schit nu mai simt nimic din energia și bucuria precreștină de aici. Doar în zonă și în grotă simt și văd căldura și culorile specifice divinității. Și doar în anumite locuri! La început urc pe potecile din stânga fiindcă simt nevoie de a ajunge deasupra grotei. Sunt poteci pe care nu am mai fost.... Îmi spusese șincăianul meu de mai devreme că e un loc pe deal unde se văd toate satele din zonă. Nu știa/putea să îmi explice și am găsit instinctiv acel loc ceva mai sus de casa mare de deasupra izvorului. Îmi bucur un prieten cu un telefon  (fusese și el de curând pe aici) și cobor la schit. Mi se pare făcut interesant, frumos aranjat și păstrat... Repet că nu am simțit ceva special la schit! Pe alte alei cobor la megaliții preistorici și încep să simt energia străbună. Mă învârt puțin printre ei, beau apă de la izvorul puternic și amenajat semi-natural (foarte estetic), las rucsacul pe o bancă și intru în grotă. Se poate să am ceva special fiindcă mai mulți turiști m-au simțit drept ghid și mă întrebau tot felul de lucruri și detalii despre construcție și altarele de aici. Printre vizitele turiștilor simt cum coboară spre mine energia, bunătatea și calmul prin vortex-ul de piatră, las să treacă lumea și văd locul dincolo de cruci și de inscripțiile de pe pereți, mă adun din tot spațiul în care parcă am fost extins, mai zăbovesc ceva vreme în grotă și ies la rucsac de mai beau nițică apă de la izvor. Cu forțe proaspete cobor pe lângă cadranul solar, salut oamenii din parcare (mai mulți ca mai devreme) și pornesc pe drumeagul ce pare să se facă peste câmp spre Ohaba.

Găsesc prima parte de drum până la un pârâu al cărui vad îl trec printre copaci întortocheați și continui până la al doilea. Aici dau să trec pe un lemn suspendat și îmi alunecă piciorul în dreapta. Nah că am ajuns cu bocancul în apă! Îl scot repede și văd că am și pantalonii uzi până la mijlocul gambei. Pagube minore și broaște în bocanc :D! Trec prin lăstăriș și mai am puțin până la intersecția unde DN73A face dreapta spre Ohaba, Vad și Șercaia. La stânga văd săgeți spre alte monumente vechi și monumente de care nu a prea auzit lumea. Nici eu! E vorba de biserica Pacea Lumii din Bucium și muzeul de artă populară din Radocea. În față sunt biserica Adormirea Maicii Domnului și Moara cu apă. Opa, Moara cu apă? E ultima moară cu apă funcțională din Țara Făgărașului și a fost construită în 1873! Și e doar la 500 de metri! Vă dați seama că merg acolo :D! Urmez săgețile și intuiția. Pe prima stradă fac stânga, trec apa și apoi dreapta până în capăt. Aici e pensiunea ”Moara cu apă”. Aș fi vrut doar să fac o poză la moară și să merg mai departe și gazdele mă invită spre moară. Mai întâi văd roata pe afară și apoi soția proprietarului (din câte am înțeles ea a moștenit moara și locul) îmi prezintă moara. Văzusem că e taxă de 5 lei și am trecut pe lângă afiș. La ieșire soțul îmi menționează de taxă și e cam țâfnos că am făcut poze mai mult decât alți turiști și în locuri mai ascunse. Atitudine neplăcută dată de oboseala drumului pe care l-au făcut mai devreme! Atitudinea asta mă afectează puțin și spun asta femeii, chiar dacă toate poveștile ei despre moară mi-au plăcut. Între noi fiind vorba, la detaliile tehnice se mai încurca un pic deși multe sunt destul de logice. Sistemul de dirijare a apei, sistemele de pisare între două pietre de moară  și de curățare a acestora, metoda de urcare a făinii intermediare și de filtrare, sistemul dublu de roți (mecanic natural și electric), pieptenii de curățare a roților, scripeții de urcare a făinii deasupra filtrelor... Toate mecanismele foarte interesante! Cu scuze pentru atitudinea soțului, femeia mă ghidează pe lângă casă pe ulița și drumul peste câmp spre crângul cu narcise...

Prin arătură urc puțin, trec un canal de aducțiune și în dreptul unei stâni (pe stânga) și a unor cruci vechi întâlnesc o localnică puțin speriată. Întreb de narcise și-mi arată cu mâna spre pădure. 

”Aia e pădurea. Mai găsești narcise pe la margine!” 

Am văzut câteva narcise la ea în sacoșă și nu am mai zis nimic fiindcă a plecat repede... Continui încă vreun kilometru, mai trec un alt pârâu și urc la maginea pădurii/dumbrăvii (oficial se numește Dumbrava Vadului). În poienițe sunt narcise firave, unele puțin uscate, altele timide cu petalele aplecate spre sol... Mă plimb din poiană în poiană și caut să evit oamenii ale căror voci le aud din dreapta... Chiar de par puține, mă bucur că am văzut narcise! Acum știu că aici chiar sunt multe și împrăștiate peste tot... La un drum (sunt cu ochii pe GPS) fac dreapta și caut să ies la asfalt. Văd până unde oi putea merge azi, nu am țintă foarte fixă... Din spate vine o mașină cu doi tineri și mă întreabă dacă prin față ies la asfalt. Așa ar trebui după direcție! Întreb de pot merge cu ei până la ieșirea din pădure și mă primesc cu drag în mașină. Sunt comercianți din Mândra și caută locul festivalului de duminică. Nu mai fuseseră de cinci ani și nu mai știau exact. De altfel s-au și schimbat drumurile de atunci! Ne confirmă niște turiști drumul bun și ajungem la bariera cunoscută. Nah belea că e prinsă cu lacăt și nu prea se poate trece pe lângă ea! Și tare nu s-ar întoarce pe drumurile cu noroi pe unde au venit prin crâng! Îi încurajez și cu grijă trece la milimetru de capătul barierei. Pfuuuu, ce bine! Nu recomand să treceți invers, noi nu am avut ce face! În parcarea betonată întrebăm un localnic de târg și ne spune că e pe drum la stânga la trei kilometri mai încolo! Îndrăznesc să întreb unde merg cu mașina. Aș putea merge cu ei? Desigur! Merg să vadă locul de festival și apoi prin Șercaia în Mândra. Așa că împreună mergem pe drum la locul festivalului, își rezervă locurile pentru duminică și tustrei mergem la poze și la admirat narcisele. Un custode al rezervației ne precizează să nu cumva să rupem narcise. Nici măcar duminică pe seară după festival! Cum să facem asta? Doar mergem printre ele. Sunt poieni întinse pe hectare întregi cu narcise una și una. Parcă a nins cu narcise aici, așa e de frumos! Acum e momentul lor fiindcă în două săptămâni se duc. De fapt cam o săptămnă e ciclul lor de viață și apoi apar altele... Superb locul și parcă nu aș mai pleca. Totuși trebuie să plecăm. Colegii cu mașina îmi fac semn și ieșim la mașină și apoi mergem lejer până în Șercaia. Le mulțumesc și pleacă mai departe spre Mândra la stânga și eu la dreapta spre drumul spe Veneția de Jos. Nu știu ce aș fi făcut fără ei pe soarele ăsta teribil!

După câteva sute de metri fac stânga spre Comăna de Jos. Un lucru e interesant în Ardeal. Față de Regat unde orașele și în special satele sunt apropiate unele de altele dacă nu chiar legate, aici localitățile sunt la kilometri distanță! Aici de exemplu între Șercaia și primul sat numit Părău sunt 4 kilometri, apoi până la Veneția de Jos (cu accent pe I!) încă patru și până la Comăna de Jos încă 4! Și între ele e doar drumul! Merg vreo doi kilometri prin soare, mai schimb două vorbe cu niște țigani de treabă și am norocul să mă ia un camionagiu. 

”Am zis să te iau să fac un bine. Știu cum e să mergi pe jos. Doar să ai loc aici în dreapta!”

”Mă descurc eu!” 

Urc pe lângă mateirale și povestim despre patroni și drumurile din România. Aici până nu demult îi spunea Drumul rușinii și vă imaginați în ce stare era drumul. Și prietenul meu merge până în Veneția de Jos că de acolo se strică drumul ;)! Patronul lor i-a înțeles abia după ce a mers și el pe aici! Mă lasă în Veneția de Jos, îi mulțumesc, iau niște apă de la cișmea și întreb de drumul direct spre Comăna de Sus peste deal. 

”E drum maică, doar să-l nimerești!”

”Săru-mâna!”

Știu că am GPS-ul și mă orientez pe drumul indicat de bătrâne. Urc pe drumul de căruță până sus pe deal la limita între comunele Veneția și Comăna. Aici mă simt niște câini și încep să latre spre mine. Trec prin grâu pe lângă ei și mă iau în vorbă cu ciobanul. E simpatic cu aparatul radio legat de gât! Mai povestim de oi și de locuri, îmi spune să mă orientez după turlă ”că-i cea mai înaltă”, mi se plânge de mieii pe care i-o pierdut c-or murit de boală grea și muscă. Cățelușa rea de lângă el îi mușca mieii de coadă și rana se infecta urât! Îi merge treaba și așa! Salut omul și urc peste deal spre turla bisericii. Dintr-o arătura în alta, de multe ori cu grâul până la mijloc, cobor spre case și nimeresc o uliță ce mă scoate la drumul principal. Frumos drum în cântec de greieri! La drumul principal ce urcă asfaltat prin Comăna de Sus întreb un tânăr de peșteri și de valea Comănii. Peștera din Tigăi cică e departe, Comăna e ceva mai aproape... la Bulzi și Frunzari ajungi doar de știi bine locurile (îs aproape de Poarta de Fier denumită Poarta Tătarilor în articolul din rucsac)! Cam ce spune și în articolul pe care îl port cu mine! Sunt mulțumit că am ajuns aici și mâine fac explorarea subterană. Acum întreb de marcajul TG de care nimeni nu știe nimic. Nu mă miră asta deși m-am obișnuit ca ei să știe locurile, nu și marcajele făcute de ”domni”! Trec prin mijlocul satului, salut oamenii și văcuțele care vin spre casă, ies printre ultimele case și văd pe stânga o stână cu capre. Nu pot sta pe aici de câini. Mai urc un pic, trec de o barieră și peste vreun kilometru văd pe dreapta un camping. Sunt căsuțe puse în cerc într-o îngrăditură! Opresc o mașină să întreb dacă pot pune cortul acolo și se nimerește să primesc confirmarea chiar de la patronul campingului. 

”Apă găsesc la râu?”

”E o chiuvetă după casă. Curge cam încet... Poți pune cortul în voie!”

”Mulțumesc!”

Oricum puneam cortul undeva prin apropiere, poate după îngrădire... La 20.30 las rucsacul din spate, întind cortul relaxat, mă spăl pe picioare și îmi fac de mâncare la primul. Abia după 21.30 se întunecă și mă bucură asta. Am zile lungi la dispoziție :D! Doar în trecere seara s-au oprit doi bicicliști aproape de mine și dimineață câțiva cai pasc liniștiți în rondul mare dintre căsuțe :D!

Sâmbătă dimineață mă trezesc lejer, nu prea devreme. Cam pe la 7.00 deschid ochii și e prea lumină afară. Mai moțăi și peste vreo oră nu mai pot sta în cort de căldură. E adevărat că e și amplificată de cortul meu galben! Nu am nici o grabă în nimic, ies tacticos din cort și fac ceva poze la soare și la poiana cu cai în care stau, îmi iau niște apă de la chiuvetă, îmi fac niște cuș-cuș și o supă de ciuperci la primus pe scara unei căsuțe, strâng cortul și la 9.30 sunt gata de drum. În sus pe valea Comănei (am auzit și varianta Comanei printre localnici)! Sar frumos gardul dinspre est al îngrădirii și pe drum după două serpentine intru într-un culoar împădurit unde apa formează un mic canion aflat câțiva metri mai jos de drum și bine ascuns de copaci. Fără să vreau, voi folosi canionul ca punct de reper nițel mai încolo... Se lărgește valea, drumul face o curbă la dreapta și uite că am ajuns la Poarta Tătarilor/Poarta de Fier. Sunt două stânci de piatră pe cele două părți ale drumului și se probează cu ușurință că drumul a fost săpat printre cele două stânci. Varianta legendei cu tătarul o găsiți în articolul făgărășean de mai sus. Deocamdată eu tot mă uit în stânga și dreapta, doar-doar oi vedea coloanele de bazalt. La dreapta pare o carieră și urc spre ea. Pe prima bucată de drum ajung la stația de colectare a pietrei (erau niște benzi transportoare de la punctul de sus, și el betonat și vizibil) și la clădirea din dreapta (uned au fost birourile). Urc pe drum după clădirea în ruină și la punctul de strângere a pietrei de sus dau de un cioban cu oile. Ultimele erau pe sub niște coloane din carieră sau prin pădure și le cheamă spre el. 

Deși e mai tânăr decât mine (are 30 de ani!), omul pare mai în vârstă! E deschis și îmi povestește de toate plecând de la dulăii pe care îi liniștește. Astfel aflu cum arăta pe aici altă dată, ca mama lui a lucrat aici la birouri, că tatăl lui a murit de tânăr de cancer, că acum în afară de oierit nu mai e nimic de făcut pe aici (doar doi frați, unul fiind proprietarul campingului de mai devreme, mai au ceva afaceri și n-ai ce face și trebuie să te supui lor), că el își trage ciobănia de la bunicu-său (el avea oi și acum nepotul are capre)... Îl întreb de peșteri și de Piatra Cioplită unde ar fi coloanele de bazalt. Îmi explică cum să ajung pe pârâu în sus la Peștera mânăstirii și la Tigăi (prima vale după troiță) și apoi detalii despre peșterile Frunzari și cea din Bulz/Bulzi.

”Uite, vezi alunul ăla uscat de sus? Ușa peșterii, ca să zic așa, e pe acolo pe undeva. Câțiva metri mai sus sau cel mult doi-trei mai jos de alun, nu mai mult! Urci pe culme, vezi să nu o treci și cauți la alun! Și pentru Frunzaru/Frunzari te întorci pe drum vreo sută de metri și înainte de canion e un fag mare pe stânga. Treci apa și se vede intrarea chiar in drum. E mică peștera, doar câțiva metri. Hai să-ți arăt unde e Piatra Cioplită!”

Coborâm la drum și mai adunăm din capre (între timp coborâseră spre drum), urcăm pe lângă poartă și îmi arată spre șaua din capătul vâlcelului.

”Uite vezi acolo peretele ăla? Acolo e Piatra Cioplită. Sunt coloane mari, dar nu-s negre cum zic ăștia! Urc și eu pe acolo mai târziu cu caprele și cobor prin șa.”

”Poate ne mai întâlnim!”

Îmi mai spune o dată de intrările în cele două peșteri de aici (el îi spune Poarta de Piatră) și merge să-și strângă oile. Eu cobor pe lângă apă și după un ocol al apei îngust, văd fagul mare (sunt mulți fagi aici) și peste apă gaura peșterii. Mă descalț, trec apa cu bocancii în mână și la gura peșterii las rucsacul, bețele și șosetele și intru doar în bocanci. Peștera e micuță cu două galerii concreționate. Interesant e că în ea aud ca un mormăit/mârâit ca din pereți. Ajunsesem în toate cotloanele și nu avea de unde ieși un animal. Percep sunetul ca o întâmplare și când dau spe ieșire se potolește mormăitul/mârâitul. Nu bag în seamă sunetul, trec apa cu bagajul și apoi mă încalț lângă drum și trec iarăși prin Poarta Tătarilor/din Fier/din Piatră. După Poartă fac stânga pe tăpșan spre culmea pietroasă pe care primisem indicații să urc spre peșteră. Tot muntele se numește Bulz și de aici și numele peșterii. Ciobanul îmi spusese mai devreme că odată, când a intrat el în tinerețe în peșteră, a ieșit ușor în partea cealaltă. Informație interesantă... Trec de un prag de piatră și urc destul de înclinat (nu pot zice abrupt) printre tufe de ienupăr până la linia culmii. De câteva ori trec peste alte mici praguri și îmi găsesc ușor drumul printre pietrele albe (erodarea calcaroasă e foarte interesantă, mai ales prin rarele forme ondulate care ies la suprafață - acum îmi vin în minte partea de sus a muntelui dintre Curmătura Builei și vârful Buila, crovurile din Mehedinți sau zona Ciocanului de sub Crai!). Urc un pic pe culme și văd un copac uscat la vreo doi metri pe stânga. Cred că e alunul căutat fiindcă pe sub el pare să se facă o potecă-brână. intru pe ea pe sub crengile înverzite și mă trezesc pe o pantă de 45 de grade cu pământ și covor de frunze și multe stânci pe ambele părți. Poteca pare să coboare pe pantă și mă las ușor la vale chiar de panta nu se liniștește. Intuiesc eu ceva și, chiar dacă e puțin riscant, tot cobor metru cu metru. În peretele din stânga văd o gaură la baza peretelui. Merg la intrarea întunecată și pare să intre în pământ. Pun rucsacul între niște rădăcini, îmi las cheile, portofelul și aparatul foto în rucsac (aparatul în husa prinsă la cingătoarea rucsacului), proptesc rucsacul, îmi pun casca și frontala (speologică, împrumutată de la Emil) și dau să intru pe burtă pe frunze. Din întuneric se aude același mârâit de mai devreme și un curent rece. Le dau o interpretare cât se poate de logică și totuși prevestesc ceva. Nu pot înainta mai mult de un metru, ies cu spatele și probabil ating rucsacul cu piciorul. Nu știu exact dacă am făcut asta. Într-o clipă doar întorc capul și văd că rucsacul a pornit-o la vale pe pantă. Bine că nu am fost și eu cu el! Zici că e pe tobogan, așa se duce pe frunze! Sare peste câteva pietre și îl pierd din vedere. Se tot aud bufniturile lui când se lovește de pământ. Ce poți face? Ascult cu băgare de seamă până se opresc bufniturile și deduc că s-a oprit undeva. Înțeleg instantaneu toate semnele: mârâitul din peșteri e semn că spiritul muntelui nu mă vrea aici, curentul rece din intrând ajunge undeva la suflet și acum și rucsacul a zbughit-o la vale! E timpul să plec din locul ăsta! Deocamdată să văd unde s-a dus rucsacul. Cobor cu grijă pe pantă urmându-i linia lăsată prin frunze și la vreo 40-50 de metri după două praguri îl văd odihnindu-se într-o adâncitură de pământ. Cu câțiva metri înaintea lui văd husa de la aparatul foto (ieșise de pe cureaua rucsacului). Scurt moment de panică! Aparatul fot nu e în husă! Îmi trec prin minte toate turele în care m-a însoțit de vreo doi ani și jumătate încoace și ”descopăr” că a vrut să rămână aici să se odihnească. Mi-e un pic greu să accept asta și pornesc să îl caut. Asta după ce îmi pun casca în rucsc și îl repoziționez să stea bine. Oricum mai jos de valea Comănei nu avea/are unde coborî! De la rucsac în sus răscolesc frunzele pe linia toboganului pe unde a venit rucsacul. E strat de 20-30 de centimetri de frunze și le întorc cât de mult se poate la fiecare pas. Sper să găsesc aparatul! Cum să dai de un aparat mic și negru în atâtea frunze? Urc pas cu pas, răscolesc pas cu pas și ajung până la intrarea în stâncă! Nici urmă de aparat! Pornesc la vale cu aceeași atenție și răscolire de frunze pe linia de alunecare și până la 2-3 metri în stânga și dreapta. Nimic, nimic, parcă ar fi intrat în pământ, nu alta! Ajung la rucsac fără reușită, mai caut câțiva metri la vale (mă gândesc că fiind mic și ușor, poate aparatul să se mai fi dus mai jos de rucsac). Nimic! Asta e! Aparatul și-a făcut treaba atâta vreme, a făcut câteva zeci de mii de ”poziții”, și-a trăit traiul, și-a mâncat mălaiul! Acum vrea să ia o pauză pe aici. Eu sunt întreg, am rucsacul întreg, am actele, portofelul și cheile... Mulțumesc divinității pentru semne, pun rucsacul în spate și la vale! Am și noroc cu puțin semnal la telefon de îmi anunț un prieten și îi povestesc despre eveniment și despre toate semnele! E unul din cei care înțelege toate lucrurile astea care ies din obișnuit... Continui pe firul vâlcelului, mai văd o adâncitură unde se putea opri rucsacul pe firul vâlcelului! Eu ies la dreapta pe iarbă printre pietre, cobor pe coada pragului stâncos și pe sub el sunt în pajiștea de deasupra Porții, cu vedere spre Piatra Cioplită (cum mi-a spus ciobanul). GPS-ul spune altceva de rezervația de coloane bazaltice negre! Am telefonul și pot face poze cu el ca să am ce vă arăta. Așa că încep seria de poze în pajiște pe sub Bulz.
Trec râul prin capătul vestic al pajiștii și ies la drumul forestier. Acesta taie poiana largă fix pe lungimea ei și lasă o curbă mare a râului pe stânga. În mijlocul poienii la drum văd două săgeți mari la dreapta cu peștera Comăna/Mânăstirii și coloanele de bazalt. Mă mir de a doua fiindcă din descriere și de pe GPS deduc prezența rezervației și a coloanelor ceva mai sus pe drum pe partea dreaptă (stânga cum urc eu). Așa cum îmi spusese și ciobanul mai devreme, pornesc pe pârâu în sus și am elan la urcare în ciuda căldurii și umidității crescute. Cunoașteți senzația cănd nu e foarte cald (pe termometru) și datorită vaporilor de apă din pământ și vegetație ai impresia că e mult mai toropeală și că te sufoci. De pe firul pârâului se formează o potecă mai largă ce urcă pe dreapta văii (stânga cum urc acum). Pe versantul celălalt îmi confirm lăstărișul și arbuștii de mai devreme și nu știu cum o urca ciobanul cu caprele. De fapt de ce îmi bat eu capul cu ceva care nu ține de mine :D? Țin drumul, văd coloanele arătate de cioban așezate într-un perete de 20-25 de metri înălțime și nu prea îmi par bazalte. Doar am mai văzut la viața mea coloane de bazalt, unele chiar în apropiere la vulcanul de la Racoș! Fac totuși o poză printre copaci și ajung în șa. Intuitiv poteca merge la dreapta (urmând și indicațiile) și în câteva minute la dreapta vâd un intrând mare într-o peșteră. Prima senzație e de o nouă descoperire și încântare interioară! După câțiva metri văd că deasupra portalului e o placă cu numele rezervația, numele custodelui și două telefoane de contact. Nu am cum suna fiindcă nu am semnal la telefon (vizibil la Vodafone, altfel electroniștii știu bine că e semnal pe alte frecvențe!) și îmi propun explorarea peșterii atât cât pot merge fără riscuri de alunecări sau căderi în cine știe ce puț.

Portalul de vreo 20 de metri înălțime are multe intrânduri, cobor la cel spre camera mare, îmi las rucsacul după un stâlp, pun casca și frontala pe ea și la drum. Sala vizitabilă are câteva zeci de metri în lungime și lățime, undeva pe la vreo 25 de metri înălțime și multe concrețiuni. Spre exterior sunt mia multe ferestre și par să mai fie niște mici galerii în jos. Eu mă limitez doar la două galerii în dreapta. Prima în care intru urcă 10-15 metri peste o treaptă de piatră cu pământ roșiatic pe ea și se închide curând. Are atâtea scurgeri, atâtea picături de ”lapte” din tavan, atâtea mini-domuri că nu mă mai satur să le pozez (atât cât permite telefonul). Revin în sala mare și la stânga intru în a doua galerie ceva mai lungă și la fel de spectaculoasă. Aici rețin mai mulți păienjeni cărora le-am deranjat viața tihnită din întuneric cu lumina frontalei. Nu se sinchisesc! A treia galerie urcă spre exterior spre lumină pe un tobogan de frunze. E ușor de urcat și mă trezesc deasupra intrării principale cu un perete de vreo 4-5 metri sub mine. Am loc de stat și mă mai furișez (mai bine zis ondulat printre pereți!) spre o cameră supraetajată cu nivele de calcar subțiri și găuri între ele. Le văzusem de sub straturile de câțiva centimetri și speram să ajung cumva la ele! Mai văd alte scurgeri și chiar niște rădăcini firave ce și-au găsit drum prin piatră :D! Revin la marele portal de la intrare, îmi păstrez casca și frontala și urc deasupra lui în speranța că voi găsi măcar intrarea în avenul de unde începe cea mai mare parte a dezvoltării peșterii. Nu găsesc intrarea și în schimb mă opresc chiar deasupra pereților despre care v-am spus mai devreme. Mulțumit de locurile văzute, cobor prin pădure la portalul peșterii, îmi scot casca și o pun în rucsac și cu bagajul în spinare plec mai departe.










Spuneam ”mai departe”... Nu pe unde am venit că ar fi monoton, ci peste șaua de mai devreme, vârfulețul următor și apoi pe picior în jos pe o potecă clară până la drum. ies puțin mai sus de săgeți în spatele unei case de vacanță modeste cu tricolor. O simt ca și pe căsuțele discrete din Norvegia... Continui pe drum câteva sute de metri și văd o săgeată care îmi indică la stânga o potecă de 10 minute marcată cu BR-BP-BR verticale (bandă roșie, bandă portocalie, bandă roșie). Mai seamănă cu poziționarea de pe GPS și explicațiile sumare din articol! Urc în mai puțin de cinci minute (atenție mare la schimbările bruște de direcție!) și ajung la un mic perete cu coloane de bazalt negru ascuns în pădure. Așa mai recunosc! Fac câteva poze și revin pe aceeași potecă la drumul de pe valea Comănei.

Și în continuare în amonte... Drumul e lin, ajung într-o poiană mare unde stau de vorbă cu văcarul de își calmează câinii, mai trec pe lângă o casă de vacanță unde proprietara (care lucra la niște flori) mă întreabă dacă nu mă plouă (dă câțiva picuri doar).
”Apăi când o ploua, nu acum :D!”

”Drum bun!” 

Trec pe lângă niște adăposturi de stână, văd un marcaj TG cu o siluetă feminină interesantă pe marginea drumului, trec de crucea lui Gheorghe Gubernat, rudă cu învățătoul actual din Comăna și ajung la valea Dabisului unde e o păstrăvărie privată. 

E o troiță despre care îmi spusese ciobanul și pe care remarc următoarele versuri:

”Sînt vînător, fecior de munte

Pușca, pădurea și vânatul

Au fost viața mea

Ploaie, vînt, zăpadă nu mă oprea

Căci pădurea și vânatul

Au fost plăcerea mea.”

Eu aș spune personal ”doar pădurea a fost plăcerea mea”... Las rucsacul și explorez câteva sute de metri pe drumul privat de pe valea amintită, revin la troiță și la rucsac și pe același drum de mai devreme merg circa un kilometru până la valea Tigăilor. Pentru cei care au mers cu mașina (descrierea din articol) e foarte ușor să spună că au coborât din mașină și au urcat direct la peștera Tigăi. Intersecțiile și numele văilor apar rar pe teren doar dacă este vreun drum forestier pe acolo! 

Drumul merge la dreapta pe vale, după 400 de metri trec de o barieră dublă deschisă și încep să tot urc pe drum. Caut să observ pe stânga benzile roșii/albe despre care se spune în articol. Tot urc și văd pe firul văii o cascadă (e cam la 400 de metri mai sus de barieră). Din descriere e chiar cascada Tigăi. Cobor la ea de îmi umplu sticla cu apă și îi fac câteva poze. Știu că undeva mai jos este urcarea spre peșteră și recitesc articolul pentru orientare.

E chiar așa cum scrie acolo: 200 de metri mai jos de cascadă trec apa și urc pe versantul drept al văii urmărind niște benzi roșii orizontale. Știu că sunt marcaje forestiere, nu cred că sunt speciale pentru peșteră. Cine știe? Cert e că după zece minute de urmat marcajele ajung fix la intrarea în peșteră. Nici că mă așteptam la așa surpriză! De data asta e o platformă orizontală la intrarea peșterii, las rucsacul în siguranță, pun casca și frontala și dă-i cu explorarea! Intrarea se face printr-un tunel de circa 50 de centimetri înălțime lung de 3-4 metri și plin de frunze. Unii își amintesc mersul pe coate din armată. Aici sunt pe jumate îngropat în frunze! După distanța amintită mi se deschide sala mare în față. Întâi explorez fiecare parte din pereții sălii mari (scurgeri, domuri, alunecări de argilă împietrită, bazine de calcar cu apă) și apoi explorez cele două mici galerii de o parte și de alta a intrării principale. În cea di nstânga (cum intri în peșteră) e așa zisul ”cap de urs” și în cea din dreapta ”sertare” și adâncituri pe sub formele rotunde sau alungite. Foarte faină peștera chiar dacă e destul de mică (conform articolului ”cât un apartament de 70 mp”). Ies afară tot pe burtă și prin frunze, pun rucsacul la spinare și cobor pe benzile albe (de data asta) la apa și drumul de pe valea Tigăilor, la dreapta cobor cei 800 de metri până la valea Comănei și tot în sus spre originile acesteia...

După vreo 700 de metri de mers pe valea Purcarului (pe GPS e tot Comăna) dau de un marcaj turistic BR care duce în stânga pe un drum lateral (pe hartă deduc acum că ar urca spre vârful Fețeica din rezervația ”Pădurea Bogata/Bogății”!) și după alți vreo 300 de metri dau de un grup de 6 băieți tăietori de lemne. Sunt minunați cum de merg eu singur pe drumurile astea neumblate! Pentru mine e ceva obișnuit și pentru ei chiar și așa în grup mare e mai straniu. Fiecare cu percepția lui!

Stau cu ei la povești și îmi oferă căteva guri de suc (”avem destul”). Să vă spun acum și gândurile personale. Când am ajuns acolo îmi era sete (eram conștient că am doi litri de apă în rucsac) și mă uitam la sticlele de suc. Nu foarte direct și insistent! Fără să spun nimic ei mi-au oferit acel suc și nu bere (din altă sticlă) ;)! Telepatie? Îmi spun că mai am 10 kilometri până la drumul E60 între Rupea și Feldioara și că până la înserare ajung la șosea. Le mulțumesc pentru tot și pornesc la drum. Urc vreo doi kilometri mai lin și apoi după alți doi kilometri în serpentine ajung la limita pădurii Bogății. Înainte de serpentine părăsisem valea Comănei/Purcarului într-o serpentină bruscă la stânga... De la intrarea în pădure (impropriu spus intrare fiindcă aici totul e o mare pădure, limita rezervației este pe cea mai înaltă culme-interfluviu între văile Comănei și Bogata) merg câteva sute de metri drept și încep coborârea spre și apoi pe valea Bogata (ați ghicit, de aici vine numele rezervației). Pe firul văii cobor spre drumul european (se aude din ce în ce mai mult zgomotul mașinilor și al civilizației) și în două ore de când am plecat de la tăietorii de lemne sunt la asfalt (e ora 20.00). 

Până să trec pe partea cealaltă pentru autostop (de aici nu ai ce face altfel neavând mașină) văd o siluetă maronie prin iarbă în spatele meu. Mă opresc să văd ce e și în câteva minute țâșnește o căprioară și dispare foarte repede în pădure! Dacă aș spune oricărui șofer asta, nu m-ar crede! Cam jumătate de oră fac stopul spre Rupea (sunt 20 de kilometri și nu mai am energie să merg pe jos), apoi altă juătate de oră spre Brașov (sunt 40 de kilometri). Continui cu ambele direcții și la 21.10 un șofer de taxi mă ia spre Rupea. E bucureștean măritat la Mureș (el o spus așa!) și, ca și mine, nu ar mai reveni prea des în București. Ne lungim la povești, ajungem la Rupea Gară și mă duce chiar în Rupea (e în afara E60). Îi mulțumesc pentru drum, întreb de autobuze sau trenuri (gara e înapoi la 6 km în Rupea Gară) și nu mai am decât ceva ocazii la varianta de ieșire în E60. Un localnic îmi dă indicații spre variantă, niște copii țigani vor să mă conducă pentru un bănuț și și las în urmă fiindcă mă descurc singur fără ajutoare locale, trec peste podul peste valea Cozdului și ies la șosea. E trecut de ora 22.00 și șansele sunt destul de mici la ocazie. Beau o bere la un bar de șosea, fetele de acolo sut uimite de prezența mea (mai ales că sunt român și vorbesc ca ele) și le avertizez să nu fie șocate de întrebarea mea: unde pot pune cortul? Sunt primul de la care au auzit așa ceva aici! Fără grijă pe câmpul de peste drum1 Le mulțumesc, urc pe un drum de căruță vreo 80-100 de metri și întind cortul în iarba mare de peste jumătate de metru. 

Cetatea luminată se vede tare fain din ușa cortului. E musai să merg mâine că doar d-asta am venit până aici! Noapte bună!

Dimneața e tare plăcută în cort. Mă trezesc cu cortul plin de rouă, dau tenta exterioară la o parte și o întind puțin la uscat, ciugulesc ceva în ușa cortului, îmi strâng bagajul și căsuța galbenă și pe la 9.00 am rucsacul în spate. Cobor la drumul european, e închis la barul de aseară fiindcă aș fi salutat fetele de aseară și intru în oraș prin piața până la strada principală. Întreb un om cum pot urca la cetate și mă îndrumă pe drumul cel mai direct. Fac stânga pe strada Republicii și apoi dreapta pe prima stradă urmărind indicatorul pentru pietoni spre cetate. Urc printre case, pe niște scări și la strada Cetății fac stânga. Se putea și pe la dreapta (cum îmi și spune un localnic) și pe acolo voi coborî. Merg pe strada cetății și scurtez ocolul mare al asfaltului urcând prin iarba mare spre zidul cetății. Neinspirată decizie fiindcă îmi umplu sandalele cu pietricele și spice. Le voi curăța înainte de a intra în cetate! Foarte tare mi se pare că un paznic dă ture de parcare în alergare în lipsa altei activități (sau poate chiar știe că mișcarea face bine!). Sunt la intrarea cetății la 9.30, îmi spăl picioarele și sandalele, las rucsacul la intrarea în cetate, plătesc taxa de 10 lei (adult) și intru pentru vizitare. Merită! Am mare noroc și inspirație să fiu mai devreme decât alți vizitatori. Peste vreo oră vor veni ceva grupuri cu autocare și va fi ceva aglomerație. Trebuie să menționez un lucru: majoritatea celor veniți în excursie sunt vorbitori de limbă maghiară și de toate vârstele. Toată aprecierea mea pentru stilul de organizare, pentru dorința de a vedea locuri ale istoriei românești!

Revenind la cetate, vreau să vă spun că pe mine m-a impresionat profund. De când am văzut-o acum ceva ani, mi se părea o ruină și chiar îmi părea rău că se pierde o cetate. Ei bine, începând de doi ani cetatea este restaurată foarte fain. Mereu mai este ceva de lucru și de refăcut și în momentul de față am doar cuvinte de laudă pentru restauratori. Pe lângă vizitarea propriu-zisă primești și un material-ghid cu un album fotografic istoric și cu harta și câteva explicații legate de cetate (în română, engleză și germană). Poți închiria și audio-ghid dacă nu vrei să îți mai obosești ochii cu cititul explicațiilor/ sau nu mai poți citi. Spun doar câteva cuvinte fiindcă m-am concentrat mai mult asupra vizitării în liniște a tuturor clădirilor cetății. 

Cetatea este atestată documentar în 124 drept castrul Kuholm, consemnarea sa fiind legată de rezistența sașilor revoltați împotriva autorităților reprezentate de Toma Szecseny, voievodul Transilvaniei și de regele Ungariei, Carol Robert. Cetatea a servit ca ultim bastion al sașilor răsculați. Sunt trei cetăți corculare care au apărut din nevoia de întărire a fortificațiilor. ”Cetatea de sus” a fost fortificață în sec XIII și administrată de castelani regali. Cetatea controla un domeniu (castelanie) în dispute cu comunitățile sau cu stăpânii vecini. Cunoaște o perioadă de decădere și ruină, primește în sec XV întăririle ”Cetății de mijloc” și spre sec XVII pe cele ale ”Cetății de Jos”. Cetatea e folosită ca bază militară, închisoare pentru sașii răsculați împotriva principelui și scaun săsesc. Cunoaște o altă perioadă de degradare și distrugere în sec. XX și este refăcută recent. Caracteristică este structura cetății în spirală dată de configurația terenului, clădirile cu multiple funcțiuni și fântâna adâncă de 59 de metri săpată în 1623 și nesecată până în prezent. Turnurile cetății au fost construite în principal pentru apărare cu ferestre de țintire în toate direcțiile, în special spre nord de unde atacurile se puteau face mai ușor de pe deal (cetatea e la 121 de metri deasupra centrului orașului). Ulterior au primit și alte funcții care dau denumirile actuale (Turnul Slăninii pentru rezerve de hrană, Turnul Slujitorilor, Turnul Ungrei - acum doar câteva ziduri, Turnul pentagonal - datorită formei sale,  Turnul Cercetașilor, Turnul Căpos, Capela - tot turn de apărare la origine, Turnul Scribilor - pentru păstrarea documentelor, Turnul Pulberăriei - pentru rezervele de praf de pușcă și arme, Turnul Porții - la care se remarcă vechiul pod de lemn peste un canal de apărare). Se mai pot observa și vizita magazia Militară (unde e caietul de impresii), Casa Paznicului (unde până înainte de restaurare chiar stătea un paznic al cetății), Fântâna (menționată mai sus), clădiri de locuit (doar trei case s-au restaurat din cele peste 100 care existau la un moment dat în cetate), Camera Scaunului (cu două nivele observabile pe ziduri) și Camera de Sus.

Prea multe detalii, așa e? V-am spus toate astea ca să fiți atenți și să nu uitați vreun loc din cetate. Toate merită văzute, dacă nu pentru diversitatea lor, măcar pentru răcoarea dintre zidurile de piatră (cel puțin în perioada verii). Pe cât se poate urmăriți ordinea clădirilor menționată în broșura gratuită! Eu am fost încântat de scările înguste dintre casele restaurate, de nivelurile multiple pentru vizitare din fiecare turn și de structura caselor cu adăposturi la parter și zonă de locuit la etaj. Parcă îmi și închipuiam la fântână cum scot ei apă din mijlocul muntelui de piatră!

Caut să fiu mereu înaintea sau după grupului de maghiari fiindcă îmi place să citesc în liniște toate explicațiile clădirilor (chit că nu le rețin pe toate). De exemplu în capelă sunt două indicații pe ziduri care îi sugerează funcția religioasă, altfel e un turn de apărare!

După două ore de vizitare, caut niște magneți mai speciali pentru acasă, îmi iau apă, mai povestesc cu gardianul și cu doamnele de la casă și vânzarea de suveniruri și le urmez indicațiile de a coborî pe lângă cetate spre piața centrală unde este biserica evanghelică din Rupea (numită și Biserica cu Ceas) construită cam în sec. XIV. Vroiam să îi fac niște fotografii și nu am mai găsit unghiuri, mai ales că era închisă poarta. Până la biserică am remarcat (sunt bărbat și e normal) costumul elegant și mai sumar al unei domnișoare ce fusese la o înmormântare la biserica luterană și replica unei doamne ce urca spre cimitir: ”Merg câteva minute pe la tata!” Atât de mult suflet în atât de puține cuvinte!

Cu o ultimă privire în spate spre cetate, cobor în piața centrală și apoi pe strada Republicii ies spre est spre Rupea Gară.

Niște tineri curoși mă întreabă dacă nu mă dor picioarele și le răspund că ”Picioarele d-asta sunt făcute, ca să meargă :)!”

De la ieșirea din Rupea parcă mă transpun un pic pe Camino de Santiago pe zonele de asfalt. Și acolo știam că mai am câțiva kilometri și ajung la un anumit punct, și aici la fel: doi până la E60 și apoi încă trei până al gară. E grea de înțeles unitatea drumurilor unui ”călător prin lume”?

Kilometrii trec, ajung la șoseaua principală, fac stânga, trec mașini după mașini și eu urc calm spre dealul Hil. După el ar trebui să trec pe lângă niște restaurante și apoi când încep să cobor, după case fac stânga pe un drum și ies mai repede în Rupea Gară și apoi la gara propriu-zisă. La fel ca la barul de la intrarea în Los Monegros... După zona cea mai înaltă (unde se fac remarcări rutiere) cobor și pe primul drum fac stânga pe lângă cimitir. E drum puțin cu pietriș și apoi asfaltat. Salut niște muncitori care se odihneau la umbra copacilor din cimitir, ies în capătul Rupei Gară, văd în stânga biserica fortificată de la Homorod, o femeie cu trei copii (unul în cărucior) îmi confirmă drumul spre gară (”la stânga la tonetele albastre”). La 13.00 sunt la gară și la sfatul angajatei CFR (casa de bilete este într-un container naval reamenajat) aștept să vedem dacă IR spre Brașov are întârziere. E cam la aceeași oră cu un regio care face mult mai mult și risc să nu mai prind trenul spre București! Când confirmă întârzierea de doar 10 minute în Sighișoara, iau bilet până la Brașov și la 15.10 pornesc spre Brașov. Îmi luasem și bilet în continuare până la București la regio. Mă uit uimit și bucuros pe geam la locurile pe unde am cutreierat zilele trecute... În gară în Brașov sunt inspirat să mă uit pe panoul de plecări, văd că peste 6 minute am trenul regio clasic spre București, mă bag în față și îmi iau viza de anticipație pe bilet de la casa 4 și fuga la peronul 6 de unde pornește trenul spre București. Era să zic spre casă, eu considerând Bucureștiul doar o casă relativă...În Comarnic urcă prietenii Emil Engel cu Vali și Ana (fuseseră în Secăria la tanti Cornelia) și merg cu ei pânî la Ploiești (fetele coboară) și București.

Maratonul nostru (spunând așa mă gândesc la CAR Cluj Universitar) îmi dă prilejul în fiecare an (sau mi-l fac eu?) de a vedea locuri și oameni noi. Acum este organizat în sâmbăta Rusaliilor și mă gândesc cu ceva vreme înainte că ar fi fain să îmi lungesc un pic vacanța (care și așa are trei zile libere oficial). Îmi aranjez pentru încă trei zile libere (miercuri, joi și vineri) pe care să le folosesc pentru a-mi îndeplini un vis mai vechi: traversarea Trascăului până în valea Arieșului. Știu că vineri după amiază va trebui să fiu la postul meu de voluntar de pe traseul MA (în acest an este la Colțul lui Balmoș după coborârea de pe dealul Bilii - citiți descrierea traseului maratonului aici) și până atunci am deplină libertate de mișcare! Trebuia să mai vină o prietenă cu mine, nu a mai dat nici un semn de viață (probabil și-a schimbat planurile) și ca urmare îmi fac și parcurg drumul singur!

Marți seară mă duc la gară să-mi iau bilet la IR spre Teiuș. Normal trenul merge pe ruta Brașov-Sighișoara-Blaj-Teiuș. La casa de bilete îmi spune că nu îmi poate da până la Teiuș fiindcă trenul se oprește la Brașov. Motivul: nu merge mai departe fiindcă sunt niște vagoane de marfă deraiate până la Sighișoara. Bun! Iau bilet până la Brașov, timpul trece repede și trec munții în Kronstadt. Cobor în gară și tocmai ce anunță că trenul meu pleacă spre Cluj pe ruta ocolitoare prin Gheorgheni și Toplița. Nu aș merge așa de mult și caut variante cu trenuri prin Sibiu sau autocare. La ora aia din noapte cam greu! Mai stau în gară și până la urmă mă hotărăsc: iau următorul tren care merge pe aceeași rută ocolitoare spre Cluj și de acolo cobor în Teiuș. Acesta pleacă la miezul nopții, mă urc în el și dă-i cu puțină lectură și somn până dimineață în Cluj (7.30).

Ziua 1 - miercuri, 27.05.2015

În gară mă întâmpină Ilinca, bună prietenă care are nevoie să vorbească cu cineva! Prietenia cere și oferă :D! În gară mă primește cu micul dejun, ne luăm la povești și mergem la autogară să vedem de autocare spre Teiuș. Sunt câteva care merg spre Sibiu și cică nu au voie să mai oprească în Teiuș. Un șofer îmi spune că poate opri după oraș puțin și până la urmă mă hotărăsc să merg cu trenul (9.30 din gară). Ne întoarcem la gară, îi mulțumesc Ilincăi pentru companie (de fapt mulțumirea e reciprocă) și urc într-un Interregio care face două ore și jumătate până în Teiuș (ajunge cu vreo 20 de minute întârziere, adică după miezul zilei). Uite cum a reușit CFR-ul să-mi lungească drumul și să-l facă aproape roată prin țară. Anunț că am ajuns în Teiuș și de aici la drum! Prima oprire o fac lângă gară pentru două poze la locomotivele, automotorul și mașina pe șine expuse în parcul din fața gării.

Pe strada Decebal ajung în centru, citesc ceva detalii despre două din cele trei biserici-monument din oraș (”Intrarea Maicii Domnului în biserică”, sec. XVI și biserica evanghelică, sec. XIII) și prin stânga bisericii ”Sfântul Nicolae” merg la Lukoil cu speranța că îmi pot încărca puțin telefonul (de fapt îi voi folosi alte funcții fiindcă nu voi avea semnal) și pot lua niște apă. Doamnele de acolo sunt foarte de treabă, povestesc cu ele în timp ce în 40 de minute se mai încarcă acumulatorul telefonului, nu rezist și îmi iau câte ceva dulce ce mi se pare nou și cam pe la ora 13.00 pornesc mai departe la drum. De notat un eveniment cât stau eu acolo (cică se întâmplă în fiecare zi): un nenea a făcut plinul și a plecat fără să plătească! Noroc că avea șeful de stație mașina personală acolo și s-a dus după el că altfel ieșeau în pagubă! Salut ”gazdele” acum liniștite după eveniment și pornesc la drum pe strada Avram Iancu (vorba Ilincăi, în Ardeal în orice localitate trebuie să fie strada Avram Iancu :D!) spre mânăstirea Râmeț. Sunt hotărât să merg și pe jos dacă e nevoie, și cu vreo mașină dacă vrea careva să mă ia! Las pe stânga biserica romano-catolică ridicată la inițiativa lui Iancu de Hunedoara începând cu 1449 și merg de-a lungul străzii până la ieșirea din Teiuș. Știam că draga tanti Eugenia din Fața Pietrei stă aici la nepoții ei și cumva îmi pare rău că nu știu adresa. După tură Dinu îmi va spune cu bucurie că tanti Eugenia e sus în satul ei de sub munte și e în grija surorii ei! Ieșirea din Teiuș coincide cu intrarea în Stremț. Pe un teren viran dintre localități observ un mac ALB! Nu mai văzusem până acum și mi-a rămas în minte! Mai merg câteva sute de metri făcând cu mâna la ocazii și am noroc de opresc două doamne cu mașina. Sunt mamă și fiică foarte simpatice și merg la mânăstire. Povestim de toate pe drumul drept, se miră cum de am curajul să plec eu așa singur prin munți... Ajungem la mânăstire unde ele vor rămâne mai mult. Eu stau câteva minute bune și de fapt de aici îmi începe mie traseul...
Adică îmi încep planul de a urca pe BR spre Bedeleu. Pe prima parte pe hartă îmi apar semne mai rare și mă bazez pe memoria vizuală de când am fost data trecută pe aici (tura de la 1 decembrie 2011). De atunci știam pe unde e urcușul spre Valea Uzei. Trec podul mișcător de la mânăstire, merg în amonte pe drumul de mașină printre ultimele case, pe stânga las un bar unde sunt câteva hărți ale Trascăului mai șterse, salut niște localnici (cred) care își spălau mașina în drum, ies din Geoagiu de Sus și intru în localitatea Valea Mânăstirii prin Cheile Mânăstirii. Mă uit în stânga și în dreapta văii (ca de fiecare dată menționez că la urcare - cum merg eu acum - stânga văii așa cum se vede este dreapta geografică și invers - normal se consideră stânga și dreapta în sensul de curgere a apei) la toate fisurile și îmi și imaginez colegi de club ”agățați” prin asigurări pe acolo. Chiar îmi aduc aminte de povestirile lui Dinu din tura de acum 3 ani!

Știam că trebuie să fac la dreapta pe un podeț, să urc pe o potecă ceva mai abruptă la un bazin de apă (pare-mi-se) și apoi pe drum în sus. Acum merg pe drum până la cabana Râmeț și aici văd marcajele BR și alte panouri cu hărți. Pe aici pornește traseul! Cotesc un pic spre aval și fac stânga pe prima uliță. Pe ea urc printre ultimele case și la dreapta printre salcâmi. Sunt atât de jos și atractive florile încât mă apuc de mănânc câteva buchețele. Sunt așa de aromate... Mai urc puțin și drumul face stânga spre Valea Uzei. Aici recunosc locul pe unde am coborât data trecută direct la drum!

Și tot în sus pe drum! Prind semnal la telefon de primesc ultimele mesaje și cam gata cu GSM-ul. Trecem pe cameră foto, lanternă și alte funcțiuni! Urc câteva zeci de metri și ies la prima poiană. Recunosc locurile de parcă ieri am fost aici... Poiana lungă urcă ușor printre pomi și are în mijloc o frumoasă troiță. Cam aici ar trebui să înceapă cătunul Valea Uzei chiar dacă trecerile nu sunt așa de bine definite aici. Ceva mai multe despre cătun și case găsiți în articolul Iulianei Bucurescu, colegă de club și prietenă de munte de mulți ani. Mă opresc câteva secunde la troiță și continui în urcare până la primele garduri. Uite și cum se vede partea dreaptă a Cheilor Mânăstirii fix în spatele meu!

După gard se fac două drumuri: unul la stânga urcă abrupt și altul puțin în față și dreapta urcă mai lejer. E evident că a doua variantă este ulița principală a cătunului. Merg pe ea și parcă mă apucă o tristețe. Oare chiar nu o mai fi nimeni prin casele astea? Și sunt așa de frumoase... Și unele chiar au marcaje turistice pe ele... Mai urc pe lângă o casă-două și în față ulița pare că se înfundă. E o casă albastră mai modernă de la care iese fum. Bucurie mare fiindcă asta înseamnă și niște suflete care își duc traiul aici! Chiar îmi iese omul în cale și mă vede cu bagaj mare.

”Bună zâua!”
”Zâua bună...Apăi un'te duci cu bagaju' acela în spate?”
Îi povestesc eu că urc spre drum și apoi spre Florești și tare se minunează că-s singur. Îi mai povestesc de colegii mei de club și pare-mi-se că își amintește de Dan Tăuțan.
”Tot ca mine are părul așa mai lung...”
”Ie, ie”

Îi povestesc și de concursul nostru din Băișoara-Scărița și tare departe e pentru el. Și când îi spui că în două zile ajung acolo, parcă nu-i vine a crede! În sfârșit, îmi urează drum bun și ”ne-om mai vedea. Doamne ajută!” ”Doamne ajută!”

Urc de la el prin livadă, ies la o intersecție cu drumul mare la dreapta. Întâi pornesc la dreapta și nu pare direcția bună. Mă întorc, trec un gard la stânga și de aici tot în sus printre pomi.

Cum fac de ajung la poarta bisericii și a cimitirului. Vreau să intru și e pus un lemn în mânerul foarte fain lucrat (e cel de mai jos). Citesc numele câtorva pe cruci și parcă pe loc simt energia fiecăruia cum a rămas aici lângă locurile moșilor lor...

Mai sus sunt câteva colibe căzute, urc pe uliță pe lângă ele și ies pe un picior de munte care mă duce direct în sus. Știu că trebuia să ies printr-o poiană cam ca asta de unde se vede biserica albă a satului pierdută printre copacii verzi. Pe deal urc până la un drum pe care îl traversez și continui până când marcajele BR îmi indică să merg spre stânga. Este drumul spre creasta de care îmi aminteam eu...

Marcajele mă duc pe pietre la stânga, par să intre într-un mare desiș și după câteva zeci de metri ies la creasta stâncoasă foarte faină unde ne-am ”pozat” acum cinci ani. E la fel de frumoasă sau poate și mai acum într-o formă vagă prin ceață...
Dupe creastă (e scris intenționat așa pentru a aminti ca formă de vechiul limbaj al bătrânilor!) fac dreapta și printre copaci și iarbă udă urc spre drumul ce unește Râmețul de Brădești. Nici nu îți dai seama când ai intrat în Albești, următorul cătun! Cu ochii la peisajul din stânga (de sub drumul spre Brădești) ajung la ultimele colibe și case, trec printre ele și ies la drum în șaua unde e o stație de autobuz.
Până aici, Cezare, drumul ți-a fost cunoscut. De acum începe noul! Cotesc cumva la stânga lăsând în dreapta jos un alt drum care merge spre Valea Inzelului. Într-unul din multele mele planuri mă gândeam pe hartă să cobor în Valea Inzelului și apoi pe pajiști să urc în Florești. Acum însă e ceață și îmi urmăresc alt plan: banda roșie! De la stație las două cruci pe dreapta și urc spre Brădești văzând pe stâlpi BR ceva mai rare... Mă gândesc pe unde și cât oi merge pe drum. Urc la prima casă care îmi cere câteva unghiuri, ajung în prima serpentină strânsă la stânga și marcajele îmi spun că ies din drum la dreapta. Așa să fie! Intru pe poteca dintre case care mă conduce pe sub pomi și prin iarba udă. Tot spun asta fiindcă încep și bocancii mei să mi se ude din ce în ce mai mult și chiar și pe interior! Urmez poteca, las pe stânga o prima casă și cobor spre un pârâu. Îl trec, mai merg câteva zeci de metri spre ceea ce văzusem mai devreme a fi casa centrală a unui grup pierdut între copacii verzi și deodată o săgeată îmi arată să fac dreapta pe o uliță mai îngustă. Trebuie să fiu atent mereu la marcaje fiindcă ceața pare să se joace cu mine! După vreo 20-25 de metri las pe dreapta copacul de mai jos și încep să urc pe poteca care mustește de apă.

Urc pe perne de iarbă și caut să nu mă afund în apă, las două case pe dreapta și pe lângă gard tot merg până la colțul lui. Sus în dreapta văd trei văcuțe și mai sus un stâlp de marcaj. Deci pe acolo trebuie să merg! Doar că am de trecut un gard electric pentru animale. Mă uit cu grijă la el și îmi pare doar de pânză, fără curent. Găsesc locul unde e cel mai apropiat de pământ ca să nu trebuie să ridic foarte mult piciorul (să nu credeți că sunt leneș, foarte mult înseamnă talpa piciorului mai sus de mijloc/bazin) și dau să trec. M-am păcălit! Gardul are suficient curent și mă pișcă. Trag piciorul repede și sunt peste gard. Pișcătura a fost cât să simt curentul, nu să mă atingă serios și instant îmi aduc aminte de gardul electric care m-a curentat pe Åmøyîn ultima plimbare din Norvegia din 2010!

Urc puțin pe lângă gard și apoi direct spre văcuțe. Se uită foarte nedumerite la mine ca și cum ar spune: ”Ființă ciudată, ce cauți aici la noi?” Trec printre ele, nu au nici o taină și abia coboară capul să mai ia niște iarbă să rumege... Urc la stâlp și de aici cotesc la stânga pe un fel de drum. Poteca traversează un gard electric dublat peste care trec cu mare grijă fiindcă nu mai am chef de curentări ca mai devreme! Tot în sus pe delușor peste câteva zeci de metri ajung la o șa cu o colibă sub un fag mare. Nu văd nici un marcaj și intuitiv merg pe poteca din dreapta ei. Mă întorc și marcajele sunt pe un alt copac. Deci drumul e bun! Urc prin ceață printre căpițe și alte colibe până într-o șa și încep o coborâre pe un drum de căruță...
Drumul mă duce într-o șa unde sper eu să fie colibele dintre vârful Geamănului și dealurile Runc și Secului. Nu îmi pot da seama de nimic pe ceața asta! Și pe deasupra mai începe să și bureze! Urmez drumul la stânga și dau de niște vaci și o siluetă umană. Da, e văcarul! Ce bine că întâlnesc pe cineva că tare mă cam pierdusem în locul ăsta. Intru în vorbă cu el și vreau să îl întreb de locuri. Până să spun eu ceva, el începe să îmi povestească de-mi era aiurea să îl întrerup... Nu mai țin minte să reproduc cuvintele lui... Întâi îmi spune că tot pământul ăsta a fost al unui boier și oamenii care au venit aici să-l muncească s-au așezat în case de și-au făcut cătune. Aici e Floreștiul, mai încolo Oltenii... ”Cum adică Florești?” Da, aici e Florești! Scot eu harta și nu înțelege nimic. Ce să te iei după buchiile alea de pe hârtie? El știe locurile mult mai bine! Nu știu cum curge discuția că îl las pe el să vorbească. Mi-i drag să-l aud indiferent ce îmi spune. Îmi zice că el nu înțelege ce atâta războaie când moșii au trăit în pace și se înțelegeau cu toții. Vorba aia: ”La tăți ni-i greu!” Pentru al meu văcar cel mai bine ar fi ca toți să trăim în înțelegere și în iubire și atunci toată viața curge frumos înainte. Sunt total de acord cu el și nici eu, chiar dacă vin de la oraș, nu pot să-i explic mai pe vorba lui de ce e atâta ură și războaie și invidie și teamă și tancuri și conflicte de tot felul... Le înțelegem amândoi fără prea multe vorbe... Începe să plouă și lui nu pare să-i pese! Are haină groasă și căciulă de lână și nu se simt picăturile prin ele! Îl mai întreb o dată unde duce drumul și-mi zice că pe drumul de căruță ajung în drumul mare de Brădești. Sunt un pic contrariat, îi mulțumesc și, fiindcă vremea își bate joc de mine (sau mai încolo voi înțelege că de fapt mă ajută foarte mult!), urmez prin ploaie drumul. Trec peste o șa și cobor la stânga, dau de o altă șa și după o curbă mare văd drumul mare mai jos de mine. Pe o cale largă de animale scurtez serpentina și cobor la drumul mare unde recunosc săgeata spre satul european Florești. Îmi mai trece un pic bosumflarea dată de direcționarea aparent contrară planurilor mele (planul era să merg pe BR pe după dealul/vârful Secului și să cobor pe BA la Vânătări), fac dreapta pe drumul mare și treptat din iritare chiar trec într-o mare bucurie. Ce dacă plouă și ajung într-un loc unde mai fusesem, am prilejul să merg pe valea Poienii. Intru în Brădești și trag în centru lângă biserică la un magazin.

Plouă serios și dacă ar fi să continui, ar trebui să-mi pun o pelerină pe mine. Oamenii sunt uimiți cum de merg singur pe aici și cum de vreau să plec mai departe. Adevărul e că ploaia nu mă îndeamnă să plec. Parcă aș pune cortul aici și aș continua dimineață. De reținut că este 18.45 și destul de târziu! Mai schimb o vorbă cu vânzătoarea și cu oamenii necăjiți că ploaia nu-i lasă să mai lucre (doar dimineață au putut munci ceva la câmp!) și mă îndeamnă să rămân pe aici! Pun cortul dacă e și plec dimineață. După vreo 20 de minute se mai potolește ploaia și sunt hotărât să cobor spre Valea Poienii și poate chiar spre Vânătări sau cătunul Sub Piatră. Nimeni nu crede că pot ajunge acolo acum. Și sunt câțiva kilometri doar! Dau să pun rucsacul jos într-un șopru să pun pelerina și un cățel se dă la mine. Îl potolește un copil și la un adăpost de mașină mai încolo îmi scot pelerina și pornesc la vale. Se uită toți cu nedumerire/uimire/mirare/milă la mine cum pornesc pe ploaie în jos spre Valea Poienii! De-ar ști ei prin ce-am trecut eu în timp și ce rezistență am (nu doar spun asta, știu bine pe ce mă bazez!)...

Prima serpentină a drumului o tai pe o potecă și apoi tot continui pe drum pentru vreo doi kilometri. Ploaia se oprește și umezeala și ceața se ridică din când în când de pe vale. Mă lasă să mai văd o bucată de drum, iarăși scoboară în vale și o umple cu un alb lăptos... Pe dreapta lângă un stâlp de curent văd o cruce frumoasă de lemn cu un cerc între brațe ascunsă de un gărduleț și de iarbă. Continui printre colibele foarte frumoase și primitoare, grajdurile parcă ar avea viață în ele și mai ales casele par în cea mai mare parte locuite. Asta nu poate decât să mă bucure! De s-ar ridica și ceața...
Printre case văd că marcajele dispar (teoretic aici este CA) și urc pe ceea ce îmi pare drumul mai mare spre o șa. Se răresc casele și în șa am o mare surpriză: în stânga mea e o mare adâncitură despre care deocamdată nu știu nimic și în față este un deal care mă luminează imediat. Sus sunt Dumeștii unde m-a dus Dia acum câțiva ani! Ce fain să revii în locuri dragi! Drumul meu descrie o largă curbă de nivel pe partea dreaptă a dolinei și urcă spre o șa. Aici trebuie să fie peștera Dîlbina și Vânătările Ponorului! Într-adevăr mai merg câteva zeci de metri și în spatele meu (puțin spre stânga) se vede un perete vertical care parcă rupe pădurea prin adâncimea lui. Are o culoare vineție care abia îl face vizibil prin ceață. Aici sunt Vânătările despre care am auzit atâtea de la colegii de club, și mai ales de atunci de când am fost în Dumești! Știu că îmi spunea Dia de Vânătări și de coborârea spre Huda lui Papară și nu realizam atunci ce distanțe mici sunt între ele.

Urc până la panoul unde sunt descrise Vânătările, citesc ceva detalii și îmi trece prin minte un gând: hai să mă apropii să încerc măcar câteva poze. Sper să am mâine vreme mai bună și nu mă pot baza pe asta: ce-i în mână nu-i minciună! Cobor prin iarbă puțin spre dolina în care se varsă trei râuri! Nu mai contează că am bocancii fleașcă și iarba continuă să îi ude, găsesc o potecă de cobor vreo sută de metri mai aproape de peștera Dîlbina în care se pierd apele rapizi. Mă mulțumesc cu vreo două poze și urc înapoi la panou. Ceața de pe cer nu prea mă îndeamnă la multe în seara asta.

Ajung la troiță și prima colibă pe care o văd pe dreapta îmi face cu ochiul (circa 20.30). Hai vino să dormi aici! Asta fiindcă aș vrea să dorm într-una din colibele cătunului Dumești. Dacă se poate chiar în coliba atât de dragă Diei încât o avea în imagine mare la ea acasă... Din șa urc la stânga pe poteca de culme, ajung la prima casă, o cercetez și nu i se închide ușa. Mai merg la a doua și nu găsesc nici un loc bun de dormit. E de fapt un grajd. Mai jos în stânga o văd pe a treia și tot așa nu găsesc un loc unde să stau. Văd și coliba mare ”de la Dia de acasă”. Tare aș sta acolo, dar sunt niște ciobani instalați și acum sunt cu turma și cu câinii în apropiere. Nu vreau să am de-a face cu câini în seara asta, chiar de oamenii îs buni! Asta e, mă întorc la coliba mea de la început să o cercetez. E de fapt locul unde trebuia să mă opresc de la început. E văruită pe interior și pe exterior, are doar două gemulețe mici de 20 x 20 cm și în interior cred ca sunt undeva pe la vreo 12 metri pătrați. Ușa are cam un metru 30 și intru pe ea cocoșat și fără rucsac. Văd că se închide cu un zăvor și totul e clar de acum! Aici dorm! Mai rămâne să îmi fac saltea mai groasă să nu dorm cu izoprenul pe pietre sau urme de animale. Soluția vine instantaneu! Șoprul de lângă are acoperișul căzut și în el trebuie să găsesc niște fân. Intru prin toate camerele și găsesc în cea mai din dreapta fân pe jos. Iau smoc cu smoc și duc în colibă. Din vreo trei brațe mi-am făcut o ditamai salteaua de vreo 20 de centimetri grosime! Mă descalț de bocancii uzi și stau în sandale, îmi fac o supă caldă la primul, îmi agăț lucrurile la uscat (unele afară, altele în sac) și undeva aproape de ora 22.00 se întunecă și mă bag la somn. Cu gândul la vremea păcătoasă de afară care sper să se repare până mâine...

Bună dimineața, soare! De unde soare că e înnorat?  Bine că nu mai e ceață și acum văd și eu dolina Vânătărilor! E superbă cu terasele dealului Dumeștilor ca loje de operă suprapuse în sus spre case... Acum văd și eu BA care vine de sus dinspre copaci și mă gândesc că pe aici plănuiam eu să vin... De fapt Muntele mi-a oferit drumul cel mai ușor în condițiile de ieri! Mănânc de dimineață, ies să mai fac ceva poze, strâng bagajul și mă încalț cu bocancii uzi (îmi displace asta și nu am ce face, în sandale nu merg pe munte decât dacă nu am altă variantă; cu șosete noi, uscate nu prea simt umezeala!). Ies cu tot bagajul afară din colibă, mai fac câteva poze la dolină, la dealurile din jur și spre troița din șa și mă îndrept spre ea. De aici îmi voi continua traseul... Pe troiță văd o parte din simbolul AUM/OM asiatic și bănuiesc că aici reprezintă ochii Domnului care veghează asupra tuturor. Mă miră faptul că piciorul crucii este înconjurat de sârmă ghimpată și în mintea mea pot face o singură asociere: sârma reprezintă coroana și durerile lui Iisus! Peste câteva zile îmi întreb colegii de tură (va fi o tură pe dealurile Săgagei) și îmi vine explicația foarte practică: crucea este înconjurată cu sârmă ghimpată ca să nu se frece animalele de ea și să o distrugă!

Jos în valea Huda lui Papară se vede biserica din cătunul Sub Piatră. O văzusem parcă și data trecută când am fost în Dumești... Oricum din povestirile colegilor o aveam în minte... E și o potecă destul de clară ce coboară spre cătun. Pornesc pe ea după o ultimă privire spre Dumești și coliba mea de azi noapte... Poteca coboară pe o curbă de nivel și apoi intră în pădure și începe să coboare alert (marcaj CA). Urmez culmea la vale și la intrarea într-o vâlcea (poteca marcată merge pe acolo) văd la dreapta un ditamai bolovanul cu o față spălată. E o poteca ce merge după ea pe partea stângă. Hai să merg un pic că parcă mă atrage cu ceva. Nu știu ce aș putea găsi pe acolo și îmi urmez instinctul.

După stânca spălată fac puțin stânga și dau de un relief carstic. Veți spune că nu e mare lucru: prin iarbă și flori și printre copaci sunt pietre de calcar alb mai mici sau mai mari parcă aruncate ca niște zaruri de un uriaș. Pare să urce panta și mai merg un pic până la un pietroi mare spart de două planuri în trei segmente. Între ele îmi pare ceva energie constantă care nu lasă să crească nimic. Nu mă bag nici eu și mă limitez doar la câteva poze la fisurile lățite de timp. După pietroi fac stânga, găsesc un fel de mese de calcar și o stâncă ce pare un bătrân cu ochii acoperiți parțial de fruntea lată. Pe sub ea se face o potecă ce merge la stânga în coborâre. Probabil atât trebuia să văd fiindcă poteca acum coboară destul de mult spre cea marcată. Las pe dreapta o altă stâncă fisurată în a cărei fisură lată chiar au crescut câțiva copaci. Aici trebuie să fie energie pozitivă! Pe un derdeluș de pământ negru cobor la poteca marcată bucuros de ocolișul pe la pietrele albe.

Urmez poteca la vale printr-o poiană unde mă opresc câteva secunde niște inimioare mici, verzi și multe :D!

Poteca tot coboară, ajunge la câteva case și la un panou unde e descrisă peștera Huda lui Papară. E și o săgeată spre portalul Peșterii prin care se poate intra doar cu aviz din partea administratorului peșterii și cu echipament special de explorare speologică. De reținut că din peșteră iese un ditamai pârâul vijelios! Peștera are 5200 de metri și este foarte importantă deoarece adăpostește una din cele mai mari colonii de lilieci din Europa. Ca urmare chiar dacă intri în peșteră, trebuie să respecți câteva condiții pentru protejarea liliecilor (fără flacără, lumină, zgomot sau atingerea liliecilor). De reținut că una din săli (Sala Minunilor) este importantă prin înmagazinarea de aer cald (circa 20 de grade, fenomen rar în cartul românesc) și mult chiropterit (guano mineralizat) pe planșeu! Merg pe poteca ce se îndreaptă spre portal și în câteva minute ajung la râul ce iese din peșteră. Mă plimb puțin din piatră în piatră până unde este accesibil fără a intra în apă, fac câteva poze și mă întorc la panoul descriptiv, masa de lemn acoperită și podul pe care voi merge mai departe. 

Urc la casele din stânga să văd cam ce mai e pe acolo. Când încep câinii din curte să mă latre, mă întorc la ultima casă la care văd o priză afară. Bineînțeles că nu e conectată la curent, ce credeam eu? Îmi place o parte dintr-un ziar cu actualități din 5 februarie 2003! Uite cam ce era nou atunci pe aici :D!

Revin la podul mișcător și pe partea cealaltă văd marcajele TR și BG. Știam că pe aici trebuie să continui! Trec podul, las rucsacul jos, îmi iau niște apă de la izvor, mă mai uit puțin spre portal și urmăresc un melc cum se duce spre apa care îl cheamă. Mă gândesc la viteza de melc și la hotărârea cu care melcul, fără picioare ca majoritatea ființelor terestre, împinge cu multă răbdare în spate și astfel se îndreaptă încotro s-a hotărât. Poate așa ar trebui să facem și noi oamenii: să nu ne mai grăbim atât și cu răbdare să ne urmăm drumul aflat mai mult sau mai puțin instinctiv!

Marcajele mă conduc pe un drum de mașină în sus spre cătunul Sub Piatră. Este exact așa cum bănuiam: ulița mă duce în urcare ușoară spre mânăstirea Sub Piatră. În stânga este un panou cu câteva detalii tehnice despre mânăstire (anul construcției care nu coincide cu cel sculptat în lemn, tipul zidurilor din lemn, informații despre planul bisericii, pictură și pridvor) pe care nu stau să le scriu aici. Mai degrabă spun câte ceva din istoricul din pridvor... Deocamdată intru cu sfială și respect prin poarta mică de lemn și pe poteca care mă conduce la pridvor. Intru în pridvor, las rucsacul jos și mă uit în jur la toate detaliile locului. Frumos se vede cimitirul de sub biserică și ghivecele cu flori... Pereții din lemn cu inscripția 1797 (anul construirii bisericii), florile în toate culorile, crucile vechi pe care abia se mai văd numele celor rămași aici pe vecie, verdele ierbii pătrund în suflet și ating corzi sensibile. Să mă ierte călugării de la biserica nouă din spate, lângă clădirea mare, înaltă și albă nu am simțit nimic din toată spiritualitatea din pridvorul de lemn... Conform unor scrieri cu litere chirilice, biserica a fost zidită pe locul unei biserici mai vechi numită Schitul Maicii Domnului (din ”Carte românească de învățătură sau Cazania lui Varlaam” din 1643): ”Această sfântă și dumnezeiască carte ce se cheamă Paucenie este a sfintei și dumnezeieștii mânăstiri de la Sălciua de gios, ce se cheamă Ocnășești (notă personală: alt nume al cătunul Sub Piatră!), cumpărată cu bani buni și să fie în vecii vecilor a mânăstirii, anii 1726...”. Schitul a fost distrus în vremea ocupării Ardealului și călugării s-au retras în grabă cu tezaurul mânăstirii într-o peșteră din muntele Bedeleu pentru a salva ce se putea din calea generalului Bucow și a soldaților săi. A fost loc de sihăstrie pentru cinci pustnice care stăteau în Huda Babei. După 1991 se reface viața monahală și în anii 2000-2001 s-au făcut lucrări de restaurare exterioară a vechii biserici și a icoanelor de patrimoniu național. Legat de denumire, pe unele hărți se găsesc denumirile Oncășești sau Uncășești care definesc numele pârâului, cătunul având denumirea Sub Piatră1

Admir lucrătura exterioară cu cuie de lemn și pene ieșite în exterior (mă simt ca într-un muzeu al satului la el acasă) și ies prin altă portiță spre schitul cel nou. Repet, să-mi fie cu iertare că la schitul alb nu am simțit lucrarea divină... Salut călugărul și muncitorii care lucrau la scările de ciment, merg prin spatele bisericii și revin în fașa ei pe partea cealaltă. Se continuă ulița de mai devreme, trec de gardul bisericii și regăsesc cele două marcaje. Poteca continuă ușor în urcare printre case și colibe, trec printr-o turmă de vaci care se uită la mine blajin (”ca vacile”) și nu se dau din drum de-i musai să le ocolesc. Ah, să nu uit! Am avut și o discuție cu un cățel care se dădea la mine. Pare de rasă și totuși e liber pe aici. Doar de la distanță are curaj să mă întrebe ce e cu mine pe aici, nu se apropie! Mai mult ca sigur face asta și fiindcă mă vede cu bețele și instinctiv câinii se feresc de bețe. Din alte experiențe știu că dacă pui bețele jos și te lași pe vine (ca să nu mai simtă superioritatea înălțimii), nu mai latră și chiar vin să îi mângâi... Trec de un pârâu și mă mai uit o dată în spate la cătunul Sub Piatră prin care am urcat cu mare drag și la pereții din ce în ce mai vizibili prin pădure...

Cam pe la ultima colibă ascunsă sub un copac văd intersecția de unde BG pleacă în sus. Mie îmi rămâne doar TR care ocolește picioarele de deal pe curbă de nivel. urc pe primul deal pe unde pare să mă ducă poteca. Pe hartă poteca merge puțin mai jos de stânci și aici îmi pare că prea coboară. Nu coboară mult și peste câteva zeci de metri văd un stâlp de marcaj care îmi confirmă drumul bun. Sunt și niște săgeți spre panourile descriptive din traseul tematic Pietrele Vorbitoare făcut de Junior Ranger Potaissa în 2014 (www.juniorranger.ro). De admirat realizarea acestui traseu și a panourilor! Cobor la panoul 7 pe care sunt date informații legate de pajiștile montane și stau puțin de vorbă cu Ilinca la telefon. Ne bucurăm amândoi că am semnal și ne putem auzi! Revin la săgețile indicatoare și urc pe TR spre panoul 6 unde sunt descrise stâncăriile calcaroase cu o pădure uscată și ridicată ca niște țepușe din iarbă...

Pe marcaje în doar 10 minute ajung în poiana Șipote unde este loc de foc și intersecție a traseelor TR și CR. Pe un frumos panou sunt date multe informații despre evoluția masivului calcaros Bedeleu, despre relieful exo și endocarstic, câteva date generale despre peștera Huda lui Papară și Poarta Zmeilor și despre traseul tematic, precum și câteva hărți foarte clare. Povestea Porții Zmeilor v-o spun când ajungem acolo... Deocamdată aici se separă cele două marcaje amintite și vreau să mă plimb un pic prin zonă. Prea frumos se aude clipocitul multelor cascade peste treptele de calcar. Intru un pic pe TR și urc până la niște cascade/izvoare spre poteca CR, mă uimesc formele calcaroase roase pe exterior și le ating pentru a le ”captura” din frumusețe și energie, revin la intersecție și mai continui puțin pe TR în speranța că ajung la panoul 4 unde sunt descrise cascadele pe travertin, mă opresc în pădure după ce simt că se opresc cascadele mari, mă întorc la cascada de sus a Șipotelor ce cade niște zeci de metri pe calcar tocit, mai surprind alte scurgeri de calcar pe care până acum cred că le-am văzut doar în endocarst (peșteri) și pornesc pe poteca marcată cu CR în sus spre Poarta Zmeilor.

Așa cum era descris pe panou (adică pe harta de jos de pe panou), câteva minute bune (cam în jur de 15) urc ușor prin pădurea de fag și văd că marcajele cotesc la dreapta și încep să urce mai abrupt. Dedusesem de pe hartă că panta trebuie să crească datorită serpentinelor și ca urmare nu mă poate uimi panta. Doar să vedem cât de dură este! La început urc pe vale pe stânga (dreapta geografică), apoi cotesc de câteva ori stânga-dreapta, urc pe peretele drept (geografic) peste niște trepte calcaroase, iarăși câteva serpentine și ajung la primul punct de belvedere. Sunt aproape de partea de sus a platoului!

Mai urc vreo 20 de metri pe pietre și fac stânga pe curbă de nivel. Teoretic de aici pleacă un marcaj TA în dreapta spre vârful Bedeleu. Aș fi vrut să urc pe el și e tare împădurit. Dacă era golaș, poate-poate! Continui la stânga și în câteva minute văd o săgeată la stânga ”spre balcon”. Ies la balconul de unde văzusem atâtea poze, admir încolăcirile Arieșului jos sub mine și pereții din spate și din fața mea, văd spre nord Scărița-Belioara unde trebuie să ajung până mâine seară și Muntele Mare... Deocamdată acum e ora 16.00 și mai am ceva de mers astăzi :D! Las rucsacul jos puțin cât stau la balcon și parcă în jos ar coborî un fir de telecabină imaginar. Vouă cum vi se pare?

Iau rucsacul înapoi în spate (unde îi e locul), revin la potecă și în 15 minute dau de o altă intersecție cu trei direcții: stânga spre peșteră și în dreapta în continuare pe potecă. Evident că fac stânga și în două minute sunt la intrarea în peșteră. Las rucsacul afară și cu lanterna de la telefon (frontala nu vrea să pornească deloc) intru în peșteră.

A venit momentul să vă spun legenda Porții Zmeilor (de pe panoul din poiana Șipote). 

”În vremuri de altă dată, pe acest munte se ridica un castel al zmeilor. Aceștia nu coborau în sat, însă uneori, sub înfățișarea omenească, câte unul dintre ei venea la horele sătești. Dansa cu cea mai mândră dintre fete, iar la miezul nopții o răpea, dispărând în munte. Într-o zi sătenii au aflat năravul zmeilor, iar flăcăii din satele învecinate au pornit la drum, hotărâți să se răzbune, dând foc tuturor pădurilor împrejmuitoare și doborând castelul din munte. Din acesta a mai rămas doar poarta, care mai așteaptă sfidătoare și astăzi, doar, doar îi mai calcă pragul vreo fată frumoasă...”

Peștera lungă de 125 de metri este o succesiune de săli și coridoare, fiind cea mai veche peșteră din Trascău. Se întâlnesc formațiuni specifice de peșteră (stalactite, stalagmite, gururi, draperii, scurgeri parietale, diferite specii de lilieci, păienjeni, coleoptere sau rozătoare). Eu am întâlnit doar păienjeni! Intru mai întâi într-o sală mică și puțin înaltă, îi cercetez toți pereții de la care uneori ies ferestre de lumină spre exterior, intru în a doua galerie, merg în stânga până într-un tunel îngust și scund la stânga până la capăt și apoi merg în galeria mai mare în dreapta până în capătul peșterii. Finalul e o urcare în trepte puțin noroioasă! Revin repede la suprafață fiindcă bateria de la telefon dă semne de oboseală și nu vreau să rămân pe întuneric aici. 

Cobor 15-20 de metri până la arcadă (poarta propriu-zisă) și trebuie să îi fac câteva poze. Doar ea dă numele locului!

Reiau rucsacul în spate și la drum. Cu harta în mână deduc că aș fi putut să scurtez o parte din potecă printr-o coborâre lejeră prin pădure. Dar, fiindcă tot am timp, mă hotărăsc să merg pe TR până la intersecția cu BA/BR și de acolo să îmi fac mai departe drum spre valea Arieșului. Conform hărții aș avea destule opțiuni... Poteca merge puțin în direcția de mai devreme, cotește la dreapta și ajunge într-o primă poiană din care ies prin colțul din stânga-sus, mai merg puțin printre copaci și deodată mi se deschide un ditamai peisajul carstic în față: o poiană mare și golașă cu multe doline sau uvale (doline unite parțial). Până la ea am de străbătut vreo două poieni în care uneori urzicile îmi ajung până la mijloc (adică aproape de un metru înălțime). Cu toți pantalonii mei, unele din frunze mă pișcă, tresar la primele plante și apoi chiar mă bucur de următoarele pișcături. E un bun tratament anti-reumatic! 

Ies în poiana largă și în mijlocul ei văd un stâlp indicator. Acolo mă îndrept! Până acolo aud un tropăit de cai și văd cum vreo 5-6 cai aleargă din stânga spre dreapta mea. Se opresc și mănâncă puțin, mai înaintez și cu același trap se întorc spre stânga. Sunt cai semi-sălbăticiți cum am mai văzut și în Făgăraș în 2010. Stăpânii îi folosesc la munci primăvara, apoi îi urcă în munte și îi lasă acolo până toamna. Cum nu mai e nici un om pe lângă ei și nici nu sunt legați, devin semi-liberi până ce vine stăpânul și îi ia spre toamnă înapoi la munca ogorului...

Ajung la stâlp și îmi dau seama că este exact locul pe care îl așteptam de pe hartă: intersecția cu BR/BA. Îmi dau seama după direcția marcajelor că era o aberație să merg pe BR cum plănuisem inițial. Dinu și Marlene mi-au confirmat peste câteva zile că au fost o singură dată pe acolo și că nu e nici o plăcere la câtă vegetație este!

No, acum, Cezare, să te vedem ce faci! Pun rucsacul jos, mă așez pe el și studiez harta. Aleg drumul cel mai ușor (sau așa pare): merg pe BR/BA spre stânga (față de cum am venit) și când cele două marcaje cotesc brusc la dreapta, urmez drumul care la stânga ar trebui să mă coboare spre TR și apoi Lunca Arieșului. Bun stabilit! Mănânc o Eugenie și la drum! urc peste primul deal și văd marcajele ce merg pe curbă de nivel la dreapta printr-o pădure de fag tânără cu tufe de ienupăr! Și eu prin ea și în vreo 200 de metri ies într-o altă șa de unde marcajele cotesc brusc la dreapta. În față este dealul Cireșului de 1239 metri! Eu cotesc stânga pe drumul de căruță și cobor un pic mai jos de poiana în care este stâlpul indicator. Este și o fostă casă din care acum au mai rămas doar jumătăți de ziduri sau de acoperiș. Trec pe dreapta ei prin urzici la fel de mari ca mai devreme și continui la vale.

Poiana tot coboară și pare să se îngusteze spre firul apei și spre pădure. La un moment dat văd o ființă mare sub un arbust. Pare o căprioară și e mult mai mare, cam cât un cerb. Este de fapt o ciută, cum îmi spune Dinu peste câteva zile! Și eu care eram convins că ciutele sunt puii de căprioară când de fapt ele sunt femelele cerbului și sunt cam la fel de mari ca și el! Doar că nu au coarne impunătoare! Mă opresc, scot telefonul și fac două poze. Se ridică tot rumegând și din doi pași dispare în pădure în stânga! Merg și eu spre ea și caut să deslușesc măcar pe unde a intrat în pădure! Nici vorbă!

Cobor pe firul apei din ce în ce mai îngust când deodată văd că sub mine se cască un ditamai hăul de vreo 10-12 metri adâncime! Este prelungirea pereților de mai devreme de pe la locurile de belvedere! Eh, Cezare, acum să te vedem! Pe hartă o potecă ar coborî pe aici pe undeva. Las harta în rucsac și pornesc butonul de intuiție! Găsesc o potecă la dreapta peste buza hăului, cobor pe ea și ajung undeva pe la jumătatea lui mai în dreapta. Mă uit la pragul pe care l-am depășit și dau să cobor direct pe un vâlcel. Nu merge fiindcă e un alt hău! Tot merg pe o brână la dreapta și cobor pe sub un grup de stânci pe un picior pietros. Surprinzător de plăcut (nu sunt nici primul și nici ultimul pe aici!) în jos se formează o potecă. E adevărat că e cam înclinată, dar asta nu e problemă! Cobor un pic pe muchie și apoi cotesc ușor la stânga și mai jos la dreapta. Poteca e destul de clară și mă coboară mereu. Într-o ultima linie la dreapta văd că ies pe lângă o urmă de zid (străvechi sau doar de la o veche stână acum dispărută) ies într-o mare poiană. 

La stânga se văd multe praguri și poieni care tot coboară pe sub pădure și valea Arieșului undeva jos de tot. Se vede mai aproape față de mai devreme de sus de la balcon! Hotărăsc să cobor prin poieni la stânga până găsesc o soluție să cobor în Lunca Arieșului. De altfel văd dealul dinainte de Poșaga și valea pe care voi continua spre Săgagea și Belioara. Cât voi merge astăzi și cât mâine?

Deocamdată prin iarbă trec un vâlcel și văd că la un moment dat o vulpe sare din fața mea și îmi arată și o potecă pe unde să merg. Nu am reușit să o văd și mi-a rămas în minte coada ei mare și stufoasă. Știți că nu înfloresc lucrurile, nu am de ce să spun despre animale pe care nu le-am văzut :D! Mai fac câțiva pași și văd că o căprioară (de data asta e căprioară!) sare peste ”poteca” mea și urcă sus în pădure. Nici pentru ea nu am avut timp să scot aparatul pentru o poză...

Ajung pe un fel de culme și de aici direcția mai departe e clară. Uitați-vă și voi cât de evidentă e valea Poșăgii...

Mai mult de atât, la dreapta văd o stână și o vale care coboară spre Lunca Arieșului. Până la stână și după se formează un drum ce coboară pe vale. Cobor direct într-o șa unde văzusem capătul drumului și de aici la dreapta pe potecile de animale. Drumul e prea mare și plin de noroi. Cu mare bucurie la primul vâlcel cu apă văd și marcajul TR! Adică am ajuns fix unde îmi propusesem! Urmez acum drumul și caut să cobor pe varianta cea mai de jos ca să nu deranjez curioasele vaci. Când trec printre ele la vâlcelul de sub stână, se uită tare curioase la mine fiindcă rar cred că trece un om pe aici! Și mai e și ciudat cu o cocoașă la spate :D! De aici drumul este mai mult decât evident (e drumul stânii) și coboară direct spre sat.

Drumul mă duce pe lângă un adăpost și o mică grădină și e tare plin de noroi. După grădină văd o potecă ce coboară la dreapta prin pădure și o urmez sperând că voi da de mai puțin noroi. Așa este parțial și cobor chiar în capătul unei ulițe a cătunului. Foarte frumos! Am ieșit liniștit din munte!

Pe uliță ceva mai în față e o intersecție la care fac dreapta și apoi la următoarea cotesc la stânga. merg câteva zeci de metri și salut un om din grădină. Văd că vine spre mine și îi dau binețe. E uimit și el cum de coboară cineva din munte și mai ales că în doar două zile am ajuns aici tocmai de la mânăstirea Râmeț. La vârsta lui (e trecut puțin de 60 de ani) nici nu se mai gândește să mai meargă atâta. Îi povestesc de locuri destul de repede (cum îi vorba regățeană) și trebuie să îi repet de câteva ori drumul ca să priceapă pe unde am venit. Mai vine și un alt bătrân și trebuie să îi explic și lui. Adevărul e că tare îmi place să vorbesc cu ei și chiar nu îmi pasă că trece timpul. Le spun și planul în continuare (din Poșaga să urc spre Belioara și apoi la Scărița) și li se pare la fel de mult și greu. Mai apar și doi copii tare simpatici cu ochi albaștri ca cerul. Îi cheamă Denisa și Alexandru. Fata are opt ani și acum termină clasa I și Alexandru 6. La anul merge și el la școală! Sunt cu bicicletele și se mândresc că au făcut schimb acum cât merg cu ele. Se vede că bicicleta pe care merge el e de fată fiindcă are tot felul de abțibilduri mov și roz. Ce contează dacă tot bicicletă este! E și mai ”șmecheră” cu mai multe viteze față de a lui care e tare simplă! Sunt curioși tare cum e să meargă cu bețele și le dau să se miște un pic cu ele. Știu că nu pleacă fiindcă îs tare sinceri și simpli oamenii pe aici. Și de cuvânt, asta e cel mai important! Îmi fac cadou un fel de gumă pe care o lipesc pe bețe sub manșon, fiecare pe alt băț ca să știe care din ei cu ce băț să meargă! Tare simpatici sunt! Gata pauza, trebuie să o iau din loc! Vin și ei cu mine până la podul care iasă în șosea și fata îl oprește să treacă: ”Știi că nu avem voie pe pod!” O văd că lasă bicicleta jos și face un gest care mă dezarmează total. Se repede spre mine și mă îmbrățișează. Mă topesc de tot, mă las pe vine cu rucsacul în spate și îi îmbrățișez pe amândoi. Parcă îs copiii mei, așa îs de dragi. E drept că tatăl lui e cu un an mai mic decât mine!

”Nenea, știți cum se numește satul nostru?”

”Eu Lunca știu că îi zice!”

”Lunca Arieșului!”

”Bine, copii, am înțeles!”

”Nenea, să nu ne uiți!”

”Nu vă uit, cum să vă uit?”

”Bine, săru-mâna!”

Îi privesc cum își întorc bicicletele și merg înapoi spre sat. Copii tare cuminți sunt! Nu ies din vorba părinților!

Trec podul și sunt pe șoseaua care merge pe Arieș. Știu că am vreo doi kilometri de mers în amonte până la intrarea spre Poșaga și cu chef și revigorat, pornesc la drum. Merg printre ultimele case ale Luncii Arieșului și în curba de după dealul Măgulicea de Sus văd de câteva ori linia fostei mocănițe. Trece ba pe o parte, ba pe alta a drumului și spre deal (stânga geografică, dreapta cum merg eu) și de multe ori e suspendată pe o platformă de piatră și beton. Cine zicea că a fost redată în folosință linia asta? Tare fain ar fi!

E ora 20.40 când văd un panou cu rezervația Șesul Craiului-Scărița-Belioara importantă prin relieful carstic și plantele boreale și arctice pe care le păstrează. Până acolo am 12 kilometri și tare i-aș face mâine! Acum intru pe valea Poșăgii (20.45) pe sub podul vechii mocănițe, las pe dreapta un pilon stâncos din vechile chei și merg întins pe drumul asfaltat. Am trei griji acum: bateria de la telefon, apa și un loc de campare! Trec de un panou cu descrierea Cheilor Poșăgii (structură calcaroasă pe o bandă de calcare și dolomite din seria Vulturese, străpunsă de valea omonimă și cu două izbucuri (Bujorul și Feredeului) chiar înainte de chei) și de statuia din centru, fac dreapta pe drumul principal și mă opresc la primul bar cu lumină să întreb în primul rând de priză pentru telefon și de apă. 

”E priză afară, poți pune telefonul aici și îl iei când se încarcă sau mâine dimineață! Apă iei de la cișmea. Cea mai apropiată e vreo 200 de metri mai sus pe drum! Și de cort poți să îl pui acolo după mașină!” 

Vorbim mai multe și nu am reținut eu să redau cât mai exact. Mihaela, fata de la bar închide și eu mai stau la povești cu unul din băieții care veninseră de la muncă și se odihneau cu o bere. E pădurar și povestesc cu el tare multe. Văd ce încântat e când îi povestesc de arsurile de sus din rezervație, de cele două Belioare și de alte tăieturi de pe văile de pe aici. Nah, dacă m-am mai plimbat pe aici! Ne simțim prieteni imediat și îmi explică pe unde erau drumurile pe unde am coborât eu mai devreme prin acele hăuri din pădure. Știe bine locurile și pe acolo! Târziu spre noapte merg să iau apă, pun cortul și îmi iau telefonul care se încărcase. Nu e nevoie să închid terasa magazinului cu ceva, e suficient să pun bolțarul în ușă! Simplu și de cuvânt! Mă spăl pe picioare în Poșaga și la somn. Se cere după ziua asta lungă și frumoasă!

Cum nu am cine știe ce distanță de parcurs azi (sunt cam 10 kilometri doar!) mă las să mă trezesc la orice oră. Și fiind și la umbră, asta se întâmplă cam pe la 10.00! Și mie acum mi se pare destul de mare lenea, dar fiind ziua atât de lejeră... Îmi fac niște paste, vine soarele deasupra cortului și îmi pun tenta exterioară la uscat, mai șterg cortul și strâng bagajul și abia la miez de zi mă pornesc și eu la drum. La cișmea reumplu sticla cu apă și ies printre casele care par să închidă Poșaga de Jos. Pe stânga văd la un moment dat o vâltoare veche, mai departe o troiță și pe dreapta o casă cu grajd de toată frumusețea. E o plăcere să mergi fiindcă nici nu e prea cald. Fiindcă nu e nimic de urcat, îmi permit să merg în sandale și cu bocancii legați pe rucsac.

Se termină asfaltul și începe drumul de piatră în serpentine, din când în când mai apare și un marcaj CR care merge spre Scărița-Belioara, se mai lățește sau se mai îngustează drumul... În general e la cât pentru o mașină! Destul de repede ies în poiana mare dinaintea cheilor Poșăgii unde este și schitul Poșaga. Intru pentru niște poze că doar nu e grabă! Și până aici și după schit caut să mă bucur de peisaj. În alte dăți când am venit pe aici nu am putut face asta așa de bine fiindcă am mers în viteza mașinii. Acum pe jos pot simți fiecare piatră și fiecare aromă a drumului...

La schit mă întâmpină pozele lui Decebal și Burebista care îmi plac mai mult decât cea a romanului Traian. Uite și câteva versuri prinse pe gardul schitului:

”Cînd mă cuprinde dor de țară

Și n-am pe nimeni să-mi potoale dorul

Iau cartea unde curge sfânt izvorul

De-înțelepciune și tărie rară.

Citesc, iar gându-mi își întoarce zborul

Spre vremi de bărbăție legendară

De greu război și de robie amară

Și sufăr, și mă bucur cu poporul”

                                       Șt. O. Iosif

Până să intru la schit, mă joc un pic cu o pisică albă ce se bucură de vederea oamenilor. Aici e un singur călugăr ce are ale lui treburi...

Intru prin poarta păzită de chipurile lui Horia, Cloșca și Crișan, îmi las rucsacul în tindă, fac câteva poze la minunatele flori de pe bara tindei și intru puțin în biserică. Frumoasă, simplă și plină de iubire divină... La ieșire din pisanie înțeleg instantaneu care a fost scopul venirii mele aici. Unul din ele! Știam de la biserica Drăgănescu că Arsenie Boca a fost adus să picteze biserica de către părintele Ghedeon Bunescu (părintele Bunescu cum reținusem eu!). Ni se spusese acolo că părintele Bunescu îl cunștea pe Arsenie Boca de ceva timp și nu știam de unde. Uite de aici unde au viețuit amândoi între 1950 și 1954! Schitul a fot construit în 1933-1936 prin vrednicia părintelui Alexandru Rujdea cu contribuția credincioșilor și reparată după 1979 în exterior cu șiță și în interior împodobită cu fresce și mobilier din lemn de stejar. Lăcașul a fost resfințit în 1990 și de atunci funcționează ca schit de călugări. 

Ies din biserică și văd un călugăr. Merg de îi dau binețe și mă întâmpină cu bucurie. 

”Ai fost la izvor?”

”Nu, vreau să merg.”

”Mănânci ceva că-i ora prânzului? Hai du-te de ia apă până aduc eu de mâncare.”

”Am mâncat acu vreo două ore de dimineață... Da, mănânc puțin. Mulțumesc!”

Și văd că îmi aduce o tavă plină cu două porții de mâncare, ceapă verde și pâine de vatră. Mă bucură tare omul ăsta și simt în el mai mult decât bucuria revederii unui frate. Parcă ”a cerut cineva” să ne întâlnim (știu că la nivel subtil cererea eu am făcut-o!)... Se retrage și mănânc în liniște.

”Sună când termini!”

Reușesc să termin mâncarea cu greu (nu se cuvine să refuzi mâncarea venită cu dragoste și de la un om foarte bun), sun și ne așezăm puțin la vorbă. Îmi povestește de locuri și de aparenta singurătate (de fapt nu are cum să fie singur fiindcă așa mă simt și eu de multe ori în catedrala Muntelui cu Dumnezeu lângă mine), de of-ul crăpăturilor din zid (mai înainte drumul mergea mai pe sus și îmi parată pe unde și schitul nu era la drum; a făcut hârtie să mute drumul și șansele sunt aproape zero, măcar de l-ar asfalta...).

”Stai să îți dau ceva”.

Se duce în camera cu cărți și îmi aduce o carte cu rugăciuni de dimineață.

”Le citești dimineața și au să-ți fie de folos”.

Mai vorbim puțin și își aduce aminte că mai are să îmi dea ceva. Îmi aduce o altă carte despre viața părintelui Radu Stanciu, un mărturisitor al lui Hristos din timpurile noastre (sau relativ recent). Cartea se poate citi aici, este publică! Însă mult mai dragă e să o citești pe hârtie și să pătrunzi în puterea părintelui de a nu cădea în fața asupritorilor Domnului/a Ființei Supreme binefăcătoare. Sunt convins că acesta a fost un alt motiv pentru care am fost chemat la schit acum!

”Nu mai pot sta, am de îndeplinit  ascultarea. Doamne ajută!”

”Mulțumesc mult. Doamne ajută!”

Mă uit la el cum parcă zboară și dispare între chilii. Chiar mi-a părut un om sfânt întru Dumnezeu!

Iau rucsacul în spate și pornesc la drum. Sunt serpentine foarte frumoase prin Cheile Poșăgii... Perete pe stânga, perete pe dreapta, marcaje din când în când... Trec prin chei și ajung în Belioara. Satul Belioara nu apare pe hărți fiindcă este încadrat în Poșaga de Sus. Belioara este satul format din casele de pe valea Belioarei și Poșaga de Sus e un nume inventat al comunei care cuprindea Belioara, Săgagea, Orăști, Pleșești, Incești și Bețăști. Nu a existat oficial Poșaga de Sus însă denumirea asta este găsită pe hărți și a apărut din necesitatea de a nu supăra pe nimeni! De altfel la ieșirea din Poșaga (de Jos cum apare pe hartă!) pe placa de ieșire din localitate scrie doar Poșaga! Înainte de a face la dreapta spre Scărița, mă opresc la poarta bisericii de lemn din Belioara. Mă ajută și un panou aflat pe stânga drumului (spre apă) cu ceva detalii tehnice...

Urc prin poarta ruginită de vreme și pe poteca cu balustradă ajung sus la biserică. Din istoricul bisericii aflu că e construită în 1789 și se află pe noua listă a monumentelor istorice. Structura din lemn de pe exterior și căpriorii streașinii sunt singurele elemente cioplite, pe interior se presupune că ancadramentul sculptat se află sub pictură. Inventarul bisericii și iconografia sunt tradiționale (Răstignirea, proorocii, apostolii, cuvioșii Alexie și Parascheva, părinții bisericii răsăritene, sfânta troiță și arhanghelii Mihai și Gavril pe tâmpla bisericii). Merg un pic prin cimitirul vechi și revin la poartă și apoi la drumul spre Belioara. De sub turla bisericii cu acoperișul în prelungirea dealului se vede superba Scărița-Belioara unde voi ajunge în câteva ore (chiar dacă sunt doar câțiva kilometri).

Abia acum când merg pe jos pot înțelege pe deplin toate semnele, intersecțiile și marcajele locului. După poarta bisericii doar ce faci dreapta după o curbă și se face drumul la dreapta spre Belioara. Din amonte de pe valea Poșăgii se vede marcajul CR, din aval nu! Pornesc pe drum tot uitându-mă cu bucurie la bisericuța pe care acum am reușit s-o văd fără nici o grabă. Știu bine drumul, știu că sunt vreo 3 kilometri până la destinația mea finală, punctul de alimentare PA 4 de pe traseul Maratonului Apuseni. Doar ce trec de primele case și dau de un tip la vreo 50 de ani care urcă alene și se tot uită pe la case. Intru cu el în discuție și chiar avem ce vorbi. Îl cheamă Ioan Pârțilă și de loc este chiar de aici din Belioara. A fost plecat mult timp la oraș unde, printre alte specializări, are și specializarea de inginer electronist și mai exact telecomunicații. Măi să fie! Adică ce am făcut și eu până acum vreo zece ani. Vă dați seama că avem ce vorbi: primele telefoane și tehnologii apărute pe la noi, primele calculatoare, piloni de transmisie și retransmisie, unghiuri și semnale reflectate, case de-ale locului (îmi explică detalii arhitecturale cum ar fi privarul/prispa/târnațul, construcția caselor cu depozit la parter așezat după cum îi dealul, camerele de locuit de vară și de iarnă și afumătoarea într-o parte a casei pentru a nu afuma toată casa), îmi arată un sistem de aducțiune a apei de sus de la un pârâu la o casă pe care a cumpărat-o de la o mătușă (e închisă că am fi intrat și în casă!), îmi spune și confirmă despre niște pustnici care dormeau într-o peșteră în Scărița (îmi spusese și călugărul de la schit că a urcat o dată la acea peșteră)... Mai oprim să mai vorbim cu unul sau altul (”Aici un om ori mi-i rudă, ori mi-i neam!”), îmi arată singura potecă posibilă pe care e traseul de la Maraton Apuseni de sus de pe dealul Bilii (unul din puținele locuri de pe traseu pe unde nu am fost și mi-am dorit de cel puțin doi ani!), trecem pe lângă Colțul lui Balmoș unde am eu punctul de voluntar pe traseu și tot povestind, ajungem la punctul de alimentare. Ioan își aduce aminte de fiecare loc și își exprimă uimirea din tinerețe despre pereții surplombați ai Colțului și despre diferențele de culoare a rocii (datorată curgerii apei în mod diferit). 

La PA sunt Dinu cu Marlene în al lor Erik cel Roșu, ne bucurăm de revedere/cunoștință, îmi las rucsacul lângă ei fiindcă aici îmi voi pune cortul și urc puțin cu Ioan până sus la cabana arhitectului Mihai fiindcă acolo știa el că odată a prins semnal GSM. Nu avem semnal nici lângă casă, nici pe panta dinspre cireș și coborâm la corturi. Sunt niște mici contradicții legate de defrișările/replantările de pe aici și noi susținem că nu sunt replantări. Cine știe, poate o cunoaște mai bine! Vedem că tot ne vin colegi de club și pe la 21.00 Ioan coboară spre casă. Are vreo doi kilometri pe care estimează să îi facă într-o jumătate de oră. Poate ne vedem mâine! Ne adunăm mai mulți și majoritatea campăm aici. Doar colega noastră Cristina cu studenții de la geografie campează câteva sute de metri mai jos și vor urca mâine dimineață. Mult după înserare reușește colegul de club Mihnea Prundeanu să urce cu dubița închiriată cu alimentele, mesele și cortul pentru PA și cu ceva emoții la plecarea mașinii, ne salutăm în vederea întâlnirii de mâine seară la festivitatea de premiere. Sigur acolo în basecamp este mult mai multă agitație și sunt mia multe probleme de alimentare decât aici în extremul sudic al traseului de maraton! 

Fiindcă mâine este Maratonul Apuseni, unul din cele mai importante evenimente organizate de secția noastră CAR Cluj Universitar, dedic zilei de mâine o postare separată. Așadar, somn ușor și ne vedem mâine. Eu, cunoscând zona, am și alte atribuții pe lângă cele din punctul de control unde sunt distribuit! Vom vedea despre ce vorba!

Circuitele culturale A.R.C.E.N. continuă! După circuitul din mahalaua Mătăsari de săptămâna trecută mergem la oraș la bulevard în lumea civilizată, modernă, nouă la vreme de seară...

Chiar aseară ghizii A.R.C.E.N. ne-au invitat la un circuit ”mai altfel” prin Bucureștii Noi. Adică vor fi mai multe povești și mai puține locuri de văzut. Ca urmare sunt doar două imagini... Pornim din parcul Bazilescu unde a fost casa lui Nicolae Bazilescu (Basilescu), casă din mijlocul domeniului Măicănești. Acum a rămas doar o stradă care aduce aminte de vechea localitate... Când a venit familia Bazilescu (Basilescu) aici se spune că nu era localitate și el a vrut să întemeieze un oraș nou, diferit de București cu ale sale mahalale ”agățate” de centrul modern... În Bucureștii Noi era lume selectă, nu ca cea din mahalalele Bucureștilor, uneori aflate la marginea societății (social vorbind)...

Bazilescu/Basilescu a construit școală și biserici, a construit fabrici (trecem la un moment dat pe lângă cea de cărămidă), a unit orașul nou de București printr-o linie de tren pe care a pus la dispoziție un tren personal... Orașul nou era construit în stil american cu străzi drepte și perpendiculare unele pe altele... Față de orașele americane observ o mică diferență: străzile au nume, nu doar numere... Pe străzi câinii nu erau legați și era o întreagă aventură și un întreg tărăboi când trecea un biciclist pe stradă... Teatrul de vară din parcul Bazilescu nu are nimic a face cu cartierul/orașul inițial. Are 2000 de locuri și a fost construit pentru tineretul comunist... Păcat că acum e în paragină, ar merita restaurat... Nu spun că unele grădini de vară, cum ar fi cea de la intrarea în parcul Carol, au fost desființate în totalitate. De aici am o amintire: am văzut primul film din seria ”Karate Kid” cu Daniel Larusso și Mr. Miyagi... Bune lecții de viață :D!

Aflăm ceva povestiri despre biserica Bazilescu cu hram dublu (sf. Nicolae și sf. Ecaterina) și rolurile ei de-a lungul vremii...

După un schimb de flori de tei cu vișine, tot felul de povești cu prieteni întâlniți întâmplător (și cu planuri pentru week-end-uri de vară relaxante) și plimbări pe străduțele cu case mici, ajungem la vechea fabrică de cărămidă și apoi în spatele blocurilor comuniste de la bulevard. Aici ghizii au găsit un text al lui Andrei Pleșu care spune (cu aproximație a memoriei) că ”la bloc îți organizezi viața pe orizontală, la casă beciul, camera de locuit și acoperișul au un rol în structura verticală a omului”... Și îi dau dreptate, eu și alții (destui) asigurându-ne verticalitatea în natură ;)...

Ieșim la bulevard pentru o scurtă și ultimă pauză în fața teatrului Masca. Teatrul a fost construit tot de comuniști sub denumirea Casa de Cultură ”Înfrățirea între popoare” în 1953 în stilul realismului comunist. Asta înseamnă o întoarcere artificială la clasic (se pot vedea în fața clădirii coloane clasice) cu materiale ieftine cu scopul depărtării de modernismul zilei. De observat steaua comunistă cu cinci vârfuri de pe friza cu basoreliefuri... Ușor de văzut transpunerea ideologiei Uniunii Sovietice în ceea ce se vrea a respecta clasicismul antic... Din 1990 aici funcționează teatrul ”MASCA”, extins acum la mai multe săli în București.

De notat blocurile de lângă clădirea galbenă a teatrului MASCA construite în arhitectura cvartalurilor sovietice... Respectă același realism socialist cu arcadele de la parter, friza de deasupra lor și cele trei etaje plus mansardă cu decorațiuni clasice... Foarte ușor se poate observa diferența între blocurile din cvartaluri și ”cutiile de chibrituri” din blocul înalt de pe partea cealaltă a bulevardului...

Interesantă mențiunea unui locuitor din zonă despre Casa Verde, clădire ce se voia sediul organizatoric al Legiunii Arhanghelului Mihail, legiunea aflată sub coordonarea Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu...

Maraton Apuseni msg systems, ediția a cincea... An de an traseul crește în dificultate, an de an mi-am dorit și am fost voluntar în alte puncte de pe traseu, care de care mai frumoase... Venind de la ceva distanță de Apuseni, m-am implicat foarte puțin în partea de organizare și am preferat de fiecare dată să ”hoinăresc” prin zonă... Căci logo-ul maratonului nostru (adică al CAR Cluj Universitar) este ”Hoinari prin trecut”, printre bătrâni și colibe rar sau deloc locuite, printre locurile de vărat sau printre stâncile Scăriței, pe drumuri care altă dată uneau sate și nămașe (grupuri de colibe de vărat), prin și printre tradiții și costume populare... Atât de dragi îmi sunt colegii (pe unii îi (re)cunosc din prima, pe alții mai puțin și îmi cer iertare pentru asta!) care fac ca orice drum lung de la București să pară mai scurt! Oameni/colegi/prieteni pentru care reușita Maratonului a contat mai mult decât reușitele/nereușitele/bucuria/oboseala personală (cum asemeni într-un stup contează dacă inamicul șoarece sau viespe este neutralizat și nici o albină nu pregetă sacrificiul personal pentru asta!).

Cum v-am povestit acum câteva zile, înainte de Maraton am hoinărit vreo 3 zile de la mânăstirea Râmeț până la Izvorul Belioarei unde este punctul de alimentare (PA4) și una din taberele de voluntari de pe tronsonul 3 coordonat de Dinu Mititeanu. Azi am sarcini de voluntar în punctul de control PC5 de la Colțul lui Balmoș. Vineri seara știm exact care sunt colegii care vor urca dimineață la PA3+5 (”La răspântie”) unde am fost și eu doi ani la rând. Vă închipuiți că știu traseul ”cu ochii închiși” :D! Dinu le explică de seara traseul și eu primesc ”sarcina” de a urca cu ei până la zona stâncilor (unde va fi instalată o coardă pentru alergători și va fi o echipă Salvamont), a pune niște afișe pentru reducerea vitezei (anul acesta dificultatea traseului a crescut printre altele prin coborârea pe stânci față de anii trecuți în care zona a fost în urcare!) și apoi întoarcerea la PA și la punctul meu de control.

Pornim așadar pe vechiul traseu prin poarta de lemn, pe la casa arhitectului Mihai, pe la cireș și apoi pe marcaj CR spre stânci și poiana ”La Măteoaie”. Povestim una-alta, admirăm Scărița deocamdată în umbră, urcăm prin pădure pe pârâu și ieșim la căldură la începutul stâncilor. Marcajele turistice ne conduc în sus pe stânci și sunt surprins că încă nu e coarda pusă aici. Știu băieții de la Salvamont să vină la timp! Urcăm pe stânci și după ce se termină (o oră de la plecare), îmi salut colegii care continuă drumul spre Măteoaie și mă apuc să montez trei afișe cu ”Reduceți viteza!” și cobor pe unde am venit până la pârâu.

Aici vă dați seama că mă mănâncă picioarele :D! Ar fi trebuit să trec pe sub banda pusă să oprească alergătorii direct spre PA4 (cum era în anii trecuți traseul la urcare!) și să ajung ceva mai repede la colegi. Dar ghiciți ce face Cezar? Vă dau un indiciu: de anul trecut aș fi vrut să stau ca voluntar pe dealul Bilii pe unde nu fusesem și acum e nevoie de mine jos în valea Belioarei! Încă n-ați ghicit? Hai că vă ajut ca să citim mai departe! 

Fac dreapta pe traseul pe care vor veni alergătorii! E și un prilej de ”ceva nou” pentru mine, și de a verifica traseul și marcajele! Poteca este semi-bătută și urcă în serpentine în șaua dintre pereții Scăriței și dealul Bilii. Îmi imprim un ritm alert și caut să mai tasez iarba să le fie mai vizibil alergătorilor, urmez cele câteva serpentine și apoi cotesc la stânga pe marcajele cu benzi albe. Colibe pe multe niveluri asemenea notelor pe portativ, pereți înclinați în partea mai mică a Scăriței, urcuș ușor și continuu pe muchia dealului... Marcajele fac dreapta pe un drumeag și apoi imediat la stânga printre copaci. Intuiesc bine pe unde trebuie să meargă traseul și puțin mai sus de mine chiar pe culme văd silueta Crucii Înclinate. Știam că acum a fost îndreptată și cu toate astea mi-e atât de dragă din povestirile colegilor de club! Până acum doar reținusem cât de extraordinar și feeric e peisajul aici (poate nu o fi gramatical corect ce am scris eu, dar senzația vă garantez că asta este!). De câte ori au fost Dinu cu Marlene pe aici... Chiar pe un calendar al clubului din anii trecuți este o colibă în toate anotimpurile... De acasă nu am mai reținut-o și nici nu mă gândisem la asta, aici pe deal am recunoscut-o și apoi Dinu mi-a confirmat că ea este! Uite doar să înțelegeți spectacolul de la Crucea Înclinată...

Cum sunt deasupra traseului, un pic sub vârful dealului și în contratimp, mulțumesc rapid dealului pentru ideea pe care mi-a dat-o de a veni aici și îmi găsesc o potecă ce coboară spre traseul marcat pentru concurs. Ajung la el printre două colibe, una aproape dărâmată și cealaltă mai modernă cu acoperiș de tablă, urmez poteca de concurs și la primele grădini văd o bătrânică ce scotea niște cartofi din grădină. Câinii îs liberi și latră spre mine și mă apropii de gard pe partea din amonte să-i spui să lege câinii.

”Ie, or mai trecut câțiva și mi-or spus că în sâmbăta Rusaliilor aleargă pe aici”.

”Da, peste vreo două ore îs aici!”

”Bine, leg cânii și merg să mulg vaca. Tre' să fete zilele astea!”

Continui pe traseu asigurând-o că o să luăm benzile de plastic după concurs, mai cobor pe deasupra grădinilor, trec rapid pe o zonă orizontală cu ceva mesteceni tăiați și fac stânga pe după un grup mai mare de colibe. La un grajd mai sus se uită niște cai mirați la mine și pe un moț de deal stau patru vaci tolănite. Eu țiu poteca printre și pe lângă colibe și cobor rapid spre valea Belioarei. Mă gândesc că pe aici vor alerga peste puțin timp concurenții la vale... Tot cobor printre colibe în serpentine strânse și mențin viteză aproape de alergare. Nu am timp de pierdut acum... O femeie mă întreabă de i-am văzut vacile mai sus și-i spun unde stau întinse pe iarbă (da, cele patru vaci de mai sus!). Știu că am de urcat un afiș și ochesc un loc înainte de ultima colibă, îi dau la vale până la apa Belioarei și apoi în sus 800 de metri spre PA4. 

Chiar merg în viteză, îl iau și pe al meu coleg student la geografie (Eugen) care mă aștepta la mașinile lor (ale studenților de la geografie veniți cu colega noastră Cristina Bolog) ceva mai jos de PA, urcăm de luăm afișul și toate materialele (mapa de notat, afișul și bețele metalice le am în rucsac), ne salutăm colegii cu un ”ne vedem mai încolo” și ne instalăm jos la schimbarea de direcție a traseului! Îl las pe Eugen aici în post și urc cinci minute de pun afișul de încurajare a alergătorilor. Revin, îmi pun cămașa lucrată manual și pălăria și așteptăm concurenții. Care nu întârzie să apară!

Colegi de club, cunoscuți maratoniști, care de care mai vesel sau mai doritor de apă... Majoritatea chiar se opresc de se răcoresc în Belioara sau mai iau câte o gură de apă...

”Aveți punct de alientare la 800 de metri... Și schimbați ritmul acum, e urcare ușoară!”

Omit să le spun că de fapt urmează urcarea cea mai lungă pe care o pot împărți în mai multe începând cu PA4... Colegele Voichița Bodea, Geta Oltean și Cristina Cecan sunt încântate să mă vadă în cămașă populară (celor pentru femei le zice ii, cele pentru bărbați îs doar cămăși!), Răzvan Samoilă parcă nu ar fi alergat atât, așa mă încurajează el să fluier, nu eu pe el să alerge (:D!), ”Diva în bocanci” chiar se oprește cu o colegă și vor să facă poze cu mine, Luci Clinciu ne felicită pentru traseu ("tatăl" maratoanelor montane de la noi cu al lui drag MPC și Carpathian Man ; orice apreciere de la el înseamnă aprecierea pentru întregul club), unii alergători lasă la noi câte un gel sau chiar unul ne cere sare (la efort se pierd multe săruri)... La un moment dat vine și Ioan de ieri și face spectacol alergând și încurajând concurenții umăr la umăr (eh, mai mult concurentele dacă ar fi să dau detalii!)... Trec ceva localnici și sunt uimiți cum de alergă copiii ăștia atât (sunt concurenți chiar și de 50-60 de ani, nu doar tineri!), la un moment dat o mașină cu o vacă în spate blochează câteva minute drumul și concurenții trec pe lângă ea... Din când în când mai bifăm pe listă concurenții care au trecut (pe o listă separată de control)... La fiecare concurent notăm timpul până aici (pe lista de ”monitorizare”)... Mă uimesc zâmbetele și buna dispoziție a unora dintre ei după 25 de kilometri alergați până acum și o coborâre lungă și solicitantă... De-aș putea, aș face schimb de genunchi cu ei... Trece timpul fain și la sfârșit apar Serghei Suslov și Andra Felea, închizătorii pentru masculin și feminin. Spre ”rușinea” noastră, nici eu nu o recunosc pe Andra, nici ea pe mine! E semn de bine :)! Cu ei, Marlene și ceilalți voluntari urcăm la PA ucuroși că pe tronsoanele 2 și 3 nu au fost incidente și în general treaba a mers bine. Au fost ceva incidente date de autoestimarea nejustă a alergătorilor și ca urmare au fost câteva abandonuri rezolvate cu brio. 

La PA ne bucurăm și noi de masă (fiindcă pe traseu nu am avut timp ca voluntari), strângem corturile și punctul de alimentare și așteptăm să vină mașina să ia mateiralele și fructele rămase. Suntem câteva mașini și avem ceva îngrijorare pentru voluntarii de pe Scărița. Ar fi trebuit să fi coborât pe unde au venit pe dealul Brădățel! Ei vorbiseră cu Dinu și au urcat la Răscruce de unde coboară cu ei... Cum nu e semnal la telefon, urc cu Marlene spre cireș îngrijorați și când auzim vocea lui Dinu de sus din pădure, suntem liniștiți. Înseamnă că totul e în regulă!

Așa și este și cu mașina ajungem prin Buru și Băișoara sus la basecamp la pensiunea Skyland unde festivitatea începuse. Dinu și Marlene doar vor asista ca spectatori la festivitate, mai prind o porție de gulaș și ceva povești cu colegii de club, câteva încercări de seară folk și un pic de foc de tabără, dau ceva mesaje și telefoane, mergem la spectacolul de foc și tare vrem să dormim în liniște (vorbesc de Dinu, Marlene și de mine). Știm locul și cu mașina mergem în șaua Plopiș la începutul traseului de concurs. Ne e un pic de teamă că sunt ceva corturi acolo și că va fi gălăgie, dar avem parte de o seară liniștită. Sau poate așa a fost pentru mine care am adormit instant și până la luminare nu am mai auzit nimic în jur :D!

M-au bucurat mult strângerile de mână ale multor concurenți și prieteni și bucuria la schimbarea ritmului, energia de la premiere și la festivitatea de după, frumusețea fiecărui voluntar/fiecărui concurent/fiecărei rotițe a mașinăriei MA... Ne-oboseala cu care Dinu și Marlene au muncit atât înainte cât și după Maraton... Per total ediția aniversară a Maratonului Apuseni este o reușită! Asta vă spun fără să cunosc toate detaliile și tonele de eforturi de la celelalte probe și din organizare!

Bravo, alergători, voluntari și oameni cu suflet din inima Apusenilor!

Maratonul de anul acesta a trecut... partea principală fiindcă, așa cum am făcut și înainte de ziua concursului, îmi continui ”hoinăreala” cu Dinu și cu Marlene... 

Ziua 1 - duminică, 31.05.2015

După o trezire lejeră sub roua dimineții ne strângem corturile și la ora 9.00 sunt la Skyland. E plăcută și relaxantă întâlnirea cu colegii la micul dejun. Noi mâncaserăm la corturi, cum am învățat eu că se face mereu dimineața înainte de a porni la drum! Peste fix o jumătate de oră salutăm colegii de club și plecăm cu mașina spre Săgagea (adică pe drumul pe unde am venit ieri).

Găsim un loc să parcăm mașina chiar sub dealul bisericilor (fiindcă aici sunt două biserici: greco-catolică și ortodoxă) aproape de intersecția Poșăgii cu valea Mărginită și urcăm spre biserica ortodoxă unde e slujba de Rusalii. Așa cum bine i-au obișnuit Dinu și Marlene pe săgăgeni, îi găsim pe majoritatea în biserică îmbrăcați în costumele lor tradiționale. Înainte de a ajunge la biserică (printre căluți foarte frumoși) ne întâlnim cu niște concurenți care veniseră pentru poze. Aveau pantaloni scurți și le era jenă să intre în biserică (din decență). 

Intrăm în biserică, fiecare pe unde e tradiția: bărbații pe ușa laterală, femeile pe ușa din spate. În bisericile românești sunt locuri separate unde stau bărbații și femeile. În multe biserici, în special din Regat, locul bărbaților este pe dreapta bisericii și al femeilor pe stânga. În bisericile vechi (îmi amintesc acum de biserica de lemn din Alun și acum în cea din Săgagea) bărbații stau în față în naos, iar femeile în spate, în pronaos. Excepție fac femeile care cântă la strană și măicuțele din mânăstirile de maici. Intrăm în biserică, fiecare la locul lui și participăm la slujbă. Simplă, frumoasă, fără cuvinte prea complicate și respectând Sfânta Scriptură, cu bucurie și recunoștință față de Dumnezeu pentru toate câte le dă prin natură și prin Oameni, cu mulțumire fiecăruia pentru contribuția pe care a adus-o bisericii și comunității... Fiindcă aici, în loc adâncit în inima muntelui, doar în ultimii ani a început să pătrundă invidia și egoismul. Oamenii încă se ajută între ei (e drept că aproape toți sunt rude într-un fel sau altul) și, mai mult decât administrativ, formează o comunitate de suflet!

Cum e tradiția, după slujba în biserică are loc și o slujbă afară pentru binecuvântarea culturilor. Părintele amână slujba pentru că e și un parastas și apoi pentru că știu că noi am venit de la oraș special să le facem poze. S-au obișnuit în ultimii ani să venim să le facem poze și sperăm să le fi re-intrat în obicei să se îmbrace de Sărbători în costumele strămoșești fără prezența noastră. Mare ne-a fost bucuria când am văzut tineri îmbrăcați în costume tradiționale, semn că tradiția re-învie! Avem surpriza extrem de plăcută ca în biserică și apoi afară să vorbim cu câțiva concurenți/prieteni care veniseră special cu ii/cămăși la biserica din Săgagea! Facem ceva poze mândrelor fete, băieților și bărbaților în cămăși fără chimir, femeilor cărora vârsta nu li se vede în unicitatea costumelor, părintelui care adună oamenii în credință de fiecare dată... O minune de moment care parcă ar dura la infinit și adună istoria oamenilor de când se știu ei pe aici!

Coborâm mulțumiți la mașină, ne lăsăm hainele ”de sărbătoare” și ne luăm casele în spate în plimbarea pe dealuri. 

După spusele lui Dinu, construisem un track acum vreo săptămână și Marlene l-a perfecționat fiindcă ei știu mult mai bine locurile. Așadar de la mațină mergem câteva zeci de metri la intersecția celor două văi amintite mai sus, lăsăm pe dreapta troița de binecuvântare pentru drum și începem să urcăm pe ulița de pe valea Poșăgii. Case frumoase, case senine (parafrazez aici versurile din ”Hanul lui Manuc”: ”fată frumoasă, fată străină”) cu portițe de lemn rotunjite la pridvor, păsări prin curți și miros de lemn proaspăt... Urmăm trackul pe o uliță la stânga peste apă și ieșim de pe uliță la stânga. Marlene văzuse un iz de drum vechi paralel cu drumul prin poieni, eu făcusem așa o linie generală pe aici... Urcăm puțin la stânga și apoi pe ceea ce pare un drum. Avem de sărit niște garduri ca să urmărim chiar linia trackului. 

”Hai dacă vreți aventură!”

Găsim poteca prin grădini, sărim câteva garduri și coborâm puțin mai jos de vechiul drum. Atât de demult a fost părăsit că acum au crescut arbuști de 2-3 metri pe drum... Peste garduri coborâm la o intersecție unde Dinu ne spune că nu poate să își dea seama cum, la Maratonul din anul trecut, o mașină cu voluntari de la Crucea Roșie, a urcat pe drumul rău, nu pe cel bun ce se ramificase spre dreapta spre PA1-Bocșești. Noi urcăm pe drumul din stânga, îi tăiem o serpentină largă și la dreapta mergem spre poieni. Marlene a ales calea mai ușoară pe o potecă faină câțiva metri mai la dreapta față de drum... Ieșim la pășunile dinspre colibe...

Primele ”colibe” (case modeste care sunt folosite doar vara) sunt cele din Marginea! Și pe stânga, și pe dreapta... Drumul nostru e foarte clar și evident și urcă ușor printre ele până la limita pădurii...

Tot urmărind linia marcată pe GPS (au trecut ceva ani de când au fost Dinu și Marlene pe aici), dibuim prin pădure drumul care coboară la colibele din Bălăcioaia. Nici aici nu este nimeni și chiar par să fie părăsite... Deși tare faine sunt, chiar și așa cu pânze de păianjen pe la colțuri. Într-una din ele intră Marlene și apoi și eu. Patul de pe dreapta parcă a fost lăsat așa de câteva zile, uneltele de pe masă și scaunul sunt la îndemână doar să vină cineva să se apuce de lucru... Soba... Un ”model” inedit: sunt două picioare de piatră pe laterale și o placă mare tot de piatră cam la 50-60 de centimetri înălțime, pe ea alte pietre pe laterale și un coș metalic ce iese prin perete... Soba e chiar la capătul patului și ușor își încălzeau picioarele ude de prin zăpezi sau iarbă plină de apă... Uite cum se vede de la micul pridvor cu lemne rupte și un burlan care abia se mai ține în câteva sârme... Să nu uit de grilajul de la geam făcut ”fără să ridici creionul de pe hârtie”...

Urcăm printre colibe în muchia Dealului Mare și facem dreapta în sus spre drumul auto pe care mersesem puțin și mai devreme...

Urcăm pe el la stânga pe multele lui ocolișuri cu o mică oprire la un moment dat să ne punem pelerinele de ploaie (se simt picuri serioși). Asta a fost de fapt mai mult să speriem ploaia că s-a oprit când am pornit din nou la drum... Ce ne zicea Ioan Pârțilă că pe aici s-a ufăcut replantări? Sunt zone defrișate și nici gând să vezi ceva copaci tineri (până în 10 ani adică)! Serpentină după serpentină ocolim firele de obârșie a văii Inceștilor și chiar dăm de marcaje rutiere (borne și semne de serpentine). Cu Marlene în față tăiem la vale niște serpentine și tot pe drum și apoi pe track ajungem între colibele din Făgete. Suntem pe coama Dealului Mare și facem o pauză deasupra unei stâne. Oile sunt undeva mai în față pe dealul Căpățânii, vacile pasc calme la o colibă mai jos spre izvor. Coborâm la izvor de ne umplem sticlele cu apă și vacile se uită tare ciudat la noi. Nu cred că au mai văzut astfel de animale cu două picioare și ”cocoșate”. Chiar Dinu îmi spune o fază de altă dată când un bătrân le spusese că ”de la voi nu a mai trecut nimeni pe aici” (asta la interval de ani buni)!

Urcăm pe pantele din dreapta izvoarelor Inceștilor pe potecile oilor cu atenție la turma ce vine din față (vă dați seama că atenția e mai mult la câini decât la oi!). Ele pe ”banda” lor mai jos printre copaci, noi pe ”banda” noastră mai sus! Cam la capătul turmei vedem ultimele oi și ne simt cei 2-3 câini. Imediat se ridică de jos și latră în sus spre noi tropăind în viteză. Mergem liniștiți spre ei, ne vede ciobanul și strigă la ei de se potolesc. Dinu îl întreabă dacă știe cum le zice la casele pe lângă care am trecut. Ciobanul nu e de-al locului și le știe doar de stâne! E de pe lângă Târgu Mureș și adus aici de vreo două săptămâni... Urmăm drumul făcut de animale prin pădure (iarpși speriem ploaia cu pelerinele!) până în culmea dealului Căpățânii și facem stânga pe ea printre văile Incești și Orăști. Poteca coboară vizibil cu colibe răsfirate în special spre dreapta spre valea Orăști. Trecem pe lângă un hrănitor pentru căprioare, admirăm o rază de soare ce vine dinspre nori de deasupra Muntelui Mare, insulele de lumină de pe dealul Turceștilor și vălușoarele albe de după ploaie de pe valea Orăștilor și ne oprim la niște colibe aflate în ultima șa înainte de cea programată pe track pentru coborârea spre valea Incești. Găsim cel mai fain și plat loc de campare, întindem casele și în lumina apusului și a înserării mâncăm și ne retragem la somn.

Vorbisem de aseară ca la ora 8.00 să plecăm (cum fiecare are tabieturile lui, e normal să stabilim ora de plecare, nu cea de trezire!) și chiar cu un minut-două înainte pornim la drum. Asta după ce mâncasem de dimineață și uscasem tenta exterioară pe un arbust țepos :D! După primul vârfuleț ajungem la alte colibe dintre care una este dărâmată. Proprietarul (din Orăști) o demontase fiindcă lemnul e bun și l-a luat să-l folosească pentru un grajd jos unde locuiesc. Tot aici Dinu îmi explică sistemul încuietorii inteligente fără mâner, un fel de ială unică din lemn cu dinți și rolul ”zăbrelelor” de la grajd (să nu intre animalele)...

Coborâm pe culmea pe care se conturează o potecă, la vale aceasta ne duce prin pădure (vorbim de educația montană) până într-o mică șa de unde chiar totul e împădurit până la casele de deasupra bisericii. O singură dată au urcat pe aici cu colegi de club... Noi facem stânga prin poieni și găsim alte poteci care ne cobor în partea de sus a satului Orăști de pe valea Incești. Găsim un izvor (cunoscut de ei) și nu putem lua apă fiindcă e plin de pământ. Trecem podul de lemn, salutăm o localnică și dăm să urcăm spre Dealul Mare pe ceea ce văzusem mai devreme a fi un drum evident. Facem câțiva pași pe drumul dintre gardurile de lemn și facem o scurtă pauză. 

Ce-ar fi dacă am merge puțin în centru pe la biserică? Haide! Lăsăm rucsacii și coborâm spre biserică alături de o femeie care mergea la slujbă. Faini îs cum povestesc Dinu și Marlene cu femeia aiasta. Ca și pe cei din Săgagea, îi încurajează să poarte costumele tradiționale mocănești măcar de sărbători... Mergem până la biserică unde mai sunt și alte femei, Marlene le face o poză și le promit că mai vin doar dacă le văd în costume tradiționale (poate a doua zi de Crăciun)... Noi nu mai intrăm la slujbă și facem o plimbare pe dealuri pentru câteva poze (spre dealul Turceștilor). Fiecare cum simte... În vreo 10 minute ne adunăm la ulița care pleacă pe valea Inceștilor spre rucsaci să ne continuăm drumul... Eu mă plimb pe lângă garduri în unghi drept, fac ceva poze la căpițe și la biserica-”insulă albă” din mijlocul satului, la răscrucea de ape unde ne aflăm acum și stau un minut pe banca Magazinului Sătesc. Sala de mese îmi aduce aminte de poveștile și întâlnirile ”oamenilor mari” din fața magazinului sătesc din satul vacanțelor din copilărie, Movileni, jud. Olt, însăși sigla Magazinului Sătesc parcă mă întoarce în timp acum aproape treizeci de ani când ne trimiteau bunicii să luăm ceva de la magazin sau poate doar o pâine mare și caldă de la brutăria din spatele magazinului... Din reverie mă trezește silueta lui Dinu care merge încet spre rucsaci (o așteaptă pe Marlene care face câteva poze la biserică și la calul fotogenic de lângă ”casa Domnului”)...

La rucsaci Dinu mă întreabă dacă mai am apă suficientă, iau sticla mea și pe a lor și merg să iau apă. Întâi mi se spusese de izvor și un localnic mă cheamă să iau de la el de la cișmeaua din curte. Vă dați seama că nu puteam doar să iau apă și să plec, am și povestit câteva minute cu cei din casă, curioși de ce suntem noi pe aici... Așa am aflat și de casa demontată de sus de pe deal... Punem rucsacii în spinare și la deal! Potecile urcă frumos pe lângă grădini și case pe pantă, intră prin pădure la dreapta și ieșim repede la capătul de jos al pajiștei Dealului Mare. Pauză de poze și de mâncat flori de salcâm. Ajung cam greu la ele fiindcă sunt destul de sus (”Trebuie să mai crești :D!”).

Mai departe urcăm pe linia culmii în serpentine ușor spre dreapta. Marlene urcă direct și noi doi urmăm puțin o potecă spre un vârf de deal de unde s-ar vedea fain Scărița... Cotim la stânga și ne oprim toți trei pentru poze la casele din trei generații...

Potecile ne conduc foarte clar pe culme în sus și nu mai pare diferența de nivel așa de mare cum părea de pe dealul Căpățânii... Printre pini și mesteceni tăiați cam la 50-60 de centimetri (cum tăiau amerindienii copacii) înaintăm spre pajiștea largă dinainte de Bălăcioaia. ”Facem o pauză de mâncare aici? Mergem apoi doar prin soare...” Cu ocazia asta văd cum se scoate o căpușă cu laț de ață subțire :)!

Pe culme din vorbă în vorbă nu simțim cum ne apropiem de case și de șaua în care trebuie să cotim la dreapta spre valea Ursu. Înainte de ultimul vârf împădurit pe care ar fi trebuit să îl trecem, vedem că la dreapta se face o potecă prin pădure. Teoretic pe hartă este o potecă nemarcată ce coboară chiar pe firul văii. Noi urmăm poteca în curbă de nivel și intrăm pe un frumos culoar prin pădure (vechi drum de căruță) care ne coboară la un pârâu și mai departe în firul văii Ursu mai jos puțin de Pleșești.

Dinu intuiește bine plaiul pe care trebuie să continuăm, urcăm un pic și revenim la vale. Pe ea urcăm vreo treizeci de metri și auzim doi cai care veniseră dinspre apă și trag la rucsacul lui Dinu. Sunt tare cuminți și vor mângâiere. Nu le dăm atenție și căutăm un loc să trecem apa spre pajiștea ”citită” de pe Dealul Mare (știm că trebuie să ajungem în șaua de deasupra pajiștei). Găsim o trecere bună a vadului și începem urcarea. Dacă mai mergeam câteva zeci de metri pe drum, chiar aveam pod și drum încoace... 

La urcare vedem în față un bărbat cu o fată mai tânără. E rotarul din Săgagea cu fata lui cea mare Alexandra. E tare mândră și frumoasă proaspăta studentă la Timișoara! Dinu și Marlene și-o aduc aminte fiindcă le-au făcut poze fetei și uneia din surorile ei într-unul din anii trecuți. Acum mersese să îl ia pe tatăl ei și să urce cu vaca înapoi spre casă. Cei doi cai de mai devreme tot ai lor sunt... Cu rotarul și cu fata lui tot urcăm spre culmea Dealului Mic, povestim de vizita ei la Roma (și așa aflăm că și bunica Anastasia a fost cu nepoata la Roma - căci Alexandra e nepoată pentru ea!) și despre durerile din picioare ale tatălui, coborâm din poveste în poveste în Săgagea și pe lângă cimitir mergem puțin pe la tanti Anastasia. Îi spusese Dinu ieri că nu putem sta la un balmoș și la o plăcintă fiindcă avem mult de mers și uite că i-am făcut surpriza!

Până nu ne ia în casă de ne servește cu plăcinte, balmoș și urdă proaspătă, nu se lasă :D! Ne luăm la povești și nepotul ei (ăl de mai devreme) vine cu un suc sau o bere că-i ziua lui! Mai povestim puțin, mulțumim bunicii și ne scuzăm că nu putem sta mai mult și trebuie să promitem că mergem pentru câteva poze la băiatul rotarului. Are câteva luni și tare e dulce alături de cele trei surori ale lui foarte frumoase, de mama și de bunica care se întrec una pe alta în frumusețe și hărnicie. Chiar bunica ne spune o poezie lungă de cătănie și o rugăm pe o nepoată a ei să o înregistreze și să o pună pe internet. Cu alte scuze că nu mai putem sta (”el trebuie să plece la București” - de mine e vorba :D!) plecăm de la gazdele prea primitoare, coborâm pe ulițele cunoscute de acum la mașină la la 16.30 pornim la drum. Oră normală pentru întoarcerea din tură și pentru ei (cu mașina), și pentru mine pentru turele din munții de lângă casă (Bucegi, Baiului, dealurile subcarpatice din jurul Câmpinei).

Urmăm drumul cunoscut spre casă (valea Poșăgii, valea Arieșului și drumul spre Cluj). Cu mulțumiri pentru toate zilele faine, rămân la gară și Dinu și Marlene se duc spre casă. Mă întâlnesc cu Ilinca și vreo jumătate de oră stăm la povești în autogară (dacă acum câteva zile ne era drag să ne vedem, acum cu atât mai mult are nevoie de cineva cu care să vorbească în urma unor evenimente triste) și la 19.30 prind un autobuz Alis care mă duce în 8 ore (70 de lei) până la București. Cu un taxi ajung acasă și în următoarele zile (ca și acum când vă scriu) gândurile îmi rămăseseră tot în ”munții de lângă casă”, cum fain alintă Clujenii Apusenii mereu noi!

Cum fac drumurile de mă duc spre locuri pe unde nu mai fusesem... Eram aseară în piața Lahovari și printr-o poartă mare de fier observ o elegantă casă. E vorba de Casa Assan, azi Casa Oamenilor de Știință și de fapt un restaurant elegant pentru tot felul de evenimente. Citesc câteva informații pe placa de la intrare și cer permisiunea să fac câteva poze. Fără probleme!

Clădirea a fost construită acum ceva mai mult de un secol după planurile arhitectului Ion D. Berindei în stil neoclasic francez. Interiorul elegant cuprinde saloane decorate cu vitralii și marmură, fotolii capitonate cu piele de Cordoba sau mătase, fiecare salon având un specific anume. Casa a aparținut familiei Assan, intră în patrimoniul Academiei Române și din 1945 devine Casa Oamenilor de Știință (sursa informațiilor este site-ul metropotam.ro). 

Mai interesantă de fapt mi se pare atracția spre călători! Casa a fost reședința inginerului și industriașului Bazil G. Assan, om de cultură, inginer și cercetător. Din articolul din National Geographic (care merită citit) doar vă menționez că a participat în 1896 la o călătorie de cercetare științifică în regiunile polare nordice (cu multe observații științifice din multe domenii prezentate mai apoi printr-o expunere în prezența familiei regale) și în 1897 a făcut o călătorie (în principal cu interes economic) în jurul lumii (în cea mai mare parte pe mare): Constanța - Istanbul - Cairo - Ceylon - Hong Kong - Guangzhou - Shanghai - Nagasaki - Tokyo - Yokohama - San Francisco - New York - Londra. 

Bazil G. Assan nu trebuie confundat cu tatăl său, George Assan, un puternic industriaș din Bucureștii acelor vremuri (care este cunoscut prin alt monument aflat acum în ruină, Moara lui Assan). Deși are educație vest-europeană, Bazil se întoarce în țară și dezvoltă multe laturi științifice. Ca un detaliu, reușește să achiziționeze primul automobil din București la concurență cu George Bibescu și, de la înființare (1904) este ales vicepreședinte al Automobil Clubul Român!

De reținut că în acele vremuri un alt mare și mai cunoscut cercetător român, Emil Racoviță, pleca la bordul navei Belgica din cadrul expediției belgiene (1897-1899) cu participare inernațională pentru cercetarea zonelor polare sudice (mai multe detalii puteți citi aici).

Revenind în prezent în București, să vizităm Casa Assan cu frumoasa curte cu terasă și scară monumentală prin câteva imagini.

 Intrarea principală pe care o voi surprinde din inerior

 Grădina din fața casei

 Dincolo de poartă e agitația orașului...

 Originală

 Scară de acces pe acoperișul dependințelor

 Scara dinspre curtea din spate

 Salonul rotund

Detaliu sculptural