”Voluntar de meserie” :)! De când clubul meu, CAR Cluj Universitar, organizează Maratonul Apuseni, am participat ca voluntar în organizare. Mai puțin în partea din basecamp (este o muncă imensă acolo înainte, în timpul și după probele de concurs), mai mult pe teren: voluntar pe dealul Boinic, la Bocșești, la Colțul lui Balmoș, la punctul de alimentare și dirijare ”La Răscruce”. Anul ăsta pentru a treia oară în acest ultim punct, foarte important pe traseul de maraton! Dacă de la start până aici peste Pietrele Mărunte, pe la Bocșești, prin Săgagea și pe dealul Răfăileștilor și apoi până la Finish peste dealurile Româneasa și Boinic, pe la Știolne și Zăpodie, prin văile Tisei și Vadului, traseul este acceptabil și alergabil, bucla de 10 kilometri care se face pe ”La stânci” și prin rezervația geo-botanică ”Scărița-Belioara-Șesul Craiului” este punctul cheie al traseului de maraton!

Vineri 27.05.2016 - pregătiri

Vineri dimineață ajung la Cluj, cu bunii prieteni și colegi de club Dinu și Marlene Mititeanu pornim cu mașina spre valea Arieșului și, după ce ne întâlnim cu Zoran și Dana în ultima stație înainte de intrarea pe valea Poșăgii, urcăm spre ”zona noastră de lucru”. Pentru o plimbare matinală, mă lasă la intrarea în valea Belioarei și se duc până la Săgagea (unde vor rămâne Zoran și Dana la post și Marlene șef de tronson între Bocșești și Răscruce). Eu pornesc pe cei doi kilometri spre izvorul Belioarei intrând în vorbă cu domnul Boia, localnic fain și șugubăț, trecând de uneori surplombatul Colț al lui Balmoș până la începutul traseului de ocol al Scăriței marcat cu PR. Dinu vine cu mașina până aici, ne ”echipăm” cu materiale de marcat traseul și pornim la drum.

Știm bine traseul, doar l-am mai parcurs de atâtea ori! Suntem dezamăgiți că primii 800 de metri de pe valea Răstoacei s-au schimbat atât de mult în doar cinci ani! La început era doar o vale seacă cu ceva pietriș, acum e ditamai drumul de exploatare (e adevărat că nu prea ușor de parcurs pe patru roți)! Facem dreapta pe marcajele modificate (inițial erau făcute să urce în continuare pe Răstoaca până sus spre Cornu Pietrii ratând tocmai peisajul Scăriței cu Coșul Boului, vedere de pe dealul Brădățel) și prin pădurea puternic de verde ajungem la imensa poiană a dealului Brădățel. Urmăm poteca fără pauze fiindcă trece timpul și mai avem de mers, marcăm traseul pentru mâine și iarăși avem parte de o zonă urâtă: un drum de TAF care urcă până în șaua Cornu Pietrii și aici stâlpul de marcaj dărâmat! De ce ar ține cont drujbiștii de cei care vor să descopere locurile atât de faine???

Urcăm poteca ce ne duce în serpentine pe la un loc de panoramă spre zona arsă și distrusă din rezervație. Am mai fost pe aici și nu-mi amintesc poteca. Bine zice Dinu, n-am cum să-mi amintesc chiar fiecare metru de potecă! Marcajele PR și apoi și ale noastre (pentru vreo 24 de ore!) ne conduc spre marginea rezervației Scărița-Belioara în al doilea loc panoramic! Scurtă pauză de admirat ”scena” naturii! Continuăm pe marginea abruptului pe la al treilea loc de panoramă, intrăm în rezarvația botanică Șesul Craiului unde mai sunt urme ale covorului de flori de acum câteva săptămâni (nu se poate povesti aroma ce ne înconjoară!), trecem de vechiul gard al rezervației și coborâm spre punctul ”La răscruce”. Cum nu se poate mai ”punctual”, apare Marlene dinspre Fântâna Popii după marcarea acelei zone! Sunt ca ceasul elvețian acești doi buni camarazi de munte, funcționează ca un tot unitar!

Ei coboară spre poiana ”La Măteoaie” cu colibe și izvor și apoi peste zona ”La stânci” spre Dealul Bilii pentru marcare. Eu am ajuns la post și în zonă voi fi aproximativ 24 de ore! Până să vină Ioșka cu mașina cu alimentele pentru PA, cobor spre Fântâna Popii pentru a pune acolo un sac pentru gunoi pentru paharele cu care (probabil) maratoniștii vor bea apă de la puternicul izvor! În 10 minute sunt la izvor și amenajez ”coșul de gunoi” și parcă ar fi prea repede să mă întorc la post. Continui în mers rapid pe singura zonă din traseul MA pe care nu o mai parcursesem. Îmi arătase Dinu cam pe unde iese din pădure, coboară vreo 200 de metri și apoi face dreapta spre dealul Răfăileștilor. Urmez marcajele cu gând de a mă întoarce de la punctul de schimbare a direcției fix pe culmea dealului până la drumul de mașină. Cum poteca la dreapta e tare faină și se vede o poiană câteva zeci de metri mai în față, zic să merg până acolo. Și, când ies la poiană, îi văd pe Zoran și pe Dana care marcau traseul pe curbă de nivel sub Româneasa. merg la ei și mai cobor un pic cu ei cu rugămintea de a-mi arăta această ultimă zonă de traseu necunoscută mie. Sub noi la stânga este dealul Runcu Porcului terasat și în față este dealul Răfăileștilor cu troiță și izvor cu hălaie (adăpători pentur animale). Ei coboară spre izvor (unde e punctul de control 4), eu fac dreapta pe la marginea pădurii spre Știolne. Îmi spusese Zoran că și dl Dinu a crezut că pe aici e o curbă de nivel și de fapt sunt două văi destul de adânci până la ”platoul” Știolnelor! Văd eu cum mă descurc!

Poteca mă duce prin două zone mlăștinoase și mă urcă încet în dreapta spre pădure. La un moment văd în față ceva maro care păștea. Nu putea fi decât o căprioară, un animal sălbatic pe care îmi e dat să îl văd de multe ori pe unde ajung! Îi fac o poză păscând, o a doua ridicând capul la zgomotul meu și apoi tâșnește în pădure! Mulțumesc pentru apariție!

Urmez poteca tot în urcare, intru un pic prin pădure pe partea stângă a poienii alungite și ies la un izvor pe care îl depășesc chiar pe deasupra lui. În serpentine strânse tai ultima pantă care mă duce sub drumul de mașină de pe Româneasa. Recunosc locul și de acum merg întins și totuși degajat spre Răscruce. Dacă e să apară Ioșka, doar măresc un pic pasul după el!

La 16.24 sunt la stâlpul de marcaj de ”La Răscruce” și mă pun pe așteptat. Aparent pare plictisitor să tot aștepți într-un loc și ați putea spune: aveai și o carte la tine, de ce nu ai citit? Ei bine, nu am avut timp! Ba mi-am relaxat picioarele desculț prin iarbă, ba am căutat semnal la Vodafone și la Telekom prin zonă, ba mi-am acoperit rucsacul și bocancii cu protecția de ploaie, ba am mai urcat spre Româneasa până unde îmi puteam vedea rucsacul rămas la post, ba a venit o ploaie-răpăială de vreun sfert de oră și m-am adăpostit sub unul din brazii din apropiere, ba am admirat lumina caldă de după ploaie, umbră ”aruncată” de soare pe un picior al Românesei... La una din plimbările pe drum aud mașina lui Ioșka: e 20.45, lumină și încă foarte fain! Vine exact la Răscruce, coborâm alimentele, cortul, masa și băncile, îmi povestește de drumul tare păcătos acum după ploaie și că mai are un drum de făcut la Bocșești la PA2. Acolo va rămâne și împotmolit până vine dimineață un localcnic cu tractorul de îl scoate câțiva metri din nămoale!

Întind cortul, aranjez alimentele și tot mai am de așteptat. Feri, colegul meu ”de suferință”, venise cu altcineva cu mașina și abia la ora 21.00 a început urcarea de la Izvorul Belioarei. Mai dau un chiot, mai admir culorile înserării, mai o lanternă indicatoare... La 22.30 apare din pădure fluierând vesel. Ce faină e revederea! Căutăm loc de cort bun, montăm ”castelul” adus de Feri, mâncăm de seară... Ba nu, de dimineață că e trecut de miezul nopții! Somn ușor până s-o lumina...

Sâmbătă 28.05.2016 - BIG DAY

... adică undeva pe la 5.30! Aranjăm cortul pentru concurs aproape de stâlpul de marcaj, aranjăm alimentele, masa și băncile (cu insistența lui Feri, extrem de faină de a ieși totul ”la linie”), mâncăm de dimineață și pe la 9.30 ne apar colegii de la PA3, 5: dl Dinu, Lucian și Ionelia Moisuc, Gabi Oarga și un înlocuitor al lui Mircea Coman. Re-amenajăm locul și îl pregătim pentru venirea concurenților. Care nu întârzie la apară, primul venind la 10.48, adica la mai puțin de două ore de la start! Incredibil!

De acum lucrurile se precipită și treaba merge bine: poze, concurenți în formă, concurenți obosiți, glume, voie bună, oameni mai mult sau mai puțin cunoscuți (pentru mine), colegi de club tare veseli și cu chef de alergat (să mă iertați dacă nu am fost pe fază la vreunul din voi): Geta Oltean, Diana Ciorbă, Vlad Sâncrăian, Răzvan Samoilă, Cristina Cecan, Laurențiu Vezentan, Cristi Pop, Edi Nistru, Florin Grec. 

Unii alergători vin dinspre Fântâna Popii, peste vreo oră apar și primii alergători după bucla tronsonului III...

Suntem mulți la PA, nici nu vedem vedem capul de treburi. Și toate merg bine...

Sunt câțiva alergători care au probleme și vor pleca de aici cu echipa Salvamont cu ATV-ul și apoi cu mașina de la Bocșești...

Cam la 13.00, termenul limită pentru prima trecere pe la ”Răscruce”, apar ultimii trei maratoniști care renunță la concurs și la buclă și închizătorii Cătălin Grigoriu și Serghei Suslov. Exact într-un moment când avem parte de ploaie și toți ne adunăm sub cortul punctului de alimentare. Eh, nu chiar toți că avem pelerine de ploaie! Doar câțiva voluntari printre care și eu care nu vreau să șifonez cămașa populară (ie se spune la cele îmbrăcate de femei, cămașă la bărbați!) și câțiva concurenți, restul n-au bai să stea în ploaie!

Nu durează mult și iasă iar soarele dogoritor. Prin care alergă acum maratoniștii veniți după buclă și porniți mai departe pe drumul de mașină ce ocolește Româneasa și apoi coboară la frumoasele cătune de vărat Știolne, Bocșești și apoi Zăpodie peste valea Tisei. 

Anunț la basecamp când trec ultimii concurenți să trimită pe Ioșka să strângem PA și să mergem spre Muntele Băișorii.

Doar eu merg cu Ioșka cu mașina, restul coboară spre Izvorul Belioarei și apoi cu mașina spre basecamp. Acum văd și eu ultima parte a traseului de pe spatele cailor-putere. Nu îmi aduc aminte exact pe unde am mers acum 5 ani spre punctul de pe dealul Boinic, cred că acum am parcurs exact același traseu în sens invers: Româneasa, Valea Tisei, Zăpodie, Boinic, Crucea Crencii, Valea Vadului, Skiland! Cum PA6 rămâne nestrâns, cu Ioșka vom coborî și strângem și ultimul punct de alimentare de pe traseu.

După atâta efort merităm câte o porție sănătoasă de gulaș și apoi câte o bere rece! 

Se vede oboseala adunată după o zi aparent ușoară, doar mai am să îmi găsesc un loc unde să dorm în seara asta. La sugestia unei colege de club vorbesc cu Mona Varga, faină prietenă și voi merge la ea la casa de lemn fain amenajată (pe drum ne amintim de tura la cascadele Bihariei de unde ne cunoaștem). Mult mai liniște decât în basecamp, nu mă mai întorc aici în seara asta!

Faină trupă aici, alergători, maratoniști, semi-maratoniști, un voluntar (ghiciți cine?), salvamontiști. Facem focul și apoi grătarul, colegele fac o salată imensă, mai stăm la povești după masă, muzică de munte la foc. Tare plăcut pentru toți!

Vorbesc cu Dinu pentru ora de plecare mâine dimineață fiindcă ei merg într-un loc necunoscut pentru mine și mai mult decât spectaculos. De fapt mai multe, vedeți în postarea următoare! Cum să nu merg cu ei și cu dragul Florin Bîscu (venit tocmai de la Lausanne pentru Maratonul Apuseni și pentru lumea de acasă) pe care am șansa să îl cunosc și față în față, nu doar pe internet!

Cum spuneam mai devreme, Dinu și Marlene vor să îl ducă pe Florin într-un loc tare drag lor: Polițele Mănăstirii/Podmoale! Cum mă lămuresc că nu am fost nici eu, ci doar prin apropiere, bineînțeles că merg cu ei! Mai sunt alte câteva locuri faine pe parcurs, le aflați pe măsură ce citiți mai jos!

La ora stabilită sunt la Skiland la mașină (asta după un mic dejun rapid, ceva relaxare dimineața, un mic dejun în grabă care îmi va provoca un disconfort în prima parte a zilei, degustări de brânzeturi foarte fine - sau asta a fost aseară?, salutări dragilor colegi și mulțumiri pentru cazare), mai povestim cu unii sau alți colegi de club/prieteni (tare greu e să pleci când la doi-trei pași te oprește cineva care vrea să vorbească cu tine! - nu e vorba de mine, ci mai mult de legenda Dinu Mititeanu) și pornim cu mașina (Dinu, Marlene, Florin Bîscu, Cezar) în jos spre Băișoara, apoi valea Ierii, Buru, valea Arieșului, Sălciua de Jos și de aici stânga peste Arieș spre Valea Mănăstirii și cătunul Sub Piatră. Lăsăm mașina în ultima parcare înainte de mănăstire și ne începem pe jos plimbarea de câteva ore. Eu încă nu mă simt bine (prea multă carne și sucuri acide pentru un semivegetarian) și știu că soluția pentru asta e mersul. 

Pe lângă centrul de informare turistică mergem pe potecă până la podul suspendat peste apa ce vine din Huda lui Papară. Aș fi vrut să mergem până la intrarea în Hudă și știu sigur că este în planul de azi. Mă voi convinge mai apoi de asta!

Facem stânga pe TR și urcăm până la mănăstirea Sub Piatră (am scris aici mai multe detalii în tura de anul trecut). Acum facem o scurtă pauză foto la mica mănăstire din lemn cu aproape zero materiale feroase. Așa cum a fost și anul trecut, mănăstirea nouă mai înaltă și din beton nu manifestă nici un fel de interes pentru noi!

Ieșim prin fața bisericii noi, urmăm marcajele TR pe ulițele cătunului Sub Piatră, avem parte de foto-modele bovine și de colibe din lemn sau din piatră (cum sunt cele întâlnite mai des de Florin prin Alpi), de multe arome și câmpuri de flori și timpul și pașii trec fără să ne dăm seama.

Ieșim din potecă pe drumul cunoscut de Dinu și de Marlene, urcăm în serpentine prin iarba înaltă, urmăm un drum prin pădure și ieșim curând în prima poiană-poliță. Parcă ar fi niște balcoane verzi atârnate deasupra mănăstirii peste un rând de pădure! Mai povestim, ne așezăm la umbră și nu stăm prea mulți goniți de prezența unei mici căpușe (primisem și eu ieri vizita a doua astfel de vietăți și nu avuseseră timp să se prindă sub piele!). Urmează o a doua poiană lungă și extrem de frumoasă, Timpul stă în loc, boii adunați lângă o colibă se uită la noi curioși, potecile ne conduc de la o colibă la alta... De fapt sunt grajduri (cele pentru animale, mai mari) și colibe (pentru oameni, mai mici)! Vedem vârful peste care urcă BA din șaua Dumeștilor spre platoul Bedeleului și noi ținem direcția pe prin pădurea de deasupra vârfului înspre peretele calcaros. 

Ieșim la marcajul BA și la viitorul sat de vacanță Raven's Nest ce se va deschide, după spusele unei angajate, la sfârșitul lunii iunie 2016! Tocmai când vorbeam de bunul simț atât de normal în Elveția lui Florin, găsește în iarbă o cutie de bere goală și nu mă sfiesc să intru pe poarta de lemn închisă cu zăvor și să o las celor de acolo să o arunce! Ar fi bine ca în pachetul turistic de aici să fie inclusă obligatoriu și o lecție practică de ecologie și de bun simț!

Coborâm pe drumul de acces spre valea Poienii, drum pe care am venit anul trecut. Dinu îmi arată în sus satul semi-părăsit Valea Poienii și casa lui nenea Victor, unul din cei șase bătrâni care mai țin viu satul... 

Coborâm la dreapta spre șaua Dumeștilor cu alte povești despre drumul trecut pe site-urile 4x4 și umblat cu mulți cai putere! Tristă violare a liniștii naturii! O poză la prima stână dinainte de șaua cu troiță, amintiri ale lui Dinu de acum peste 50 de ani de aici (îmi permit să pun poza dânsului de atunci luată de aici) de pe vremea când aici toate pantele erau cultivate cu grâu...

... și sub troiță Marlene rămâne la o pauză (odihnitoare pentru piciore) în timp ce noi coborâm spre Vânătările Ponorului.

Vă dați seama câtă nerăbdare pe mine să văd locul unde ploaia m-a oprit anul trecut... Și când știu că am și un asemenea ghid... Coborâm pe marcajul BA până la primul gard, lăsăm marcajul în dreapta (marcajul a fost mutat la solicitarea proprietarului), intrăm prin fânaț și Dinu ne conduce mai întâi la balconul de unde se vede superba cascadă a văii Poienii. 

De reținut un aspect geografic: apele din Valea Poienii (care vin prin cascadă), cele din valea Ponorului (unde duce marcajul BA) și cele din Valea Seacă (atunci când aceasta are apă!) se adună sub peretele Vânătării, intră sub stâncă și mai încolo ies printr-o altă cascadă în capătul de sus al Hudei lui Papară și prin peșteră afară spre valea Mănăstirii!

De la balcon coborâm, tot așa pe poteca cunoscută de dl Dinu la cea marcată turistic, trecem apa Ponorului peste pietre pe sub un lac și un șir de mici cascade, urcăm pe un pinten stâncos și coborâm apoi pe marcaj chiar până la locul unde apele adunate intră în pământ. Extraordinar loc cu mult zgomot al apelor vijelioase, mult ”tavan” al peretelui surplombat al Vânătării și... multe PET-uri și mizerii venite de pe cursurile de apă! Cu siguranță lumea era mai civilizată înainte să intre plasticul pe scară largă în societate!

Revenim pe marcaj și Dinu ghidează un grup spre Vânătări. Cu atâta bucurie că (fiind și un coleg de club mai vechi și un alergător de la Maraton Apuseni) sunt mai mulți care nu pleacă imediat acasă după cursă, ci mai caută în câteva ore să mai vadă și alte minunății ale Apusenilor!

Ajunși la Marlene, ne bucurăm de bucuria ei. Tocmai a ”strâns de gât” cu ața o căpușă care își găsise loc pe piciorul ei! 

Urcăm cu toții în șa și, de comun acord, mai facem o ”ieșire din traseu” până la colibele/grajdurile de sus de la Dumești. Ce loc fain și drag de unde nu-ți vine să mai pleci!

Alte mici explorări de dealuri și coborâm la șaua cu troiță. Doar lângă care e iarba cea mai bună, nu un metru mai departe :D!

Pe marcajul CA coborâm apoi la podul mobil peste apa Mănăstirii, facem dreapta câteva minute și Florin merge cu Dinu și Marlene cât mai aproape de intrarea în marea arcadă a peșterii. Eu mai fusesem recent, acum doar urc pe un mini-platou al speologilor unde dau de o fisură interesantă în stâncă. Ultimele poze și apoi retragerea la mașină și spre casă (Cluj) cu o masă foarte faină pe drum!

PS: Uitasem un detaliu important care mi-a încheiat mini-vacanța. Chiar dacă a întârziat trenul ne-dorit de mult, am avut parte de o companie mai mult decât plăcută în ultima parte a drumului: frații Hagi și Andreea Lăcătuș, actori principali prezenți la premiera filmului ”Aventurile lui Nelly” la TIFF! Nici nu se putea mai bine și mai frumos ;)!

Gând la gând cu Adrian: el vrea să meargă de Paști la mănăstirea Ciolanu și eu tocmai ce îl sun să îi propun același lucru! Așa că întocmim și un plan al turei. Bineînțeles că mai avem și alte locuri în program ;)!

Ziua 1 - 29.04.2016

Așadar vineri dimineață cu trenul regio obișnuit (6.23) plec din București până în Brazi, schimb apoi în trenul regio spre Buzău și, ca să schimb față de alte dăți, cobor în halta Băile Sărata Monteoru. Știu că e distanță un pic mai mare spre Adi, dar, nah, vrea usă testez și alte drumuri! O bătrână urmărește trenul cum pleacă (gândul mi-e la bătrânii care și-au ”pierdut” copiii prin războaie sau prin ”fugi” spre o lume mai bună) și pornesc la drum. Câteva sute de metri până la DN 1B/E577, cotesc la stânga pe DN vreun kilometru, când pe asfalt, când pe drumul de pământ paralel cu asfaltul. Las un câine fricos să treacă pe lângă mine și văd că oprește un tip cu o mașină elegantă. Venea din față și îmi spune că m-a văzut așa cu rucsac mare și s-a gândit el să mă ajute. A întors la benzinăria aflată la circa 300 de metri în față. Bine, dar eu doar până la benzinărie merg și apoi fac dreapta spre dealuri. Hai până acolo dacă tot am întors! Nici nu avem timp să povestim ceva că și cobor cu mulțumiri! Pun rucsacul în spate și la drum! Printre vii, pe lângă fântâni vechi, pe lângă ciobani cu oi care ocupă aproape tot asfaltul... Vorbesc cu Adi care îmi iese în întâmpinare tocmai la intrarea în ”Dealul Viei City” :D!

La prima cotim la stânga spre Izvoru Dulce, mai povestim sau avem parte de animăluțe prin iarbă, trecem pe la mama lui Adi de ne mai dă câte ceva pentru vacanța noastră pascală, trecem și pe acasă și apoi la drum mai departe. Nu mai mersesem pe jos spre Pietroasele, pentru Adi e a nu știu câta oară! 

La intersecția cu drumul spre Dara îmi amintesc de vârful cu același nume străvechi, dacic din Făgărași, de același nume dat de un coleg de club, Cosmin, fetei sale cu dedicație pentru acest munte... Trecem pe lângă un monument al eroilor locului și apoi pe la o stație de mașină cu diverse inscripții faine:

Facem o primă scurtă pauză în parcul din centrul Pietroaselor și după intersecția cu monument mai continuăm puțin pe șosea și facem dreapta pe o uliță cunoscută de Adi. Vrem să urcăm spre biserica de sub deal și apoi tot în sus. Un simpatic bețivan (care reușea să se echilibreze cu un sac de cartofi de până în 10 kilograme!) vrea să ne ghideze el. Nu știe el unde mergem, dar ne duce pe drumul ăl bun :D! Îl lăsăm în urmă și la biserică mai facem o altă pauză de luăm apă de la o cișmea! De aici încolo e lumea noastră!

Drumul ne urcă tot mereu și ne oprim la un loc unde, în mod sigur datorită rezonanței, simțim cum au fost ceva lupte în trecut... Chiar o piatră are imprimate urmele a două tălpi, în poziția lor eu părând ca un soldat gata de atac...

Pe dreapta lăsăm o cireadă de vaci și drumul ne duce la baza a două gorgane. Nu știm dacă sub ele sunt morminte străvechi, forma doar le dă de gol. Și nici nu ne atrage cercetarea și săparea. Urcăm direct pe cel din stânga, vedem că putem ajunge ușor pe cel din dreapta și facem asta până în vârful lui. Vârf pietros și, ca multe alte locuri de aici, cu afundături cu grohotiș care sigur au legătură unele cu altele... Poze și explorare a locului urmate de o continuă urcare pe la maluri stâncoase sau ziduri, evident construite în vechime! 

Explorăm galerii și tuneluri, descoperim altele noi prin care spiritele ne supraveghează umbletul și ne ajută cu deciziile de a merge mai departe sau înapoi la lumină... Unele tuneluri au pereții amenajați cu piatră (care or fi motivele?). Pe de o parte nu ne săturăm de explorat, pe de alta mulțumim că ni s-a permis și atât... 

Mulțumiți din plin, urcăm spre o ”babă” pe care voia să mi-o arate Adi. Fain peisajul spre apus și poate mai departe, după crucea înclinată, găsim gorganele pe care le descoperise cu altă ocazie pe aici. Și drumul, ba mai clar, ba mai încâlcit prin desișuri și văi prea cu aspect de junglă, ba prin pădure de pini, ajungem fix deasupra gorganelor. Mai bine de atât nu se putea! Coborâm și vom campa chiar între gorgane, pe un loc vizibil plat și plin de iarbă mare! 

Ne plimbăm un pic pe vârfurile semirotunde, admirăm valea și belvederea, montăm corturile, facem un foculeț și prăjim un pic de slană, mai povestim un pic și chiar se lasă ”înserare peste sat”! Noapte bună!

Voiam să mă trezesc la răsărit... Nu a fost să fie și abia când s-a luminat afară complet, am ieșit și eu din cort. Era o căldură ușoară, plăcută, iarba un pic umedă, raze de soare pe pajiștea din spatele cortului și... o mare de nori peste satele de mai jos :D! Nici nu mi-a venit să îl trezesc pe Adi văzând că nu dă nici un semn, am urcat pe gorganul cu stâncă în vârf, am primit pe față câteva raze de soare, am fotografiat marea albă ce venea dinspre Buzău și plutea spre sud... nu mă așteptam să fie așa de efemeră, în doar câteva minute a dispărut aproape în totalitate de i-am arătat pătura albă lui Adi doar în poze...

Coborâm în valea alăturată să căutăm un pietroi pe care îl găsise Adi cu altă ocazie, confirm că nu e nimic de genul descris de el, ne mai bucurăm de multele flori albe, mici și vesele, revenim la corturi, le strângem și ne pornim la drum. Deseară e Învierea și vrem să ajungem la mănăstirea Ciolanu!

Urcăm pe aceeași potecă printre pini și spre crucea înclinată, ne gândim cum ar fi să facem pe aici un pelerinaj gen Camino de la București până la mănăstirile din Moldova, ajungem pe deasupra Babei la o fântână seacă cu o urmă de veche cruce lângă ea, găsim un furtun din care din când în când țâșnește apă și, după petele petroliere din jur, tragem concluzia că nu e bună de băut (probabil că este dintr-un vechi rezervor de apă de foraj), mai urcăm pe drum evitând o stână (o știa bine Adi) și ieșim pe serpentine la drumul de sub relee de pe Istrița.

Vedem doi bicicliști și îi așteptăm să schimbăm câteva vorbe. Își aveau traseul stabilit din Sărata Monteoru și înapoi și după ei se aciuase un cățel negru, flocos și tare dulce. Rămâne cu noi (ce ușurare pentru cei doi) și apoi va rămâne pe undeva pe la stână. Ce bine că nu a venit cu noi că după aia poate nu mai reușea să se întoarcă acasă...

Tot pierdem din altitudine, ieșim prin poieni, luăm apă dintr-o țeavă care trece pe sub drum, ne bucurăm de multe serpentine în jos și parcă lui Adi îi e cam foame. Om fain, cu el nu e de joacă! Rabdă el ce rabdă, dar când îi e foame, se oprește să mânce. Și așa și facem, chiar pe marginea drumului cu picioarele desculțe în iarbă! Bine-i Doamne! Mai jos dăm de un ”loc de odihnă și fumat”. Care va să zică aici nu ai voie să mănânci, doar să te odihnești și să fumezi :)))!

Mai jos ne lămurim unde suntem: drumul forestier Sfântu Gheorghe Dos unde e interzisă circulația publică! Serios? Coborâm printre curți și garduri și vedem pe stânga un pod suspendat de lemn . Pe aici veniseră câțiva localnici și, după ce trec ei peste un gard, intrăm și noi pe pod. Cu aceleași săgeți galbene ca pe Camino de Santiago! Podul trece Nișcovul (mașinile trec prin apă) și pe potecă ajungem chiar la limita între satele Pădureni și Tisău.

La șosea Adi îmi spune de următorul ”obiectiv” și pentru asta trebuie să facem dreapta prin Pădureni. Avem parte de momente și locuri frumoase: o seră plină de culoare și o pajiște superbă spre dealurile estice, doi cai, unul alb și unul maroniu care vin la noi să îi mângâiem (fiecare la câte unul, nu se încurcă...). La ieșirea dinspre Pădureni spre Haleș dăm de o cruce veche pe stânga și pe dreapta vedem zidurile fostei mănăstiri Bradu. De pe internet găsisem telefonul unui nene care are grijă de mănăstire și va veni ginerele lui să ne explice câte ceva dinistoria locului.

Supranumită ”cetatea doamnei Neaga”, mănăstirea a fost rezidită în 1632 de Radu Mihalcea vel Comis, boier de prin zona Buzăului. Biserica actuală cu hramul ”Sfântul Dumitru” a fost ridicată doi ani mai târziu și, uneori, și astăzi se mai fac slujbe în ea. E posibil ca slujba de diseară să fie ținută chiar în vechea biserică, nu în cea nouă aflată câteva sute de metri mai jos. Asta pentru a ajuta bătrânii cu probleme de mișcare să ajungă mai ușor la biserică. Interesant punct de vedere, în satele de munte toți urcă, indiferent de vârstă, până la biserica ridicată de obicei pe unul din cele mai înalte locuri ale satului!

Se numește ”cetatea doamnei Neaga” fiindcă o altă sursă istorică menționează că mănăstirea a fost construită sub ordinul doamnei Neaga, soția domnitorului Mihnea Turcitul (1577-1583, 1585-1591). 

Sub porunca lui Contantin Brâncoveanu s-a construit Casa Domnească, folosită ca școală și, conform spuselor ghidului nostru, ca chilii ale călugărilor retrași aici. Zidurile mănăstirii au apărat boierii retrași aici din calea eteriștilor la 1821 și în timp și-au mai pierdut din mărime. 

Se spune că atunci când a plecat doamna Neaga din cetate, li s-au pus cailor la picioarele din spate potcoavele inversate pentru a năuci atacatorii (toate informațiile sunt luate de pe linkul de mai sus, nu-s eu chiar așa enciclopedie!).

Alte detalii interesante aflate de la al nostru ghid: în curte e construit un foișor unde se spune că ar fi început filmările filmului ”Aferim” și existența unor tuneluri (acum cu guri astupate) care ieșeau pe sub ziduri afară din cetate.

Cu mulțumiri ghidului, mai mergem câteva sute de metri până la drumul spre Haleș. Cât facem pauză aici trec câțiva bicicliști dinspre Haleș spre Buzău. Unii merg direct spre Buzău, alții mai opresc la o bere la chioșcul pe lângă care am trecut mai devreme, alții își așteaptă colegii... 

Noi pornim în sus spre Ciolanu pe asfalt, deocamdată admirând cruci mai vechi sau mai noi, vechi căsuțe aranjate și scoase la vânzare sau un mânz lângă maică-sa, iarăși cu burta mare ;). E mare toropeală și chiar ne oprim la un magazin pentru o țigară sau o înghețată :D!

Pornim la drum prin căldură, trecem printre zeci de grătare, pe lângă terenul de fotbal... Nici nu mă miră că toți se uită ca la urs la noi, doar în țara asta noi suntem cei neobișnuiți, care merg cu bețe și cu rucsaci în spate, nu cei care stau la grătare, ca în alte țări civilizate... Suntem fericiți când trecem de ultimii grătargii (oricum este bine că ies în natură și nu lasă gunoaie - vreau să cred că am garanția asta fiindcă văd polițiști care patrulează printre cei ieșiți la iarbă verde) și rămânem în liniștea pădurii. Drumul ne duce spre tabăra de copii ”Poiana Pinului” lângă poarta căreia stăm un pic pentru odihnă și ceva cozonac de casă (cu mulțumiri mamei lui Adrian). E și un chioșc deschis vis-a-vis de intrarea în tabără! În partea sudică a taberei este amenajată, începând din 1987 o tabără de sculptură. Nu intrăm, doar fac câteva poze peste gard!

Doar ce plecăm și începem să urcăm în serpentine pe șosea spre Ciolanu. Pe stânga vedem o intrare spre partea privată a mănăstirii și o interesantă cișmea cu postamentul colorat cu tricolorul național. Și dă-i la deal prin pădurea mare și faină, fiecare în ritmul lui... O jumătate de oră de mers și ajungem la intrarea în mănăstire. 

Deja se vede nesimțirea: mașinile sunt parcate printre crucile vechi și chiar și în poarta mănăstirii! Și e tare frumoasă poarta de lemn, păcat că bizonul și-a parcat mașina chiar în poartă, greu să poți face o poză de ansamblu! 

”Întemeiată de călugări pustnici în urmă cu aproape cinci secole, Mănăstirea Ciolanu este așezată într-o zonă plină de frumusețe și liniște, pe versantul sudic al dealului cu același nume, la jumătatea distanței dintre Măgura și Tisău, în județul Buzău. Potrivit tradiției, după căderea Constantinopolului în mâinile turcilor (1453), mulți călugări și mireni evlavioși din sudul Peninsulei Balcanice au căutat să-și scape viața și credința trecând la nordul Dunării, în Țara Românească.

În acest context câțiva călugări doritori de viață isihastă au întemeiat schitul Ciolanu, cu o bisericuță de lemn închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Documentele atestă existența acestui așezământ monahal în vremea domniei lui Alexandru II Mircea (1568-1577).

În jurul anului 1580/1589 s-a ridicat, pe locul vechii bisericuțe din lemn, un nou lăcaș de cult, din cărămidă și piatră, care se păstrează până astăzi.”

Mai multe puteți citi în ”Scurtul istoric al mănăstirii Ciolanu”, eu m-am oprit aici la vechea biserică fiindcă este locul în care ne-am simțit cel mai bine din întreaga incintă actuală. E mai întuneric și mult mai liniște decât în biserica nouă ”Sfinții Petru și Pavel”, și ea construită în 1825-1828! Biserica veche și cimitirul vechi sunt locuri foarte faine pline de istorie creștină și doar puțin mai sus față de biserica mare, de fântâna cu apă ca gheața (construită la 2 octombrie 1874) și de chiliile noi, înalte și moderne. 

Mănăsirea adăpostește inestimabile valori bisericești (moaște, icoane făcătoare de minuni, odoare bisericești, carte veche, veșminte preoțești).

Acum încă e liniște, știm că diseară va fi mare aglomerație aici și sunt convins că mulți vor veni aici doar pentru lumină, nu și pentru ceea ce ar trebui să fie învierea. E adevărat acum că și noi am venit în principal pentru slujba de Înviere. Tare ne-am bucurat de zona bisericii vechi...

Ne găsim un loc de cort vis-a-vis de mănăstire, puțin mai sus de lac. Chiar dacă e interzis să campezi, ideea e că aici lăsau prea multă mizerie! Sunt interzise și grătarele, ceea ce vom vedea mâine din plin! 

Deocamdată broaștele din lac sunt foarte gălăgioase, deranjante și obraznice. Toată noaptea ne vor cânta! 

Ne trezim undeva pe la 23.00 pentru slujbă și Înviere și ne ”speriem” de ditamai populația care venise să ia lumină. Și de multele mașini de poliție și cea de pompieri de care nu ne putem abține de la puțină bâză!

După Înviere mai toți țuști la mașini cu lumina pascală. Doar doi ciudați urcă spre pădure cu grijă să nu se stingă lumina :D! Mâncăm un pic de Paști și la somn, noaptea e făcută să dormi!

Ziua 3 - 1 mai 2016

Ne trezim tot în cântatul broscoilor (uffff!) și, fiindcă e foarte dimineață (maxim 7.00), merg la o plimbare prin tabăra de sculptură aflată în poiana de deasupra cortului și în alta de peste drum. Tabăra a avut foarte multe ediții și ca urmare explorarea celor două poieni îmi ia vreo două ore și o pereche de acumulatori din aparatul foto! Prin tabără este și marcajul BR spre schitul Cetățuia pe care îl las pentru altă vizită aici.

Revin la Adi care, fusese harnic, își strânsese cortul și acum era la micul dejun. Îl ajut și eu cu masa ;), strângem bagajele, mai schimbăm câteva vorbe cu cei care veniseră la picnic și la grătar și pornim la drum în sus peste dealul Ciolanu. Serpentinele sunt faine, Adi îmi povestește de o tură pe aici cu un prieten cu motorul și ajungem la drumul care coboară spre cabana și satul Izvoranu. E un lăculeț pe dreapta și câteva mașini, se aude gălăgie și pe GPS văd doar câteva sute de metri mai încolo Piatra cu Înscrisuri. E undeva după o curbă mare la dreapta. Teoretic, fiindcă practic nu există sau nu știe nimeni de piatră! În schimb ne ghidează pe la un vechi izvor și de aici prindem un drum prin pădure tot la vale. Plin de verde, tot printre copaci și liane, tot prin poienițe... Ce plăcere să coborâm pe aici, mai ales că GPS-ul ne indică direcția bună spre drumul căutat!

La capătul culmii ne întâlnim cu niște localnici cu căruța, ne confirmă drumul în jos spre Valea Sălciilor, trecem pe lângă un teren de sport și pensiunea Izvoranu (cu o mașină de teren în față), ținem drumul și tot la vale până la barieră și mai departe la vale (lângă barieră vine din dreapta un drum de pe Valea Neagră) până la drumul către satul Izvoranu (vine din stânga noastră). O cruce veche pe stânga, un gândac fotogenic și dă-i tot la vale pe lângă turme de oi, terenuri ale pasionaților de motoare de teren, un loc de paintball și un cal ce stă străjer sub un stejar (mă rog, aproape de el ca să iasă estetic în imagine). Ieșim în Valea Sălciilor, hotărâți să mergem spre casă.

Ca și ieri, merităm o pauză de țigară/înghețată/bere/suc pentru care facem o ”ieșire din traseu” la stânga circa un kilometru până la primul magazin din Grăjdana. Înapoi la drumul dinspre Izvoranu și urmăm indicațiile unui localnic care parcă stătea la fix să ne ghideze pe noi (”Mergeți înainte de pod la stânga și de acolo țineți linia de curent electric”). Îi mulțumim și îi urmăm sfaturile (vorba lui Adi, țăranul e cel mai bun GPS!). Urcăm pe ulița de pământ, trecem apa pe la dreapta pe un pod suspendat, ne trezim la linia de curent până dăm de ultimele poiene cu cai legați să nu fugă și tot urcăm pe drumul de piatră și pe firul apei, din ce în ce mai înclinat până la drumul asfaltat DJ 203 G de deasupra Săratei Monteoru. Aparent drumul asfaltat nu are nici un rost și cu siguranță că e drum strategic, altfel nu îl asfaltau ei așa de bine!

Coborâm multe serpentine abrupte și apoi un drum lung și aproape drept spre Sărata Monteoru, ajungem la marcajul PR pe la Mina de Petrol pe unde fusesem cu altă ocazie. În Sărata beau niște apă sălcie și sănătoasă de la izvorul nr.6 aflat la drum, facem pauză de o cafea la terasa unui restaurant lângă parc și pornim mai departe spre fostul conac Monteoru (lângă centrul turistic) și de aici la dreapta spre Gura Sărății. Drumul spre casă e oboșnuit, peste noapte mai stăm la povești și facem ceva schimb de poze.

Ziua 4 - 2 mai 2016

Mâncăm de dimineață, ne salutăm și mulțumim pentru zilele faine și pornesc la drum, clasic printre vii și până la ”bomba” de apă de la canal și apoi prin Vâlcele spre gara Ulmeni.

Fiindcă mai am o zi liberă, fac o pauză de drum pe la unchiul meu pe la Ploiești. Vizită surpriză și plăcută, nu se așteptau să merg pe la ei! Rămânem la povești peste seară și abia a doua zi merg spre casă!

În drum spre niște prieteni, explorez puțin o zonă din lacul Tei unde mai fusesem doar așa pentru întins în iarbă. Potecile sunt aproape de nevăzut, fără grijă pntru mine. Aproape de ieșirea la drum, chiar la malul apei văd o unduire stânga-dreapta venind spre mal. Ce frumos, un șarpe de apă, speriat de furtuna ce se anunță pe cer, se retrage în stuful de la mal...

A-propos, legat de parcuri, e incredibil cum încă mai găsesc parcuri/zone verzi semi-sălbatice în oraș. E vorba de așa-zisul parc Verdi dintre străzile Rahmaninov, Mozart, Verdi și Țițeica. Cu voia dumneavoastră, l-am inclus și pe ultimul, mare matematician român și iubitor de munte și alpinism, printre marile genii universale...

De multă vreme auzisem de Micul Trianon. E vorba de ruina unui castel din Florești, Prahova care a fost construit de arhitectul Ion Berindey cu inspirație din castelele franceze Micul și Marele Trianon de lângă Versailles. Bineînțeles că multe informații despre castel pot fi găsite pe Wikipedia/Internet, eu doar voi puncta câteva elemente. 

Înainte de a ajunge de la gara Florești spre centru și palat, se poate vedea pe stânga o veche hală interbelică, încă în funcțiune și, după statuia lui Cuza (pe care o vedem spre finalul povestirii), pe străduțe ajungem la intrarea în parcul Palatului și a sanatoriului TBC unde e o statuie dedicată eroilor locului.

Palatul a fost construit de boierul George Grigore Cantacuzino, zis Nababul, în 1911-1913. Trink! Mai e un palat Cantacuzino la Bușteni construit de același boier. Ați fost acolo? Același Nabab a construit și palatul Cantacuzino din București, de pe calea Victoriei, unul din simbolurile orașului și sediu al muzeului George Enescu. 

Parcul palatului este constuit după modelul ”a la francaise” cu terase, un pârâu cu multe podețe și un fost lac, acum teren în reparații. Parcul îngrădit și cu acces prin câteva porți monumentale este, pe alocuri, năpădit de o junglă liberă, verde și plăcută.

Spre poarta sudică se ridică un imens turn de apă de 30 de metri, declarat monument istoric, care seamănă izbitor de mult cu Turnul Chindiei din Târgoviște. Am încercat să urc în el (faină structură metalică spre vârf) și drumul mi-a fost oprit de câțiva metri de scară circulară distrusă intenționat pentru protecția turunului (să nu aibă aceeași soartă ca multe monumente în ruină). 

În timpul plimbării prin parcul Cantacuzino, am făcut o ieșire spre sud, spre o stație de sortare a nisipului aflată peste drumul ce duce peste Prahova spre Călinești. De aici se poate vedea o veche hală, parte din termocentrala Florești construită în perioada interbelică. E clar că fiind ruină, nici nu mai poate fi vorba de producere de curent electric!

În curtea sanatoriului mai este un monument care trebuie vizitat (chiar dacă și doar pe exterior): biserica construită de aceeași familie Cantacuzino la sfârșitul sec. XIX. Uite ce spune pisania bisericii:

”Această s-tă biserică cu hramul S-ta Treimeși Nașterea Maicei Domnului s'a zidit din temelie și înfrumusețat precum se vede prin devotamentul si tota cheltueala domnei Luxița Gr. Cantacuzino la anul 1887 martie 26, și s'a pus peatra fondamentală în timpul domniei M.S. REGELUI CAROL Iși a mitropolitului primat JOSIF GEORGIANîn locul celei vechi zidită de repausatul vornicul GRIGORIE CANTACUZINO la anii 1826-30 cu acelașiu hram.”

În curte sunt câteva elemente interesante (vă las pe voi să le descoperiți) printre care monumentul funerar al celor mai tineri membri ai familiei dispăruți prea devreme: ”Drăgici și Ștefan G. Gr. Cantacuzino, duoi ângerași chemați în sânul Domnului, ambi în dioa de 16 septembrie anul 1884, în etate de 5 și 4 ani. Amintirea lor va fi eternă în animele desolate ale părinților lor”.

Spre final, după cum vă spuneam, ne întoarcem pe lângă un stindard național, statuia lui Cuza și rezultatul, pe seară, al unor flori de salcâm ”prelucrate” (culese de prin parc alături de izmă și de o pungă de cimbrișor de pe malul nisipos al Prahovei).

Avem ceva treabă în cadrul clubului în zona de jos a Bucegilor și ca urmare, îmi voi petrece week-end-ul prin parc(ul natural Bucegi). Ne aranjăm în mașini și pornim sâmbătă dimineață în București cu scopul de a ne întâlni la 9.00 în fața Căminului Alpin. Față de săptămâna trecută (când au fost 4-5 colegi pentru transportul de materiale), acum suntem circa 30 de oameni. Așa este mult mai eficient să urcăm sute de kilograme de materiale de construcții sus la refugiu.

Unii cu saci de nisip, alții cu saci de ciment, unii cu bidoane de apă sau cu butoaie pentru amestecat, alții cu lădițe pentru colectat apă... ”Și echipa noastră cocoșată/Parcă ar fi o ceată de pitici”. Cu glume și tot felul de povestiri, urcăm metru cu metru și ne trezim pe rând la intrarea spre valea Albă, apoi în poiana de sub peretele Policandrului, apoi primul și al doilea vâlcel cu săritoarea unde tata s-a oprit prima dată cu noi acum vreo trei decenii (din siguranță pentru noi, copiii), apoi limba groasă de zăpadă și gheață de pe valea Coștilei și, după câteva zeci de pași și metri, ajungem la ”bătrânul refugiu”. Va intra în ”operație estetică” în perioada următoare. Apă, tricou uscat nou, o clătită adusă de colege (ce bunătate, mulțumim!) și cu prietenul și colegul de club Alex Păun coborâm pentru un al doilea transport. Pe care îl vom face cam până pe la ora 17.00 alături de alți colegi! Doar eu cu doi colegi rămânem peste noapte la refugiu, restul coboară la Căminul Alpin pentru socializare.

De aici, din cuibul de vulturi al alpiniștilor români, avem o panoramă foarte faină asupra văii Prahovei, a ”dealurilor” de pe partea cealaltă, a cerului negru și înstelat deasupra unui foc fain încropit din crengile uscate de pe lângă refugiu (binînțeles că stins complet cu apă înainte să ne ducem la culcare)...

Dimineață colegii pleacă mai devreme, eu parcă nu mă las dus de-aici, de sub protecția rugăciunilor tibetane...

Încerc o variantă mai directă pe sub traseele de cățărat spre poiana Coștilei, mă blochez pe o brână și revin la refugiu. Dacă eram mai mulți, poate ne încumetam pe aici, așa singur nu vreau să pățesc, doamne feri, ceva :D!

Drumul până la izvor e cel obișnuit, cel de ieri. Îmi aduc aminte că altă dată (acum nu mai recunosc pe unde) urcasem pe o BA veche pe versantul drept al văii Coștilei până undeva aproape de refugiu. De la izvor pornesc spre stânga spre vale și țin malul văii tot în coborâre până ce ajung la o potecă largă și foarte vizibilă. În mod sigur marcată tot de alpiniști pentru a le ușura retragerea spre refugiu de prin alte zone!

Merg la stânga în firul văii Coștilei și apoi, pe curbă de nivel ușor în coborâre, prin ”câmpuri de leurdă” cobor chiar la intrarea în poiana Coștilei. Ce faină e zona asta și nouă pentru mine! În mod sigur nu și pentru alții mult mai umblați pe aici!

Trec de valea Cerbului și urmez prea bine-cunoscuta potecă marcată cu TR spre Pichetul Roșu. Dacă tot sunt aici, ce-ar fi să dau binețe mamei Oara de la Diham? Trec de firul văii Bujorilor, apoi de firul Morarului înaintea căruia e un copac imens rupt și căzut în potecă, cobor spre Pichetul Roșu și doar trec repede pe lângă stâlpul de intersecție de aici. Schimb marcajul în PR și de aici dă-i repede până la Diham. Pe curba de nivel am parte de o ceață deasă cum nu mă așteptam față de traseul de până acum...

La Diham mă uit la ceas: 2 ore și 15 minute de la refugiu de sus! Cam repede, Cezare, se vede că ești obișnuit cu Bucegii! 

Intru mai întâi la troița ridicată de mama Oara pentru Gigi Bordea, cabanierul pe care l-am prins eu aici la începuturile vieții mele de montaniard. Aprind o lumânare în timp ce citesc două rugăciuni ale părintelui Ilarion Argatu:

”Iartă-mă, Doamne:

- pentru tot ce puteam să văd și nu am văzut!

- pentru tot ce puteam să aud și nu am auzit!

- pentru tot ce puteam să simt și nu am simțit!

- pentru tot ce aș fi putut să înțeleg și nu am înțeles!

- pentru tot ce puteam să conștientizez și nu am conștientizat!

- pentru iertarea pe care aș fi putut să o dau și nu am dat-o!

- pentru bucuria pe care aș fi putut să o trăiesc și nu am trăit-o!

pe Tine, Doamne, care ești MIla și Iubirea infinită,

Te rog, iartă-mă și mă îmbracă cu nesfârșita Ta Iubire și Lumină!”

”Îți mulțumesc, Doamne:

- pentru toată frumusețea pe care am văzut-o izvorând din tine!

- pentru muzica tăcută a Inimii Tale, pe care mi-ai dezvăluit-o auzului!

- pentru tot ce am simțit bun și minunat în viața mea!

- pentru lumina pe care am sorbit-o în adâncul meu!

- pentru iertarea pe care dăruind-o, am dobândit pace!

- pentru bucuria fiecărei clipe trăite în Tine, Doamne!

- pentru toate cadourile spirituale care mi-au îmbogățit ființa!

- pentru viața mea, care e a Ta, o mică parte a simfoniei existenței!

- pentru visele care au prins formă prin armonia iubirii Tale pentru mine!

- pentru necunoscutul în care am pășit cu curaj, regăsindu-Te!

- pentru iubirea copleșitoare cu care mă dezmierzi clipă de clipă!

- pentru tot ce am creat prin Tine bun și frumos, aducând cu umilință laudă Împărăției Tale divine!

Pentru tot ce știu și nu știu că am primit, Ție, Doamne, care ești Milostivirea și Iubirea Infinită, Îți mulțumesc, dăruindu-Ți inima mea!”

Merg în cabană, îl vâd doar pe băiatul mamei Oara cu care stau un pic la povești și iau ceva de mâncare și de băut (ceaiuri, să nu vă gândiți la altceva) și pornesc la drum mai departe. 

Întrebasem cum e drumul pe Muchia Lungă și mi se spusese că e mult noroi și să cobor pe TA pe la Gura Diham. Hm! Cât de noroi poate să fie? Eu tot pe acolo merg, nu o să merg pe unde e ditamai bulucul de oameni mai mult sau mai puțin apropiați de munte!

Înainte de Șaua Baiului sunt un pic întristat de defrișarea de pe partea dreaptă și intru repede pe marcajul ce ocolește cabana militară pentru a ajunge în vârful Grecului. De aici, printre tranșeele săpate prin războaiele mondiale cobor la dreapta și țin Muchia Lungă tot la vale. Atâtea peisaje, atâtea detalii că nu îmi mai amintesc coborârea spre valea Cerbului spre drumul de Gura Diham :D. E chiar mai bine așa, tot nu am mers niciodată în/din capătul Muchiei!

În capătul străzii Decebal găsesc paznicul de nădejde al tomberonului de gunoi ;D! În mod sigur nici un animal sălbatic nu se aventurează să ia ceva de aici :D!

”Nu mergeți cu cel care trebuie să vină în câteva minute? E interregio și are preț de regio!”

”Ba da, mulțumesc mult!”

Și așa la ora 17.00 am ajuns eu în București după o plimbărică faină prin dragii Bucegi!

RT Munții Maramureșului 21-22.05.2016

Participanți: Ioana Mureșan, Alexandru Iacob, Radu Barna, Andrei Cora, Alexandru Dorolți, Adriana Chira, Cezar Partheniu, Vlad Boerescu, Lucian Sătmărean, Anca Ardelean, Ovidiu Oltean, Teo Oltean, Marilena și Dinu Mititeanu, Denisa Todea, Alexandru Todea, Ionuț Trif, Diana Ciorbă, Paul și Dorina Horvat, Patricia Anuțoiu, Florina Vasile,Cristian Gavrea, Anca Elena Rusu, Geta Oltean, iar duminică și Adriana Andreica cu soțul Florin Grec.  

Una din turele ”clasice” organizate de Dinu și Marlene, tura de anul acesta adună toți colegii de mai sus. Cu excepția colegilor Adriana Andreica și Florin Grec  (care vin duminică dimineață pentru tura pe vârful Pop Ivan), a lui Radu Barna și a Ioanei Mureșan (care veniseră cu o zi mai devreme și parcurseseră drumul mocăniței  de pe Valea Vaserului plus câteva mici trasee de trekking) și a soților Horvat (ajung sâmbătă dimineață), restul ajungem vineri seara la cantonul  silvic Repedea de pe valea omonimă la doi kilometri de confluența cu valea Ruscova (după 200 de kilometri de la Cluj). D-l Dinu aranjase să campăm aici (un mai vechi loc de tabără a clubului) în siguranță pentru modesta sumă de 10 lei/persoană (două nopți). În plus, am plecat de acasă cu temele făcute: tabele cu organizarea pe mașini și corturi și, ce este esențial aici, tabelul cu datele complete ale participanților pe care Dinu și Marlene l-au predat în aceeași seară Poliției de Frontieră din Poienile de sub Munte!

Majoritatea urmăm drumul recomandat de dl. Dinu: Cluj – Dej – Salva – pasul Șetref (817m) – satul Săcel  (până aici DN 17C) – valea Izei – Dragomirești (unde observ din trecere Muzeul țărăncii române) – Bogdan Vodă - Bocicoel –Vișeul de Jos (DN18)- Leordina – Ruscova – Repedea – valea Repedea – cantonul silvic Repedea.

Montăm tabăra, socializăm, ne bucurăm de (re)vedere și undeva pe la ora 22.00 ne retragem la somn pentru a fi odihniți mâine. Aflăm planul pentru cele două zile, inversat față de propunerea inițială (pentru dragii colegii Adriana și Florin).

Ziua 1 - sâmbătă 21.05.2016

Respectând punctualitatea, sâmbătă la ora 7.00 suntem toți în afara taberei la drum. După prima lecție de mers cu bețele, pornim în amonte circa un kilometru până la vărsarea pârâului Tomnatec în valea Repedea. Pe valea Tomnatec vom merge mâine pe marcajul TR. Să nu anticipăm! Doar spun aici o curiozitate: și aici ca și în Piatra Craiului (Valea cu Apă) și în rezervația Scărița-Belioara (Belioara) există două cursuri de apă cu același nume care curg în direcții diferite – două pârâuri Tomnatec izvorăsc de sub vârful Tomnatec/Tomnatic, unul curge spre valea Repedea și celălalt spre valea Bistra (pe harta Munții Noștri 08 ultimul apare cu denumirea Hutiuteanca pe tot parcursul apei).

Trecem apa Repedea pe un pod de lemn și urmăm marcajele BA pe drumul stânelor. Depășim câțiva localnici care urcă cu vacile și cu juncanele spre stânele de sub Pietriceaua și ne tot bucurăm de peisaj neștiind ce frumuseți ne așteaptă mai sus. Facem pauză la circa 850-860m altitudine la prima stână. Căpșuni și cireșe de la Diana (tocmai aici sus în munte!), cârnați de la Radu, voie bună, glume peste glume... Continuăm urcușul pe același drum în câteva serpentine până la următoarea stână (cu grajd mare) de sub Pietriceaua. Doar câteva poze și mai sus pe sub pereții Pietricelei până într-o șa aflată la circa 1500m. O altă lecție de mers cu bețele, cercul de cunoaștere a colegilor și pe curbă de nivel urcăm printre brândușe până la lacul Vinderel (greu se arată doar cu câteva zeci de metri înainte de șa). O curiozitate geografică: deși lacul și pârâul Vinderel se află în căldare vestică, apele lacului se varsă în Groapa Julii spre est!!!

Cine vrea poate urca până pe vârful Farcău, cine nu așteaptă aici că oricum ne întoarcem pe aici. Doar Radu și Florina rămân la lac să le tihnească masa, restul urcăm pe Farcău aflat la stânga spre linia de graniță (23 de colegi și prieteni). Vor urca și ei până la crucea aflată la 1746m altitudine! Tot povestim la urcare, suntem fascinați de amintirile domnului Dinu și aproape nu ne dăm seama când ajungem pe vârf (1957m). Marlene urcase mai repede cu majoritatea grupului și ne așteptau!




Lecție de geografie: se vede toată creasta înzăpezită a Rodnei, se vede Pietrosul Bardăului, se vede Creasta Cocoșului din Gutâi, se vede Țibleșul cu al său trio Arcer, Țibleș, Bran, se văd munții Ucrainei și, poate cel mai impunător din imediata apropiere, vârful Pop Ivan de pe graniță cu ale sale căldări glaciare nordice cu pete serioase de zăpadă. E și zăpadă veche și nouă de săptămâna trecută!

De menționat faina întâlnire cu ciobanul care își recuperează cei doi cai solizi care fugiseră de urgie săptămâna trecută, coborâseră până în Poieni și urcaseră singuri într-o poiană aflată la est de vârful Farcău!

La întoarcerea de pe vârf eu rămân puțin în urmă și explorez zona sud-vestică a vârfului printre stânci asemănătoare Ciucașului. Doar în trecere rapidă, nu explorare aprofundată, fiindcă nu vreau să mă las așteptat prea mult la lac!

Prima imagine de mai jos nu e inversată :D!

Cu toții mergem pe buza estică a căldării lacului și, cu excepția a doi colegi care porniseră pe drumurile de ATV mai line spre culmea Rugașului, urcăm pe marcajul BR până pe vârful Mihailecu (1918m) (unde facem tradiționalul gipfelkuss al clubului).


Pauză scurtă și pornim în coborâre înapoi spre șaua de final a culmii Rugașului. Eu și Geta facem un mic ocol în căutare de covoare de brândușe ;)! 

Revenim la grup chiar în linia culmii și admirăm salba de lacuri (unele permanente) din stânga noastră. Pe vârful cel mai înalt al culmii mai facem un cerc urând ”La mulți ani!” colegilor ce își sărbătoresc onomastica astăzi și începem coborârea. Scurtă pauză deasupra stânii din Runea și apoi deasupra fostei stâni din Laba!


Dinu și Marlene analizează posibilitatea scurtării traseului marcat cu BA peste vârful Chicera spre satul Repedea. Cum nu știm sigur peste ce dăm, Dinu și cu mine (voluntar) pornim prin poienile aflate puțin mai jos de vechea stână din Laba spre valea Repedea. Restul grupului continuă pe marcaj și culme și, la un drum mai vizibil la dreapta, cotesc pe el și încep coborârea. Se dovedește a fi un drum de TAF care merge pe firul apei abrupt, trece de multe ori apa sau merge prin apă și coboară în capătul de sus al satului Repedea. Cu un ocol pe la magazin, vor merge apoi circa 1,5 kilometri în amonte până la canton.

Eu cu dl. Dinu coborâm cu atenție de la vechea stână spre dreapta din poiană în poiană și din stână în stână, descoperim drumurile de coborâre (era logic să fie astfel de drumuri), în a treia poiană (poiana Clenea) chiar vedem grădini îngrijite și fum de la un foc, salutăm de departe cel ce făcuse focul și coborâm în câteva sute de metri la drumul pe care venisem mai devreme (BA).


Pe drumul cunoscut coborâm la pod și apoi la ”base camp” (circa 18.40, cam cu 40 de minute înainte să ajungă grupul mare din sat).

Relaxare cu picioarele în apă rece și în iarbă, masă la comun, voie bună, atmosferă ce se lungește rapid până pe la 22.30 când ne retragem la somn. Mai avem o zi lungă mâine! 

Ziua 2 - duminică 22.05.2016

La aceeași oră matinală 7.00 suntem toți la poarta cantonului. Ne trezise lumina mult mai devreme și ne bucurăm că au venit și Adriana și Florin! Pornim tot în amonte ca și ieri pe valea Repedea circa un kilometru și apoi cotim la stânga pe TR pe valea Tomnatec. În dreapta e podul și marcajul BA de ieri!

La început avem parte de drum forestier lejer (seamănă cu drumurile forestiere dintre lungile culmi făgărășene nordice) și la prima curbă la dreapta ieșim din drum și urmăm pe marcaje firul pârâului. De câteva ori avem de trecut apa, prilej pentru a demonstra (cei cu experiență) și a învăța (cei aflați mai la început) cum se merge cu bețele prin apă, cum se trece apa fără să te uzi sau chiar cum se trece prin apă în bocanci!

Ieșim din firul văii într-o poiană la stânga, ne încălzim puțin la soare și pornim în sus prin stânga poienii și prin pădure pe marcaje. Urcușul e uneori abrupt, avem parte de ”genunchiș” (de ce i-o zice ”pieptiș” că doar mergi cu genunchii mai sus, nu cu pieptul!) și ieșim peste un pârâiaș la linia culmii. Pauză de regrupare, ceva foto și mai departe pe culme.
Poteca marcată cu TR urcă alternativ prin poieni și zone de pădure, într-o poiană largă dăm de bulbuci galbeni de pădure (specie protejată), în poiana următoare facem o curbă largă la stânga spre partea de sus a poienii și apoi alta dreapta mai abrupt până la un sălaș unde întâlnim marcajul BG ce vine din Repedea peste vârful Certina. Pauză de masă, uscat haine, povești despre locuri mai îndepărtate și pornim mai departe spre vârf. Asta după ce avem o mică lecție de orientare! Coborâm pe ambele marcaje în șaua Tomnatecul tot povestind de Dolomiți, alte ture și alte planuri, întâlnim aici și un marcaj PA și urcăm spre Poiana cu Narcise și vârful Tomnatic/Tomnatecul. O pauză-două (e pantă destul de mare) și ajungem la capătul de jos al poienii!

Nu prea vedem narcise! Tot urcăm până la masa cu bănci pentru odihnă, regrupăm și în timpul pauzei, găsesc circa 50 de narcise într-o zonă mai ascunsă drumeților. Superbe, mici, gingașe, strălucitoare printre tufele de afine! 

Nu stăm prea mult și pornim la deal. La următorul panou turistic cu un text despre păstrarea tradițiilor de către bătrâni (mai mult ei păstrează decât tinerii) găsesc  o amintire de nuntă de săptămâna trecută sub forma unei butelcuțe în care probabil a fost horincă. Așa aflu de cuvântul ”horincie”, vă las pe voi să ghiciți ce este aceea!

Tot povestim și ajungem, pe curbă de nivel pe versantul estic al Tomnaticului, în șaua Nedeia dinainte de vârful Paltinu.
Suntem ultimii, restul sunt deja pe vârful Paltinu pe drumul motorizaților. Poteca inițială merge pe curbă de nivel pe versantul estic al vârfului! Grupul mare e tot în față, când ajungem în vârf îi vedem la prima bornă de graniță din Capul Groșilor!
Dinu ne așteaptă în șa și urcăm în ritm ceva mai alert până la prima bornă. Are numărul 368, coordonatele N47°54’880’’, E24°20’699’’, 1635m altitudine și pe ea sunt câteva indicații în ucrainiană și marcajul internațional BR! Chiar vine un biker grec pe motor și Dinu îl muștruluiește. Datorită lor nu avem liniște pe munte nici aici! Nu înțelege și ne salută în grecește! 

Cu ultimul grup urcăm de aici până în primul vârf (denumit de Radu ”Pop Ivănel”) aflat la 1869m. Nu mai e timp să ajung până pe Pop Ivan mai ales fiindcă aș merge singur pe graniță și nu e deloc recomandat! Așa că ne oprim aici, Dinu reușește să vorbească la telefon cu un coleg din grupul de pe vârf (se vede vârful stâncos cu bornă de beton și piramidă metalică) și îi așteptăm să se întoarcă cu toții.

Coborâm până în șaua Capul Groșilor (1591m) și de aici ne despărțim în două grupuri. O parte, conduși de Marlene, merge pe traseul ”lung” pe la poiana narciselor, apoi pe BG până aproape de Repedea și pe un drum al localnicilor (punctul final este în șoseaua Ruscova-Poienile de sub Munte) spre valea Repedea și corturi (au parte de o coborâre faină). O altă parte (8 conduși de dl Dinu) coborâm pe traseul ”scurt” la stâna de sub Capul Groșilor. Este a unor ruteni din Repedea care vorbesc mai mult ucrainiană și puțin română! Ne tentează cașul și urda puse la scurs de zăr și până la urmă cred că le luăm (mai mulți) vreo 14-15 kilograme! Sunt un pic uimiți și bucuroși că a venit clientul la ei și nu mai trebuie să mai coboare să mai vândă la piață! Continuăm pe lângă frumoșii lor câini și cai și urmăm drumul tot la vale, pe scurtături când se poate.




Trecem ba prin zone defrișate, ba prin pădure pe drumuri adâncite în pământ, ba mai povestim de una-de alta... Coborâșul fain ne duce într-o poiană cu colibe la drumul  de pe valea Repedea în zona Smereceni.
De aici fiecare merge în ritmul lui, trecem pe lângă piatra Moloșnaia cu pereți abrupți și peșteri agățate, tot avem parte de furtunoasa apă a Repedei (că nu degeaba îi spune așa!) prin cascade și alte căderi de apă printre stânci imense, lăsăm un baci cu ciobanii ce urcă la deal o turmă de 1000-1100 de oi cu doar trei câini (în spatele turmei urcă un camion care duce oile betege!)... Sunt vreo 6 kilometri până la corturi și pe ultimii trei avem noroc (ultimii șase care mergem mai încet) de ne ia un tânăr din Repedea cu mașina de teren.


Cu mulțumiri și povestiri ne lasă la corturi, strângem repede corturile, ne salutăm și Radu se oferă să mă ducă până la o gară (e în mașină doar cu Ioana). Venisem cu Ovidiu și Teo Oltean care nu au mai venit în tura de azi (spusese și Vlad că mă poate ajuta cu un loc în mașină). 

Plecăm penultima mașină în jur de ora 20.00, mergem bine pe drumul cunoscut și pentru viteză din Vișeul de Jos mergem prin Vișeul de Sus, Moisei și apoi Săcel (zona satului Bocicoel are multe serpentine care ne încetinesc). Ținem drumul de venire prin pasul Șetref și ne grăbim să prind trenul de 22.40 din Beclean (aflasem ora prin telefon de la soră-mea, eu știam de 22.22!). Ajungem la fix înainte să plece trenul din gară și nașul nu acceptă să îmi dea bilet în tren. Cu trenul ăsta ajungeam la timp luni dimineață pentru serviciu! Acum găsesc o variantă mai complicată: 01.17 interregio până în Brașov și apoi legătură la 20 de minute spre București. Doar că ajung la 10.21 în loc de 8.32! Anunț întârzierea la serviciu, mâncăm la un bar din apropierea gării și cu mulțumiri adresate colegilor pentru răbdare și tura foarte faină, ei pleacă pe la miezul nopții spre Cluj. Ajung undeva pe la 1.25-1.30 acasă, chiar după ce m-am pornit și eu pe lungul drum spre București.

Mulțumiri tuturor colegilor pentru fainele zile din munții Maramureșului și sper să ne revedem cât de curând, unii chiar peste câteva zile la Maraton Apuseni!

De ceva vreme colegii de la ”Floarea de Colț” București au anunțat că merg sâmbătă cu un autocar în Ciucaș pentru rhodo (organizatoarea e Artemiza). În ultima clipă mi se confirmă un loc în autocar și iată-mă, într-un imens grup de 50 de oameni, din nou pe potecile Ciucașului. 

Pe drum se stabilesc mai multe rute, unele doar pentru rhododendron, altele pentru cei care vor să vadă și spectacolul împietrit al Ciucașului. Majoritatea monumentelor naturale sunt pe culmea Bratocea pe marcajul BR (pe care, anticipez, îl vom urma până în șaua Gropșoare). Mă trezesc că în autocar mi se dă responsabilitatea celui de-al treilea grup, pe traseul cel mai lung. Primul grup a urcat direct pe Zăganu spre Gropșoare și apoi coborâre pe la cabana Muntele Roșu și valea Gropșoare la autocar. Al doilea grup a mers pe valea Berii spre Muntele Roșu, ceva plimbare în sus spre vârful omonim și iarăși la autocar. Eu, ”ghidul” celui de-al treilea grup, mă trezesc cu 20 de colegi pe care trebuie să îi îndrum din pasul Bratocea pe culmea omonimă spre șaua Tigăilor, apoi pe vârful Ciucaș. Singurul lucru stabilit este ora 17.50 de întoarcerea la autocar.

Pas cu pas, metru cu metru, poveste cu poveste, rouă pe frunze, câteva flori de rhodo aproape de potecă, întâlnire cu alte grupuri, exemplificare a fiecărei formațiuni stâncoase cu explicații (pe cât posibil), nori mai mult sau mai puțin fotogenici... Văd traseul marcat cu TG spre Babarunca și îmi propun ca într-o tură următoare să cobor pe el! Toate elementele de mai devreme ne duc în șaua Tigăilor/Țigăilor unde, la scurta pauză de masă (5-10 minute) mă întâlnesc cu câțiva prieteni, ”concurenți” la trofeul ”Cocoșul de munte” din cadrul concursului Ștafeta Munților. Faine revederi și urări de traseu ușor mai departe! După ultimele vederi spre est spre Tesla, Turnul lui Goliat și Ciobanul cu Oile, ne adunăm și pornim spre vârful care se anunță tot mai în nori.

Sus pe vârful Ciucaș e mare înghesuială fiindcă e punct de control al concursului. Recunosc câțiva prieteni și ne bucurăm de revedere. Nu stăm decât câteva minute și pornim la vale spre Babe și cabana/hotelul Ciucaș. E tare ceață și trebuie să stăm grupați, la grup așa de mare nu vreau să am surprize! Începe ploaia urâtă, punem pe noi pelerine și fâșuri de ploaie și tot mergem la vale. La al doilea vâlcel plin de apă care se scurge la vale, trei dintre colegi coboară pe marcaj pe vâlcel și restul mergem pe o potecă în față. Știu că se poate și pe aici, nu mai știu exact ce pași avem de trecut. Cei mai tineri din grup coboară ca niște capre negre până la poteca marcată, eu stau în spatele grupului pentru siguranță și ajutor pentru cine are nevoie. Trecem o treaptă de stâncă, coborâm pe un vâlcel stâncos și sinuos și ieșim cu toții la marcaj. Din spatele nostru vin și câțiva arbitri de la concurs, plouați ca și noi. Continuăm până în șaua de după Tigăile/Țigăile Mari observând spectacolul aburilor ce ies din panta înierbată după ploaie...

Stabilim că facem o pauză la cabană/hotel și vom sta cu 5 minute mai mult decât sfertul de oră stabilit. Doi din grup anunță că vor coborî pe drumul auto până la fântâna Ioan Nicolae și apoi urcă până la cabana Muntele Roșu. Mi-au spus că la 16.30 încep coborârea pe PA (valea Gropșoare) ca să ajungă la timp la autocar.

Noi avem 3 ore, timp suficient să ajungem până la Răscruce și apoi să coborâm pe Muntele Roșu până la cabana omonimă și apoi la vale la autocar! Doar pentru rhododendronul de pe Muntele Roșu venisem!

Urcăm pe BR pe muntele Chirușca și pe la peretele înclinat încep să vină iarăși norii peste noi. Sperăm să ne ajute vremea.
Regrupăm în șaua Chirușca (unde lăsăm la stânga marcajele BA și CA), urcăm până în șaua Gropșoare, cu grijă fiindcă o colegă simte ceva dureri în picior... Un coleg mă întreabă de ce variante de coborâre avem. Cea mai scurtă e o variantă nemarcată pe valea Gropșoare! Știu că de mult era potecă pe aici... Mergem încet cu toții în șaua Gropșoare unde lăsăm BR în față. Noi facem 90 de grade la dreapta pe CR spre Răscruce după o foarte scurtă pauză. Vremea se strică, în sus intrăm în ceață și mergem cât mai regrupat posibil. Știu și înțeleg iritarea unor colegi: mai urcăm mult că parcă trebuia să coborâm! În astfel de condiții este cel mai ușor să dai vina pe conducătorul de grup pentru vremea păcătoasă pe care trebuie să o suporți. Când de fapt și el trece exact prin aceeași vreme și în plus are responsabilitatea tuturor din grup. Prin vreme păcătoasă trebuie să înțelegeți în momentul ăsta ceață deasă, ploaie cu piatră și vânt puternic!

Ținem aproape (caut să îi văd prin ceață pe toți din grup), ajungem la Răscruce și de aici cotim la dreapta pe TR. Nu se vede nimic, vremea nu dă semne de reparat! Coborâm prin ploaie, de câteva ori auzim și tunete undeva în spatele nostru, în foarte scurt timp suntem uzi cu totul și nu avem altă soluție decât să mergem. Pe aici ar fi trebuit să vedem rhododendron de la care vine și numele vârfului Muntele Roșu pe care îl depășim. Nimic, nimic! Bine că la vremea asta nici nu mai stăm să ne uităm de rhodo. Grăbim pasul cât se poate la vale. Pe curba de nivel dinainte de vechea stație meteo e un mare noroi pe potecă, depășim o pereche cu copil cu umbrele (!) și ne oprim la regrupare înainte de ultima coborâre prin pădure la Muntele Roșu. Tot plouă, plouă și trebuie să ne așteptăm colegii. Când îi vedem pe ultimii, pornim încet la vale spre Muntele Roșu. Cu toată oboseala și rezistența la vreme păcătoasă, ajungem la Muntele Roșu la drumul de Silva la 17.30. Clar nu mai putem ajunge în 20 de minute la autocar! O sun pe Artemiza (ca ”responsabil” de grup), îmi iau reproșurile cu întârzierea și motivez că nu aveam cum coborî mai repede. Pe vreme bună clar puteam să ajungem la timp!

Pornim pe PA în jos prin pădure spre valea Gropșoare, avem de mers pe drumul forestier plin de noroaie (evităm uneori pe lângă drum), trecem de niște mașini 4x4 ale căror șoferi erau fericiți că au doar puțin de lucru și tras mașinile prin noroi, primii coborâm la drumul forestier din vale și așteptăm să se adune toți 19. Poate am greșit puțin că ne-am distanțat prin pădure, dar aici nu mai văd aceleași pericole din zona expusă! Primesc și aici niște reproșuri și nu am ce le face. Dacă fiecare și-a asumat că merge pe munte, se poate aștepta și la zone cu noroi și de mers cu atenție mărită! Cu grupul întregit (excepție cei doi care ajunseseră la autocar), mergem prin Poiana Mare și pe drumul forestier pe valea Gropșoare. Artemiza ne iese supărată în întâmpinare și ne muștruluiește pe toți. Nu ni se pare corect, chiar dacă am întârziat cu circa 30 de minute, mai ales în condițiile neprevăzute. În fine, la asfalt ne așteptau colegii cu autocarul, stingem puțin din tensiune și mergem pe drumul cunoscut, cu o scurtă oprire în Ploiești, spre casă! 

PS: Știu că descrierile neînțelegerilor nu le sting pe acestea și vă rog să înțelegeți că e doar un punct de vedere personal! Ca de altfel tot ce scriu eu aici pe blog, caut sa dau date cât mai exacte și subiectivitatea tot rămâne! Poate citind și altă părere, fiecare poate realiza partea lui de greșeală. Aici și eu am greșit puțin că am estimat timpii prea rapizi. Eu aș fi mers mult mai repede, probabil în două ore în loc de trei estimate și trei și jumătate făcute pe ultimul segment, de la cabana Ciucaș! Eu cred că, ținând cont de condițiile meteo, se poate accepta întârzierea (chiar dacă asta înseamnă ceva tensiune cu șoferul). Viața și sănătatea colegilor este mai importantă decât niște amărâți de bani dați de întârziere. Rigiditatea timpilor pe munte se poate respecta doar când mergi cu oameni de nivelul tău ca mers, altfel trebuie să înțelegem că într-un grup mare e inevitabil să mai apară întârzieri și neînțelegeri, ritmuri diferite de mers etc. Cert e că grupul nostru s-a simțit foarte bine și cred că vom mai merge și în alte ture!

Colegi de tură: Emil Engel, Ștefan Ene, Cezar Partheniu

De ceva vreme stabilisem că de Rusalii mergem în Buila. Au intervenit destule între timp și planul a rămas în picioare. Unii dintre noi merseseră pe creasta Vânturarița-Buila și pentru alții era prima dată și un vis care se dorea împlinit. Așa că... la drum!

Ziua 1 - sâmbătă 18.06.2016

Prima zi, cea de sâmbătă, e rezervată doar drumului și apoi relaxării la cabană. Ceea ce pentru colegi e foarte plăcut, pentru mine e puțin ”stresant”. Păi să fii în inima muntelui și doar să stai? Starea asta e de înțeles pentru cei care au parte de munte în puține zile din săptămână. Cei care își duc viața pe munte (cum de exemplu e John de la cantonul Cheia sau George de la Omu sau mai toți cabanierii sau salvamontiștii) sunt sătui de atâta munte. Și sunt și ei de înțeles :D!

Din București mergem pe autostrada A1 și apoi peste Dealul Negru până la Râmnicu Vâlcea. Pe drum la o pauză la benzinăria de la kilometrul 80 mă întâlnesc, pur întâmplător (:D) cu un vechi prieten și coleg de munte care merge cu un grup la Sibiu la un festival de teatru. Plăcută revedere! Mai facem și pauza clasică (pentru majoritatea, nu și pentru mine) la micii de la Dedulești!

Cum nu avem o hartă detaliată a drumurilor și eu sunt co-șofer, mă orientez pe harta auto a României și ieșim aiurea spre Târgu Jiu. Emil își dă seama de greșeală și îl las atunci pe el să dirijeze. Revenim în Vâlcea, intrăm pe drumul spre Băile Olănești și în Valea Cheii facem stânga spre satul cu același nume, apoi schitul Iezer și urcarea spre tunelul ce trece prin munte spre cantonul Cheia. Pe drum recunoaștem locurile și de două ori trebuie să coborâm din mașină și să mergem pe lângă ea ca să nu se lovească în șanțurile adânci. Înainte de canton cu vreo doi kilometri în prima serpentină strânsă sunt multe mașini adunate. Cică de aici nu se poate merge mai departe. Verificăm prima trecere prin apă (poate să vină apa de vreo 30-40 de centimetri adâncime) și Ștefan trece cu curaj cu mașina (noi prin apă, ce mama ei!). Mai mergem cam un kilometru și ceva și vedem ultima mașină parcată. Aici apa nu se mai poate trece cu Loganul, ci doar cu mașini înalte 4x4. Ne luăm rucsacii în spate, trecem apa și apoi în vreo 200 de metri suntem la cabana/cantonul Cheia.

Găsim locuri bune pentru corturi, ne iese în întâmpinare fainul cabanier John Dumbrăvescu și vom sta la masă, la povești, seara la foc cu grupurile mari care s-au adunat la cabană. Mă bucur când sunt recunoscut de colege (montaniarde) care fuseseră acum doi ani la Maraton Apuseni, acum veniseră de pe creastă și ne lungim la vorbă și la ceva pahare ;). Fiecare știe (sau nu!) cât îl ține, rezultatul se va vedea mâine!

Ziua 2 - duminică 19.06.2016

Ne propusesem de seara să plecăm pe la 7.00 fiindcă avem traseu lung de parcurs și reușim să pornim cu o oră mai târziu. Cum eu sunt (aproape de fiecare dată) pe munte ca un animal scăpat din cușcă, merg ceva mai repede (pe TR) și curând nu îmi mai văd colegii în spate. În mod normal nu o iau înainte când sunt în grup, dar acum nu pot merge așa de încet ca ei și în plus știu că fiind doi, e o siguranță acolo mai în spate. Urcăm la început pe valea Comarnice și apoi la dreapta pe serpentine. Sunt curios unde ratasem noi coborârea în vale în vacanța de Paști anul trecut și o găsesc la o barieră de crengi pe care noi am trecut-o atunci fără să o băgăm în seamă (poate nici nu era atunci...). Tot țin poteca și piciorul de munte care mă scoate într-o oră și un sfert în șaua Comarnice (am aflat seara detaliul ăsta: se numește curmătura Comarnice unde pleacă marcajul BA spre șaua Zmeuret și șaua Comarnice unde pornește PG spre curmătura Oale). Îmi aștept colegii vreo 40 de minute (și eu am mers repede, știam că voi avea de așteptat!) și pornim mai departe pe PG spre curmătura Oale.

De plictiseală mereu mai citesc din ghidul Builei și sunt la curent cu toate punctele importante de pe traseu. Cu ochii la izvorul/pârâul Comarnice, apoi la Stogu ce se vede la stânga și la fiecare pas al potecii, suntem după 30 de minute sus în Curmătura Oale. De câți ani nu am mai fost aici! Pe vremea aia era marcajul PR pe creastă spre vârfurile Vioreanu și Vânturarița, apoi a fost demarcat și de curând Salvaspeo Vâlcea a făcut un marcaj BR, deocamdată neomologat, până pe Vioreanu (Vânturarița II). Pe marcajul BR pornim după o pauză de limonadă și ceva dulce!

Urcăm o primă parte prin pădure, trecem de primul parapet stâncos ce marchează începutul zonei pietroase și sălbatice, pe dreapta lui urcăm după marcaje până în linia crestei, facem poze și înregistrăm în filmul minții panorama de 360 de grade, poteca ne conduce tot pe dreapta crestei (NV) pe o mini-săritoare cu trepte spre un grohotiș (aici coborâm cu atenție câte unul), peste grohotiș revenim în pădure în zona de jnepeni, urcăm pe un vâlcel pietros iarăși în linia crestei, ținem poteca și ne apropiem cu pași repezi de zona dărâmată. Nu știu de ce eram eu convins că Peștera cu Lac e pe aici, de fapt am aflat că e mai aproape de canton și aș fi vrut să ajung acolo. Altă dată! Avem de explorat prin marile stânci din zona dărâmată și, cu grijă, ajungem la arcada în care facem câteva poze și apoi mergem mai departe (din apropiere coboară un marcaj CA spre refugiul Piscul cu Brazi, trecut on ”target list” ;)!).

Urmează o întoarcere a potecii pentru a ajunge la singurul loc pe care îl știam eu expus: o urcare pe muchia unei stânci imense cu verticală sub tine și cu sprijin doar crengile jnepenilor de deasupra! Emil trece primul, Ștefan are un pic temere, își pune casca și evaluează traseul și îl încurajez să meargă. Doar de jos pare urât, altfel sunt pași foarte clari și siguri. Imediat după Ștefan urc și eu și apoi avem de fapt surpriza: o coborâre pe un vâlcel expus și plin de noroi, apoi o brână înierbată la dreapta și cine știe ce o mai fi!

Coborâm în aceeași ordine cu atenție și la dreapta după brână urcăm un pic printre jnepeni și ne trezim la al doilea obstacol: o săritoare de vreo 10-12 metri! Pe stânga pe sub perete ni se pare expus, pe dreapta pare spălat și cu prize mici. Măcar pe aici avem pe partea dreaptă și jnepenii de care să ne ținem/tragem! Emil urcă ca o capră neagră până la jumătate de unde poteca se face pe brâne de iarbă. Îi spunem să stea acolo pentru siguranță. Ștefan urcă găsind repede prizele și trece de Emil. Urmez eu. După vreo trei metri de urcat mă blochez. Nu găsesc prize de picior! Emil mă încurajează, trag o înjurătură în sine, mă cobor vreo două prize de câteva ori și tot caut prizele de picior să urc. Știu că pot deși aparent sunt blocat. ”Haide, Cezare! Trage-te de jnepeni cu amândouă mâinile!”, îmi tot spune Emil. Schimb poziția picioarelor și deodată totul devine mai clar. Am găsit pașii care trebuie și ajung rapid la Emil și apoi cu toții mai sus. Spre seară mă va întreba un tip de la Salvaspeo despre traseu (ei l-au amenajat) și le spun că în cele două locuri ar trebui montate niște lanțuri (nu cabluri) pentru siguranța turiștilor ce vor merge pe aici. 

Mai urcăm câteva minute și suntem sus pe vârful Vioreanu/Vânturarița II. Pauză de dulce și limonadă și în câteva minute continuăm drumul. Mai avem câteva marcaje BR și atât. De aici urmăm intuiția potecii și a noastră și vechile marcaje șterse. Mergem un pic pe stânga crestei, pe un vâlcel urcăm în creastă printre jnepeni, continuăm printre pini și la 13.50 suntem sub vârful Vânturarița. Facem o ieșire din marcaj ca să urcăm pe vârf pentru poze și curând ceața se lasă pe noi. Ce bine că nu ne arde soarele în zona golașă și putem merge în liniște termică!

Urmăm de aici marcajele PR spre Ștevioara de unde marcajul TA coboară la stânga spre stâna Ștevioara și apoi schitul Pahomie. Iarăși un traseu pe care am fost doar o singura dată acum ani buni... În șaua Ștevioara avem parte de ceață (nu foarte deasă) și de o mare surpriză: un câmp de bulbuci galbeni de munte (Trollius europaeus), specie rară și protejată! Sunt alături și nu-mă-uita (Myosotis) și panseluțe sălbatice (Viola tricolor) și zici că ești într-o pajiște plină de pete de toate culorile. Superb!

Ne oprim sub vârful Buila pentru un pic de limonadă și câte o ciocolată și mai departe pe vârfuri de la marginea abruptului (cel mai înalt e vârful Buila) și apoi coborâm spre canionul scufundat și poiana cu lapiezuri. Un loc unic și special... Aici găsim placa memorială a unui iubitor al muntelui (Grigore Florin dispărut în ianuarie 2013):

”O floare de colț de-aș fi

Pe muntele meu

Să văd lumea ce-am iubit

Prieteni veseli mereu.

Plâng munții cu lacrimi de cristal

Peste chipul tău

Plâng și zeii din Olimp

Prieteni îți suntem mereu.”

Marcajele PR ne conduc pe sub un perete stâncos, lăsăm pe dreapta o stâncă cu formă de animal preistoric, mai avem câteva serpentine și ieșim deasupra stânei din Curmătura Builei. În lătratul câinilor... Știm că nu avem de ce să ne facem griji fiindcă pe aici trec mereu turiști și, ca urmare, ciobanii și câinii sunt obișnuiți cu oamenii. O dovadă este și faptul că s-au potolit câinii imediat ce am salutat ciobanul de la depărtare și au auzit fluieratul lui...

La refugiu mai dăm de doi montaniarzi, stăm un pic cu ei la povești și mâncăm în balconul de lemn al refugiului și se lasă ceața și mai mult chiar în Curmătură. Nu se mai văd frumoasele hornuri prin rama geamului refugiului... E destul de rece și vânt și nu mai stăm mult pe aici. Doar cât să treacă turma de oi pe lângă refugiu-vechea stână și să schimbăm câteva vorbe cu ciobanii și cu ciobănița (cunoscută de Emil cu vreo câteva săptămâni înainte). 

Pornim la vale pe PG pe poteca unde anul trecut dădusem de o grămadă de zăpadă. Acum e foarte lejer și ajungem rapid la izvor și la Troiță, locul unde (după ce luăm puțină apă) schimbăm marcajul la dreapta spre Poiana de Piatră (TR). Mai facem o scurtă pauză la refugiul de lângă Troiță și urmăm marcajele.

Prima dată, iarna, marcajele nu erau foarte vizibile și trebuia să ne bazăm pe intuiție. Acum poteca e prea clară... Lăsăm la stânga stâna de sub Poiana de Piatră și urcăm la dreapta spre ceața de sub creastă. Fain ar fi să vedem peisajul spre creastă...

Ținem aproape să nu ne pierdem prin ceață și acum urmăm poteca evidentă. Acum vâlcelele cu zăpadă de atunci sunt foarte ușor de traversat, locul cu copaci mari și căzuți peste potecă și cu panta de gheață expusă este doar o banalitate, trecerea peste ultimul vâlcel și pantele (expuse cu brâne de zăpadă) este simplă de nu se poate... În poiana din Piscul cu Brazi mă opresc și vreau să urcăm câteva minute până la refugiu. Cum e ceață și destul de târziu, renunțăm la idee și continuăm spre curmătura Comarnice (salutând grupul care venise aseară mai târziu și azi vor urca doar până la primul refugiu). 

În curmătură facem o scurtă pauză în care începe să ne picure. Cam era și vremea, meteoblue anunță ploaie ușoară după ora 17.00! În câteva minute coborâm în șaua Comarnice și intrăm pe traseul cunoscut de azi-dimineață pe BA/TR spre canton/cabană. Plouă ușor, fiecare merge în ritmul lui, pe serpentine dăm de un grup mai mare și ne vom amesteca cu ei (eu cu cei mai energici din față, Ștefan câteva zeci de metri mai în spate și Emil la povești cu cei din spate). Ploaia ne gonește la vale și ajungem (eu la 19.50, colegii la 10-15 minute după mine) la canton unde John ne aștepta cu specialități culinare. Mulțumim tare!

Cu atâția prieteni în jur, cum să nu fie seara frumoasă :)... Nu știm cum trece masa, cum se scurg discuțiile una după alta, cum mai fredonăm câte un cântec la foc și cum ne retragem la somn târziu în noapte...

Ziua 3 - luni, 20.06.2016

Ziua de luni ne servește doar la întoarcerea spre casă. Așa că prea multe detalii nu sunt! Uscare de corturi și strângere de rucsaci, micul dejun la cabană, plecare pe jos și prin apă până la mașină, drumul lung până în Cheia, masa de prânz la Dedulești, viteză cât se poate (în limita legii) până în București... 

Frumoasă revedere cu sălbăticia nestematei vâlcene...

Știu că pentru mulți montaniarzi din capitală Canionul Horoabei este ”bifat” acum multă vreme. Ar fi trebuit să fie și pentru mine și eu am înțeles și înțeleg că toate vin la timpul lor. Acum e vremea ca eu să ajung în Horoabe... Când am zis de canion și apă, lui Adi i-au strălucit ochii și ca urmare, a venit de vineri seara la mine ca să putem ajunge cât mai devreme în Bucegi.

Știu că unele texte de mai jos vor părea de domeniul fantasticului, neobișnuitului, paranormalului și mă aștept să fie destul de puțini care să le creadă, eu doar pot spune că țin de comunicarea la nivel supra-senzorial cu natura și cu sufletul ei permanent viu și deschis spre comunicare și spre cei ce știu să o asculte.

Ziua 1 - sâmbătă 25.06.2016

Cu trenul regio obișnuit ajungem în Bușteni câteva minute după ora 9.00, ne întoarcem pe DN1 până la strada Telecabinei, ne imaginăm vechea linie de cale ferată îngustă suspendată pe care se aducea lemn în fabrica de hârtie și urcăm până la hotelul Silva, apoi stația de telecabină și puțin înainte de 10.00 suntem la intrarea în traseul marcat cu CA ce urcă pe Valea Jepilor.

Urcăm pe marcaje pe drumul forestier și apoi la stânga prin pădure. De undeva cam de pe la primul izvor (unde e amenajată și o scară metalică) putem vedea cascada din Valea Spumoasă și, jos și mic sub ea, refugiul Salvamont.

Continuăm tot în urcuș, fac o pauză pentru a pregăti limonada (de acasă luasem separat apa și lămâile), mai merg eu un pic mai în față, mai aștept, mai traversăm văi ce vin din stânga din Jepi... La 11.15 traversăm firul văii Jepilor pe dreapta pentru ultima zonă de urcat prin pădure. Prilej de pauză scurtă, poze și admirație pentru alergătorii care se antrenează pentru 7500 și ne depășesc de parcă ar fi capre negre...

Ieșim din pădurea deasă, trecem de prima brână cu cablu, mai urcăm câteva serpentine și ne apropiem iarăși de firul văii. Îl trecem pe celălalt versant, urcăm câteva zeci de metri și la stânga urcăm pe lanțul ce ne duce la capătul Brâului lui Răducu. Facem pauză aici chiar de zisesem că ne oprim pe o piatră plată nițel mai sus. Aici doar anul trecut am fost într-o tură și era o mare limbă de zăpadă și hornul cu lanț acoperit în totalitate cu gheață...

Trecem pe versantul Caraimanului și poteca ne duce pe Scara Templului și apoi pe alte câteva cabluri spre golul alpin cu puțini arbuști (mai mult vegetație pitică cu multe flori) și multe serpentine până sub cascada Caraimanului. Frumoasă cascadă și mare noroc pe Adi că o vede. Și eu am văzut-o foarte rar, de obicei fiind secată. În ultimul timp tot am avut noroc în ture să văd pulberea de apă și perdeaua ce curge cu viteză dinspre abruptul Jepilor...

Sub cascadă, în micile căderi din partea de jos a primei poze, se formează interesantul S al apei...

Cam pe la 13.20 suntem în dreptul cascadei și deasupra Brâului Portiței și de aici, după ce îmi usuc tricoul și mai bem niște limonadă, începem urcușul final spre cota 2000 (mai bine zis cabana Caraiman aflată la 2025m altitudine). Îl amăgisem eu pe Adi cu o limbă de zăpadă și acum, în firul principal al văii, are ocazia să atingă zăpada la sfârșit de iunie! Nu prin cine știe ce vale ascunsă, chiar pe un traseu extrem de umblat și expus soarelui (oarecum)! Urmează o brână cu cabluri (ce pune, cu siguranță, multe probleme iarna când traseul e interzis turiștilor!), placa memorială a doi tineri dispăruți aici, o scară de piatră cu trepte înalte și câteva serpentine care ne urcă la nivelul cabanei. Prin zona asta avem parte de o companie foarte plăcută într-o pereche, el maratonist, ea antrenoare de fitness. Oameni frumoși cu care ai ce povesti! 

Abia ne dăm seama când suntem sus lângă fundația cabanei. De aici pornește traseul marcat pe Brâna Caraimanului spre Crucea Eroilor. Cu altă ocazie! Interesanți sunt trei gușteri (Lacerta viridis) care se încălzesc la soare. Unul (femelă) are coada căzută și chiar zilele trecute într-un documentar am aflat două lucruri interesante: 1. culoarea albastră de pe gușa masculilor este mai intensă în perioada de împerechere și 2. tot în acea perioadă femela își leapădă coada fiindcă aceasta se reface repede! Abia stau la câteva poze și fug lăsându-ne să intrăm în cabană. Adi mersese până la crucile de la marginea abruptului pentru câteva poze. Îl cred că îi place, e un peisaj care nu se poate uita ușor! Mâncăm câte ceva din rucsac și bem două-trei ceaiuri (de hidratare și de revigorare), mai stăm puțin la povești pe terasă cu cabanierul și pe la ora 15.00 pornim mai departe spre Babele (același marcaj CA).

Alte flori, alte praguri stâncoase, alte peisaje, vederi spre originea văii Caraimanului, spre Baba Mare, spre cabana Babele, spre stația de telecabină... Chiar sub cabanele Babele și Floare de Colț nu mai mergem pe marcaj spre stația de telecabină și facem dreapta spre ”micul sfinx”. Se vede și cel mare în spatele celui mic! 

Facem câteva poze la ”micul sfinx” și apoi poze de grup, solo, cu sau fără alte personaje la Sfinxul Mare. Doar dintr-un anumit unghi se vede imaginea clasică, din altele se vede căciula ”dacică” sau doar aspectul unui craniu fără vârful nasului... Lângă sfinx e un cerc/altar de piatră, probabil centru energetic pentru cei ce vin aici. Alte moduri de gândire, alte feluri de a fi și a crede... Fiecare are libertatea lui atâta timp cât nu distruge natura! Natura este, după mine și după alții, cel mai mare templu al Divinității! Coborâm și la Babe și pornim în jos spre Peștera. Poate ar merita să fie declarat monument natural și ”sfinxul” de mai jos pe care e cocoțat un grup la poze...

La vale dăm de frumoase căderi de apă și, înainte de a coborî pe sub conductă, îi arăt lui Adi intrarea în Avenul de sub Babele (descrierile de pe internet sunt destul de confuze, după ce am găsit ar fi vorba fie de Aven, fie de Peștera din Piciorul Babelor). Oricare din ele ar fi (acum îmi pare mai credibil a fi Avenul, deși în descrieri (http://alpinet.org/main/articole/show_ro_t_doua-pesteri-deosebite_id_982.html) am găsit că s-ar afla în stânga potecii marcate - poteca coboară pe stânga a ceea ce se dorea a fi pârtie), este o ”gaură” în pământ din care se simte răcoare. 

Eu oricum știam o singură intrare în pământ în această zonă...

Dăm să coborâm mai departe și auzim de deasupra noastră un urlet ca de lup. Aici, în miezul zilei și pe potecă umblată? Nu poate fi lup și nici urs! Ne uităm în sus și vedem un câine alb care doar se plimbă pe acolo și ne dispare din fața ochilor și auzim al doilea urlet. Măi să fie! Câinele apare din nou și se tot rotește pe o brână. Dispare și e clar. Ne cheamă să urcăm până acolo! Logica nu mă poate lămuri ce este acolo. Doar în zona aia nu este nici o stână și cea mai apropiată este jos în valea Șugărilor! Amândoi înțelegem chemarea (multora s-ar putea să nu le pese sau chiar să le fie frică de cine știe ce urlet) și urcăm până pe mica brână unde era câinele. Cu atenție fiindcă observăm că sunt destule găuri prin iarba și jnepenii prin care urcăm! 

Chiar înainte de brână (unde nu mai era nici urmă de câine-chemător-paznic!) vedem în dreapta o pâlnie dublă adâncită spre pământ și, în partea de sus o gaură adâncă. Dau să mă apropii de ea și mă oprește panta. Sunt multe ierburi umede și risc să alunec. Din gaură se aude un curs de apă și îmi stârnește curiozitatea. Mă abțin să cobor. Adi vrea și el să coboare și îl sfătuiesc să nu încerce fiindcă e pantă umedă prea mare și riscăm o alunecare inutilă. 

Cred că asta voia să ne arate spiritul-câine! Din descrierea menționată se pare că aici ar fi intrarea în Peștera din Piciorul Babelor... Oricum noi suntem încântați de descoperire și mai avem câte ceva de explorat în zonă.

Este ceea ce în descriere e denumit abruptul Cimitirul Elefanților, eu știam că denumirea asta o are vârful de mai jos de după lăculeț (se poate să greșesc)! Coborâm un pic prin mijlocul abruptului pe o brână și avem parte de un spectacol stâncos mai rar pe aici: coloane imense rupte din perete și lăsate într-o rână, adâncituri mai mult sau mai puțin vizibile pe sub stânci, o fisură largă între perete și zona stâncoasă ruptă și lăsată vreo trei metri mai jos (pe care suntem noi), stratificarea peretelui (cel puțin trei straturi vizibile de gresie orizontale alternate cu straturi de conglomerat tipic bucegean), alte coloane (cu platouri plane deasupra) sub noi, alți pereți tentanți... Ne întoarcem mulțumiți de descoperiri și eu îi spun lui Adi că urc să văd de unde vedea câinele. Mă așteaptă și urc deasupra peretelui. Nici o stână, nici urmă de câine, doar pasaje prin jnepeni care coboară în canale adâncite în pământ... Înțelegem ce se întâmplă, mulțumim Divinității pentru apelul la cercetare și, printre gențiene (Gentiana verna), sclipeți (Potentilla ternata) și panseluțe sălbatice (Viola tricolor), coborâm la poteca marcată și mai departe la vale spre Peștera.

Trecem de șaua cu lac dinainte de vârful Cimitirul Elefanților (șa de unde cu altă ocazie am coborât spre izvorul din valea Șugărilor și apoi în sus pe valea Șugărilor) și mergem prin pădurea de pin și jneapăn dinspre valea Cocora.

În prima poiană ne ies în priviri câteva stânci: pe dreapta pare o intrare într-o peșteră sau în orice caz o fundătură între stânci (se dovedește a fi un fel de sfinx) și în stânga o stâncă plată ce seamănă cu o casă cu ușă și obloanele trase. Mai sunt câteva astfel de stânci, aceasta pare cea mai interesantă. Cine spune că pietrele nu au suflet, se înșeală! Ne oprim în fața intrării unde cineva făcuse în trecut un foc (sunt urme) și ating piatra deasupra ușii. Puțini vor crede și sunt conștient de asta! Islandezii sunt cei care și simt astfel. Piatra îmi spune mental că cei care au stat aici au plecat de curând. Au tras obloanele și s-au dus în altă parte (la ceva frați de-ai lor bănuiesc). Nu au spus mai mult, dacă și când se vor întoarce! Adi e pe aceeași frecvență, mă bucur că nu mă consideră ”nebun”! Mai urcăm puțin spre ”sfinx” și pe sub el coborâm pe ”strada satului trolilor” spre Peștera. Pe ambele părți ale ”străzii” se pot vedea ”casele” lor și chiar ”hotelul” de la marginea de jos a ”localității”. 

Coborâm pe poteca marcată spre Peștera și rămâne să mai revin altă dată să fac cercetări în zonă. Analizăm serios problema cazării. Noi plecasem fără cort pentru a parcurge canionul Horoabelor și a dormi la refugiul Bătrâna. Cum este cam ora 19.30, nu avem timp să mai mergem în Horoabe fiindcă riscăm să ne apuce întunericul în teren necunoscut. Și cu mers la frontală prin apă nu ar fi chiar plăcut! Ne gândim unde putem sta! Padina e cel mai aproape. Doar că auzisem că s-a schimbat personalul și patronul, s-a modernizat cabana și prețurile ar fi de 70-80 de lei cazarea. Ar mai fi refugiul Strunga, Salvamontul sau Diana. Avem variante, doar să vedem unde e convenabil ca preț... Coborâm pe lângă hotelul Peștera, schit și intrarea în Peștera Ialomiței, prin lunca Ialomiței ne minunăm de tot nisipul dintre copaci (care acoperă toată iarba, probabil din viitura de acum una sau două zile) și urcăm la Padina. Au locuri în cameră de 8 paturi cu 30 de lei/noapte. Evident că stăm aici, orice altă variantă dispare! Completăm datele de cazare, luăm câte o bere, plătim totul și mâncăm la o masă afară. Pe la 21.30 ne retragem la somn (înainte să se întunece complet) fiindcă mâine avem plan lung și greu (trezire la 5.30) după o discuție frumoasă cu cei doi colegi de cameră (urcaseră prin Strunga și coborâseră pe piciorul Bătrâna pe drumul strategic).

Așa cum gândisem de aseară, chiar dacă peste noapte a plouat, dimineață vremea este foarte faină. Ieșim repede din cameră să nu facem prea mult zgomot. Chiar și pe terasă (unde mâncăm și facem bagajele) tot vine un tip din cabană și ne spune să facem mai puțin zgomot! Adevărul e că e tare matinal pentru ei! Și când te gândești că pentru montaniarzii adevărați cam asta e oră normală de trezire! La 6.30 suntem în fața cabanei, cu rucsacii în spate și cu poze la răsărit. Coborâm prin iarba udă, trecem podul la stânga, niște (abia) treziți de la corturi își strâng catrafusele și se uită ciudat la noi (nouă nu ne pasă!), mergem pe drum sau pe lângă râu în amonte, trecem un pod improvizat și pe o potecă prin pădurea de pin și prin ceva mlaștini ajungem la intrarea în valea Horoabei. Scurtasem cumva intrarea ”oficială” prin poiana Horoabei! Trecem încă o dată apa (Adi pe un copac gros, eu prin apă) și dăm de drumul ce urcă în amonte pe firul apei. Și de aici în sus, după primele poze înainte de...

Trecem râul vijelios la stânga (eu nu mă mai feresc de apă, știu că ne vom uda mai sus, Adi la început se ferește de apă și va intra și el cu bocancii cu totul în apă) și începem urcarea pe un vechi marcaj CA pe stânga firului (dreapta geografică). Se vede prima cascadă și nici nu bănuim ce va fi mai sus. Oricum ne așteptam la apă mare dintr-o descriere de acum câteva zile găsită pe internet!

Urcăm tot mereu pe potecă pe trepte de rădăcini, suntem în față ba eu, ba Adi... Ajungem pe o brână unde e un lanț. Mie mi se pare cam expus și Adi merge în față. ”E sigur mai departe”, aud după câțiva pași. Atâta îmi trebuia! Imediat sunt în spatele lui Adi :D! Continuăm pe brână tot în urcare și ajungem la 7.30 la arcadă. Așa cum văzusem eu în trecut, îmi părea cu totul altfel! Lăsăm rucsacii jos și mai explorăm un pic în stânga spre o mică grotă (în care intru pe vine ”pliat” între pereți și admir cei câțiva metri adâncime) și după vreo 7-8 metri pe o brână de pământ, o altă arcadă până la care e prea expusă trecerea. Când suntem gata de plecare, punem rucsacii în spate și la drum prin arcadă. Vreo doi metri și ne oprim fiindcă avem un loc mai ”greu” de trecut.

E vorba de Izbucul din Horoabe, un superb jet de apă ce iese cu forță din stâncă din stânga noastră. Nu e problemă pentru noi, orcum ne udăm. Doar să fim atenți să nu alunecăm! Scot niște saci de plastic în care ne punem aparatele foto și portofelele, acopăr rucsacul cu pelerina de ploaie dedicată și mergem la drum. Știam la ce ne înhamăm și aseară cumpărasem niște saci mari de plastic, unul din ei fiind în rucsacul lui Adi acum pentru protecție! Adi trece primul cu grijă, îi fac câteva poze și apoi repetă și el gestul cu mine. Am trecut de primul hop!

Urcăm puțin pe poteca cu rădăcini și în câteva zeci de metri poteca face stânga. La dreapta coborâm în firul canionului pentru câteva poze. Bănuiesc că apa mare vine din izbuc și după aia nu vom mai avea apă așa mare! Mă înșel!

Tot mai urcăm cu ochii la canion (avem o coborâre pe un lanț și apoi o urcare tot asigurată) și curând poteca ne coboară la dreapta spre canion. E o săritoare de vreo doi metri și eu văd fiecare priză. Așa că mă uit atent la fiecare pas, mă folsoesc și de un piton fixat în stâncă (e nevoie de asigurare dacă e stânca udă!) și în câțiva pași sunt aproape la firul apei. Aștept să vină Adi urmând aceiași pași și după un mare bolovan ajung la săritoarea cu lanț. Ne regrupăm și urc pe dreapta pe lanț, urmărit de Adi cu aparatul foto în mână :D! Pașii sunt ușori, lanțul dă siguranță și sunt în câțiva pași în buza săritorii și a mini-cascadei. Îl aștept pe Adi aici, la intrarea în Ponorul din Horoaba!

Prin Ponor (pereți apropiați la circa doi metri) avem de trecut o mini-săritoare de vreo doi metri. Pentru asta mai întâi intrăm într-un bazin de 50-60 de metri cu apă și pe stânga urcăm pe prize prin cascadă. Superb (cred că voi mai repeta cuvântul ăsta)! Adi e primul și îl urmez. Canionul face un S la dreapta și apoi la stânga, în mijlocul S-ului e o scară de lemn puțin putrezită (s-ar putea ocoli) și după S urmează o zonă dreaptă și apoi săritoarea mare. Aici se urca înainte pe un lemn, acum e o scară metalică fixată și foarte faină!

După scară urmează o zonă plată și ne gândim că asta a fost scara unde văzusem într-un fulmuleț recent că treci prin cascadă. Surpriză! Abia acum urmează scara cu cascadă! Are vreo 6 metri, curge apa pe ea și totul este sub un tavan/o stâncă fixată de marginile canionului! Fiecare îl filmează pe celălalt în timp ce urcă, încercăm să ne protejăm cât mai mult echipamentul de umezeală și reușim! După ce urc pe scară, îi strig lui Adi jos: ”A ieșit bine? Mai vreau! Încercăm și alte duble :D?” Urcă și el, facem câteva poze și mergem mai departe!

Continuăm vreo 20 de minute pe firul canionului, deocamdată prin apă mică. Credeam că s-a terminat cu udătura și că de acum ne vom usca. De unde atâta :D! Trecem de o altă săritoare de circa un metru și jumătate și pe firul mai larg al văii ieșim la o poiană. Se văd pereți stâncoși deasupra noastră, mări de jnepeni și un turn separat de restul stâncilor chiar în mijlocul văii. Urcăm pe iarbă sau pe pietre (nu mai contează dacă ne udăm sau nu) până la strânsoarea a doi pereți. Soarele și florile multicolore dau o altă aromă peisajului. Pe dreapta, mai sus de firul apei e un perete stâncos din două trepte. Din cea de jos țâșnește apă din multe locuri. E unul din izvoarele Horoabei!

Mai trecem un prag stâncos și apoi câteva bulboane de apă în care intrăm cu picioarele până mai sus de gleznă, sărim din piatră în piatră și apoi firul văii se liniștește. Jnepeni pe o parte și pe alta, apa mai mică și cu multe posibilități de a merge pe lângă ea... Am cam ieșit dintre stânci...

Mai trecem de o lungă poiană, de ultima ”barieră” și de aici se calmează valea definitiv. Mai mergem câteva zeci de metri pe firul apei și vedem pe o piatră o săgeată la stânga. Dacă am fi mers înainte prin apă, ajungeam la stâna din Horoabe și ratam alte locuri interesante. Așa facem stânga și în vreo 10 minute ajungem la o poiană mare unde Adi solicită pauză. Îl cred, și mie îmi e foame și trebuie să ne și uscăm puțin!

Ne oprim la o piatră, ne scoatem hainele la uscat și ne punem pe mâncat. Cum vedeți mai sus, e o cireadă de vaci. Evident nu e singură și vine Nae, unul din băieții de la stâna din Colții Țapului. E un om tare educat și nu ne plictisim vorbind cu el (de la politică la arta naturii din jur). Are facebook pe telefon, facem schimb de adrese de facebook și telefoane și promitem să ne revedem cândva la ei la stână. Ne îndrumă pe unde să ajungem la stână (pe acolo pe unde e văcuța bolnavă rămasă în urmă) și ne salutăm cu bucurie. Ne vom mai vedea cândva!

Urcăm pe grohotiș și printre jnepeni ieșim pe un câmp de lapiezuri. Ele ne tot ajută să urcăm deasupra pe niște poteci de pământ și ne trezim că vedem în față Colții Țapului. Pe sub ei este poteca marcată cu BR (Drumul grănicerului) pe care vom urca la refugiul Bătrâna. Până acolo mai avem puțin!

Potecile și poienile ne duc deasupra unei văi care ne desparte de stâna de sub Colți. Ca să ajungem la stână ar trebui să coborâm pe un culoar de jnepeni și apoi să urcăm la stână. Ori, scopul nostru e să tot urcăm, nu să și coborâm! Așa că nu mergem pe varianta descrisă, ci căutăm mai sus o variantă printre jnepeni spre stâlpii potecii marcate. Cum se face, cum nu se face, ajungem deasupra unei fundături cu o gaură în mijloc. O ocolim pe stânga și când ajungem deasupra ei, recunosc pereții și îmi dau seama ce este: avenul din Colții Țapului, 120 de metri adâncime! Nu vă închipuiți că am coborât acolo, am văzut și eu niște filmări pe internet :D! Sunt tare bucuros de descoperire și îmi manifest asta din plin! Cine știe dacă și cum voi avea ocazia să cobor în aven!

De la el urcăm în sus pe o poiană cu flori lungită spre jnepeni, căutăm vreo ieșire la dreapta și se dovedește a fi tot în sus printre și pe sub jnepeni până aproape de poteca marcată.

E doar 11.40 și știu cât mai avem de mers. Ăsta e motivul pentru care nu prea stau (știu că ar mai fi nevoie de câte o pauză) și tot dau goană spre Bătrâna. Acum poteca e clară și mereu caut să îl am pe Adi în vizor. Poteca urcă pe deasupra stânelor din Hoarabe și din Colți, trece de un picior calcaros al Colților și ajunge sub șaua Colților unde sunt doi pinteni fix în linia crestei. Salutăm niște bicicliști și apoi niște alergători (fiecare cu piticul lui pe munte, bine că nu stau acasă cu burta întinsă pe canapea și cu berea în mână), găsesc o șapcă pe care o voi anunța pe grupurile de munte (până acum, adică peste trei săptămâni de atunci, nimeni nu a revendicat-o) și continui să urc pe panta Bătrânei tăind serpentinele repetate. Întâlnesc marcajul TR vde pe valea Doamnele, fac stânga văzând că Adi m-a observat și vine după mine și mă opresc la refugiul Bătrâna. E primul refugiu de genul ăsta pe care îl vede, îl vizitează și, după panorama Crăiesei și salutul către un grup de montaniarzi care coboară spre vest, pornim mai departe printre jnepeni.

De aici grăbesc pasul și Adi tot vine după mine. Nu am ce face, trebuie să  ajungem la tren. Știu că pare aproape alergat când e atâta de admirat aici, mă bucur că Adi mă înțelege și vine cât de repede poate! Urmează pe rând muntele Guțanu (mă gândesc de unde o fi denumirea peiorativă de guțan), șaua Doamnele (unde vine PR de pe muntele Doamnele) și ultima pantă ce urcă pe platoul cel mai înalt al muntelui Doamnele. Cum am mai spus și cu alte ocazii, e normal să nu obosești mergând pe muntele Doamnele fiindcă e aproape plat! Îl aștept pe Adi lângă piramida metalică a vârfului, fac un filmuleț și îi arăt zona cea mai înaltă a Bucegilor. Și aici suntem la 2400 de metri, să nu vă gândiți că suntem prea jos! Valea Gaura cu toată forma ei glaciară se vede superb! E unul din cele mai frumoase locuri ale Bucegilor! Bem niște limonadă, ciugulim ceva rapid, îi mai fac o descriere a locurilor lui Adi și pornim în ultima parte a traseului (după ce i l-am arătat vizual!).

Coborâm în șaua dintre Doamnele și Găvanele, pe deasupra Mecetului Turcesc urcăm pe sub un mare vârf calcaros alb și ajungem chiar sub verticalele Găvanelor. Aici primim marcajul BG de iarnă și facem stânga pe sub Găvanele până în șaua dintre Găvanele și Vârful Ocolit. Îi arăt lui Adi poteca pe curba de nivel și îi spun că eu vreau să urc pe vârf. El poate merge pe curba de nivel și ne vedem după vârf. Sus la crucea nouă se oferă un tip să îmi facă două poze, îi mulțumesc și cobor spre șaua în care apăruse Adi de pe poteca marcată. Chiar mi-a luat-o puțin înainte! Înainte să ajung în șa văd că un cuplu urcă cu un bichon grizonat. ”E oiță?” ”Nu, e capră neagră deghizată :D!” Trecem de șaua cu puțină zăpadă și urcăm la Omu. Al doilea vârf de 2500 pe ziua de azi! Chiar în fața cabanei văd un prieten din Brașov, ne invită la o felie de pâine cu dulceață (nu se poate refuza!), eu merg și până pe Capul Morarului (al treilea vârf de 2500) și trec pe la stația meteo de schimb câteva cuvinte cu George, căpitanul vasului meteorologic de aici de peste 32 de ani! Fain poate fi Omul ăsta (merită din plin majuscula)!

Dânsul, blănosul, e un nou chiriaș al stației meteo de la Omu!

Pfui, e ora 15.00! Cam târziu dacă mai vrem să prindem și ceva trenuri! Salutăm prietenii care coboară spre Clincea (ei fiind cu mașina în Bran și mergând spre Brașov, nu ne pot ajuta!). Mai salutăm încă o dată Omu și pornim la vale pe BG pe valea Cerbului! 

De sus de la Găvanele serpentinele finale ale potecii de pe Cerb păreau foarte abrupte, aici se dovedesc a nu fi chiar așa de urâte. Mai ales că ne însoțesc și tufe întregi de rhododendron viu colorat care ne tot conduc la vale! Destul de repede pierdem 350 de metri diferență de nivel până în fundul căldării superioare a văii. Mai intrăm în vorbă cu un grup  aproape de stâna din căldare, mai coborâm, mai povestim, vremea și metrii tot trec...

De sub fundul căldării coborâm puțin pe dreapta văii, Adi se lasă să alunece pe singura limbă de zăpadă din potecă (unde eu am coborât cu grijă săpând fiecare treaptă pentru cei ce vin din spate). Îi dădusem bețele lui Adi fiindcă nu mă grăbesc chiar atât de mult încât să am nevoie de bețe. Coborâm în firul văii la stânga, mergem o parte pe versantul stâng și apoi mă opresc la intrarea în Brâul Mare al Morarului fiindcă viteza la vale și tendința naturală sunt să mergi pe acolo. Măcar pe câțiva pot să îi ghidez corect pe brâna expusă fiindcă aici nu e nici o săgeată indicatoare sau marcaj! Ce urâtă este brâna asta iarna!!! Mai coborâm un pic pe versantul stâng, trecem apoi pe dreptul ceva mai sus de intrarea în valea Priponului, coborâm pe la Numărătoarea Oilor în poiana Priponului sub marea săritoare a acestei văi, apoi mai departe prin pădure spre poiana Urzicii, prin canionul răsucit și iarăși pe partea stângă a văii, până jos la firul sec al văii Cerbului. Aici pare secată și mi-e să nu mă bodogăne cei cărora le-am zis că aici se găsește apă. Aștept să vină Adi, mergem la intersecția cu TR, mă duc să iau apă din firul văii Cerbului(în direcția Pichetului Roșu), bem și pornim mai departe pe BG pe Drumul tunului. 

Adi merge mai în față fiindcă în mod sigur îl voi ajunge din urmă. Așa și fac cu bețele pe care le iau în primire și curând depășesc câteva grupuri pe zona de urcare și îl prind pe Adi din urmă la începutul pantei de coborâre. Trec pe lângă el căutând să nu accelerez prea mult, se pierde curând în spate, trec și pe lângă alte grupuri și la finalul pantei, înainte de poiana largă dinainte de drumul de Gura Diham, scurtez la stânga pe o pantă destul de mare și alunecoasă până în praful drumului. Toți din urmă vin pe aici și ajungem, obosiți și fericiți, la civilizație. Halal civilizație: muzică dată la nivel tare, praf, gunoaie! Mai bine era pe munte în liniștea înălțimilor!

Mai avem doar o jumătate de oră până la ultimul regio. Încercăm să-l prindem deși oboseala se cam resimte. Fac cu mâna la câteva mașini și văd că oprește Sorin, un prieten montaniard și colaborator de serviciu. Oprește și ne ia până la gară cu scuza că pot mirosi sconcșii :D! Ne-ar duce până  în București, dar și așa ajutorul este imens. Camaradul la nevoie se cunoaște! Îi promit ceva poze din tură și abia peste vreo două săptămâni voi reuși să îi trimit o selecție!

Prindem ultimul regio și, obosiți, ajungem în jurul orei 22.00 în București. Fericiți după tura asta pe care nu o vom uita ușor!

În week-end-ul ăsta sunt Zilele Monteorului, prilej de spectacole și fotografie în stațiunea din dealurile Buzăului! Partea mai interesantă (dansurile populare și costumele) este duminică și, fiindcă tot sunt două zile libere, merg de sâmbătă dimineață la Adi. Avem chef de ducă și de ceva explorare prin Ciuhoiu spre Piatra Hoților (doar cercetăm, nu ne e dat să o găsim acum).

Urcăm peste deal pe la fostul sat Ciuhoiu (ca dovezi din vechiul sat sunt o fântână și brațele din ciment ale unor foste scări de casă), luăm apă de la izvorul de deasupra stației de captare, prin bălării descoperim mici canioane și ajungem la valea Sărății. Prin zonă ne ajută un traseu marcat de bikeri de nivel ”Johnny Bravo” ;). Ieșim inspirat de rapid în poiana Purcăreți și de aici dibuim poteci care să ne ducă spre copacii înalți de pe ultima culme.

Pe drum la vale ieșim la drumurile de piatră de pe Ciuhoiu, undeva în dreptul cetății Gruiul Dării. E prea întunecat cerul și ne îndreptăm spre casă.

Pare ceva extraterestru în ultima poză :D?

A doua zi alegem spre Sărata Monteoru drumul prin Merei și prin pădurea-junglă. Multe pânze de păianjen imense, multe mașini, multe liane, mult zgomot... Parcă aici ar fi o stațiune de la malul mării, nu doar ceva de interes local între dealuri. Pe de o parte ne bucură atâția oameni aici (doar e sărbătoare), pe de altă parte ne gândim ce pot lăsa în urmă cei care vin doar pentru bâlci și băutură și nu înțeleg mare lucru din terapie și din tradiție. 

Avem norocul să se adune grupul din Merei în fața centrului turisic și să facem câteva poze. Până să înceapă defilarea mașinilor de epocă și a grupurilor folclorice începe să plouă și nu se va opri până seara. Ca urmare se anulează o bună parte din manifestările culturale...

Noi totuși ne bucurăm (cât e vremea bună) de ceea ce e expus pe la tarabe, de o bere fără alcool și de un cidru făcut pentru australieni. Scump față de bere și merită! 

Findcă vremea dă de furcă organizării, hotărâm întoarcerea cu un mic ocoliș pe lângă conacul Monteoru. Acum niște zeci de ani conacul era deschis publicului, acum e domeniu privat și nu mai poți intra. Chiar și așa, mă urc pe gard și fac câteva poze la ”fontâna” Gr. C. Monteoru construită în 1890!

Din autobuz în autobuz ajungem acasă și ne vom delecta cu filmul ”Tigrul alb” (acțiune la sfârșitul celui de-al doilea război mondial). Mâine plec spre alte colțuri ale țării cu o mică pauză în Buzău (adică postarea următoare!).

Într-o scurtă pauză de drum, la recomandarea lui Adi, găsesc o intrare în Cimitirul Eroilor din Buzău aflat la intrarea în oraș dinspre Ploiești și Urziceni. 

Un loc liniștit care povestește multe celor ce au ochi să vadă și urechi să asculte...

Cimitirul și biserica sunt construite de militari și dedicate diviziei a 5-a Infanterie din Armata Română cantonată la Buzău după primul război mondial. Ei au adus monumente funerare din primul război mondial construite pentru eroii români și germani (acestea în mare parte construite de trupele germane). Pe împrejmuirea de 200 de metri a cimitirului sunt reprezentate medaliile Crucea de război  și Trecerea Dunării. Mai multe informații puteți citi în articolul documentar al lui Mircea Tănase din care mai menționez una din inscripțiile de la intrarea cimitirului (eu am ieșit pe o poartă laterală): ”Călătorule, descoperă-te. Fii patriei întregite se odihnesc aici fericiți că și-au făcut datoria”.

Eu doar mă rezum la a mă plimba cu smerenie pe aleile cimitirului, mai ales prin zona germană, și de a vă expune câteva texte și explicații.

În cimitir am găsit cinci monumente mari: două ridicate de militarii germani în memoria confraților căzuți în județul Buzău, altele două ridicate de români în memoria românilor căzuți în primul război mondial (monument și troiță) și un monument ridicat de membrii asociației ”Club 22” Buzău pentru cei căzuți în 1989.

Până la monumente remarc ordinea crucilor eroilor necunoscuți germani. Și morți și anonimi, și tot ordonați stau!

Pe troița dedicată eroilor români din primul război mondial scrie despre ”supremul sacrificiu” al colonelului Ion Popescu ”pe câmpul de luptă pentru apărarea patriei”...

La celălalt monument găsim următoarea inscripție: ”Încununând frunțile voastre de laurii nemurirei, v-am cules cu recunoștință și pietate de pe plaiurile județului Buzău și v-am așezat cu cinste sub acest dom pe voi, 7867 eroi necunoscuți din războiul 1916-18”.

Pe frontispiciul monumentului german scrie ”IM DULDEN STARK, IM STERBEN FREI, IM LEBEN FEST, IM KAMPFE TREU” (”întărire în răbdare, în moarte liber, în viață bucurie, credincioși în luptă ”). Sub monument, ”donat de Dieter Bouquin în amintirea tatălui său care odihnește în acest cimitir” se precizează că a fost construit ”în amintirea celor 968 de ostași germani înhumați în acest cimitir în timpul celui de-al doilea război mondial. Soarta lor ne îndeamnă la împăcare!”. Monumentul a fost reabilitat în 2005-2008 de Batalionul 47 Comunicații și Informatică ”General Nicolae Petrescu”.

În fine, pe monumentul dedicat celor ce au murit în 1989 e menționat crezul acelor naivi ce au crezut în libertate ”noi am făcut o revoluție pentru libertare și demnitate”. Ei chiar au crezut sincer că se va schimba totul, îi admir pentru curajul pe care l-au avut și mă bucur că prin acțiunile lor avem noi parte astăzi de multe libertăți (aparente, controlul la nivel macro tot există). Cinste lor!

Alături am surpriza de a da peste cimitirul ostașilor sovietici căzuți în războiul anti-fasciști 1940-1945. Mai puțin îngrijit decât cimitirul mare! Pe monumentul central găsim următoarea inscripție:

”Glorie eternă ostașilor armatei sovietice care și-au dat viața în lupta pentru eliberarea omenirii din robia fascistă.

Вечная слава воинам Советской Армии, отдавших свою жизнь в борьбе за освобождение человечества от фашистского рабства”

Fiindcă am puțin timp liber, merg cu trenul până la Periș și caut ”obiective turistice” în zonă. Fusesem altă dată la schitul Bălteni din apropiere și acum mă mulțumesc doar să merg până la balta Periș. Primele obiective sunt chiar la ieșirea din gară: o înghețată rece și monumentele eroilor din cele două războaie mondiale...

La barieră fac stânga și ajung la balta privată Periș. Loc liniștit chiar aproape de localitate și de calea ferată...

Pe lângă baltă ajung la podul de cale ferată, îl trec cu atenție și mă afund în pădurea deasă de salcâmi de după ea. Imense pânze de păianjen, mulți spini, toropeală... Noroc că nu ține mult și ies pe câmp în spatele pădurii. Tot am timp, hai să mai merg...

Ies la un drum paflat între calea ferată (uneori cu plopi umbroși) și lanurile de grâu sau de floarea soarelui. Tot ești tu, Cezare, călător, tot te atrage Camino într-un fel sau altul (nu e musai să fie o variantă iberică, Camino este drumul personal parcurs oriunde), mergi acum înainte până la prima gară. Câțiva kilometri, pauze și drumuri prăfuite, un singur om pe tot drumul, salutări de la mecanicii de locomotivă (cât de obișnuit o fi pentru ei să vadă un călător dezbrăcat până la mijloc care merge paralel cu calea ferată pe un drum de câmp...). Ajung la punctul de oprire Dîrza cu ceva vreme înainte de următorul tren spre casă (dinspre Buzău), mai schimb câteva vorbe cu un tânăr țigan care se mândrește că nu e dintre cei care doar fură și face naveta circa 150 de kilometri pentru a câștiga bani cinstiți la patron. Bravo lui, mai cunosc astfel de oameni! Nu culoarea și etnia caracterizează un om, ci ceea ce spune și mai ales ce face cinstit!!!

Câteva ore petrecute în spiritul Camino-ului...

”Mergem pe deal (Istrița)?”

”Da, cu o singură condiție. Să trecem pe la pensiunea ”.

”S-a făcut”

”Și în principiu eu ar trebui să mă întorc seara în București”

”Bine”

Cam ăsta a fost startul unei noi plimbări/explorări pe Istrița...

Dimineață ajung cu un schimb de trenuri (același clasic regio 3001 la 6.23 din Gara de Nord cu schimbare în Brazi) în Pietroasele și pe drumul asfaltat direct urc spre linia de dealuri de după Pietroasele. În drum mă întâmpină Adi care venise cu o ocazie cu un vecin (merge la săpat la via dintre Pietroasele și DN 1B).

Mergem la stânga la intersecția cu troiță de îmi iau o înghețată (nu au bere fără alcool la sticlă la nici un magazin), o savurez în parc și apoi ne îndreptăm spre pensiunea ”La butoaie” (sunt săgeți indicatoare, nu ai cum te încurca).

Ideea proprietarilor e foarte faină și unică. Din niște butoaie aruncate pe marginea drumului au amenajat câteva camere cu două paturi. Stăm de vorba cu proprietara, mai aflăm detalii despre butoaie și despre operațiunile, în special cele de toamnă, ce se fac aici. Ne arată locul de stoarcere și toate echipamentele folosite pentru diferite tipuri de vinuri (nu fac rarul vin pelin pe care îl gustasem la o cramă în zona Seciu-Gâlmeia pe ”Drumul vinului”) și ne invită să le vizităm și crama (asta după ce la intrare în pensiune ne jucasem cu simpatica fată canină paznică). Ce răcoare, bine și plăcere e aici pe căldura de afară...

Cu muțumiri urcăm pe ulițe și ne place tare mult un gard amenajat cu flori. Apare proprietara și ne invită în curte la ceva povestiri. E un rai aici, foarte multe flori colorate, foarte multă verdeață... Loc foarte fain după cum e sufletul cald al proprietarilor. Chiar în curte Adi are surpriza să îl cunoască pe băiatul femeii care ne-a invitat la povești...

Bucuroși pentru găsirea unui loc și a unor oameni așa de calzi, mergem mai departe spre biserică pe lângă o fântână ornamentală, case care de care mai frumoase și fântâni aflate la răscruci de ulițe. Alimentăm cu apă de la cișmeaua de lângă biserică și pornim în sus spre deal. Puțin pe drumul cunoscut și apoi facem dreapta în direcția drumului ce urcă spre antenele de pe Istrița. Avem de căutat un anume zid de piatră prin zonă... Pe un drum de pământ urcăm spre niște mini-pereți care mă atrag. Îi zic lui Adi că mă duc până acolo și inițial mă așteaptă pe loc pentru a veni apoi la pietre... Ce poate fi mai tentant decât să găsești niște pietre pe care să cațeri în mijlocul unui deal înverzit...

Eu nu aș urca pe ele și văd că Adi urcă cu elan. Bine, merg și eu după el pe pereții ce-i vedeți mai sus. Deasupra pereților facem dreapta printre boscheți țepoși și ne găsim drumul prin apropierea unor căpițe spre valea (uneori cu aspect de canion) ce ne separă de culmile împădurite ale Istriței. Găsim cum să coborâm în firul văii (bazându-ne pe intuiția lui Adi) și pe poteci de animale (marcaj ”trei căcăreze în triunghi” :D) urcăm într-o poiană cu o cireadă de văcuțe. Aici facem pauză și îmi dau seama că aș putea să rămân la Adi și să plec mâine dimineață (cu un tren de noapte să ajung dimineață în București). Atunci nu ne mai grăbim! Ce bine! Pe deasupra văcuțelor vedem ”cozonacii”. Ca să înțelegeți ce sunt, vă spun doar atât: fiecare are o aripă de 4-5 metri pe care o manevrează cu corzi... Parapantiști, ați ghicit! Unul, doi, trei... șapte! Motiv pentru Adi să îl intrige pe un prieten cu acestă pasiune :)! Îi mai admirăm, mai pozăm, mai mâncăm un biscuite, ceva și pornim în sus pe poiană spre pădure...

În capătul de sus al poienii dăm de o altă văioagă, urcăm la stânga până aproape de capătul ei și vedem pe partea cealaltă un intrând în pădure și o potecă. E făcută de animale și coboară la apă! Daca până aici au fost informații suficient de clare, de aici încolo, cel puțin o parte nu știu cum aș putea descrie. De la firul apei cu un mic lăculeț urcăm la stânga pe lângă viroagele cu maluri mâncate de apă, tot facem ușor dreapta pe la un fânar-hrănitor pentru căprioare și ieșim la drumul antenelor. Și nici urmă de zid...

Tot căutând ținta noastră, pe drum în sus dăm de un cuplu care era la plimbare. Tamara se trage din Pietroasele și a venit cu prietenul ei Bogdan (pentru a câta oară) pe Istrița la plimbare. Ne luăm la povești în sus spre antene și Adi îi ambiționează cu locuri cunoscute de noi unde ei nu fuseseră.

Mai întâi mergem pe Culmea Șoimului spre grotele-tuneluri. Ne și mirăm cât de neclară e poteca la început față de data trecută la început de mai 2015. Pentru noi nu e nici un copac piedică! Așa că ne furișăm până la primele grote mai adânci (până înainte de ”cetate”). Eu greșesc un pic poteca pe deasupra peretelui și Adi mă corectează ;).

Făgăraș, 4 din 4 - 23-25.07.2016

Colegi de tură: mai complicat de spus fiindcă am fost cu diverși colegi/prieteni pe segmente din traseu

Prolog: 

Ca de obicei, locurile, ideile și oamenii se adună în plan din mai multe direcții. Acum să vedeți cum s-au adunat. Întâi și-ntâi o prietenă, Ioana Marica, din Câmpina organizează o excursie de o zi la Șinca Veche și la Sâmbăta pentru mănăstire și o excursie până la chilia unde se retrăgea Arsenie Boca, aproape de cabana Valea Sâmbetei. Eu mai fusesem pe aici și m-a atras un om interesant, Nicolae Moga, fiul unuia dintre localnicii aleși de părintele Arsenie să îl ajute la construcția chiliei. În mod sigur ne va spune lucruri știute de puțini oameni! 

Fiindcă am trei zile libere (o zi de concediu luni), nu mă întorc cu microbuzul cu tot grupul, ci voi urca în creastă și îmi propun să ating patru vârfuri de peste 2500 de metri.

Nu contează prea mult că urc singur spre creastă, în mod sigur voi avea zone din traseu pe care voi merge cu prieteni sau cel puțin mă voi intersecta cu câțiva. Știu sigur de o echipă din clubul meu care parcurge în aceste zile creasta Făgărașilor de la vest la est și este foarte posibil să ne întâlnim între Viștea și Fereastra Mare a Sâmbetei!

Ziua 1 - sâmbătă, 23.07.2016

Cum îi stă bine unei faine organizatoare, Ioana aranjează pentru toți participanții să ajungă la timp în Câmpina la microbuzul cu care plecăm spre Țara Făgărașilor. Cum plecarea e la 6.30 dimineața, aranjează pentru mine un loc într-o mașină care merge din București în Câmpina. Cu lumina matinală și răsăritul pe autostradă, ajungem în Câmpina cu vreo 10 minute înainte de ora fixată. Ce punctualitate! Aranjăm cu banii în microbuz, am surpriza să fiu recunoscut de Mădălin Focșa, prieten on-line de ceva ani, și pornim la drum. Prezentare a excursiei, atmosferă faină și detașată, kilometrii se înșiră sub roți... În Azuga (aflasem cu câteva zeci de minute înainte) am surpriza să se urce în microbuz prietenul Adrian Ciorbă, administrator al blogului www.buceginatura2000.wordpress.com. Ne bucurăm de întâlnire și de compania reciprocă pe drumul spre Șinca. 

Drum care înainte de Predeal face stânga pe la Pârâul Rece, coboară la Râșnov, apoi spre Zărnești, Poiana Mărului (cea mai împrăștiată comună din țară pe dealurile Perșanilor), Șinca Nouă și apoi Șinca Veche. Fiecare dintre noi (”ghizii” din spatele autocarului) are informații despre zonă și ni le împărtășim. În Șinca Veche urmăm săgețile indicatoare care ne duc, înainte de biserica Buna Vestire din centru, spre stânga, spre complexul rupestru. Chiar dacă scrie că avem trei kilometri de mers cu mașina, știu de anul trecut că avem mai puțin de doi kilometri până la intrarea spre complex. Parcăm și intrăm în complexul rupestru, fiecare în ritmul lui și pe unde vrea. Mai vizitasem complexul, îmi place să le arăt și altora elementele mai speciale (simboluri solare, precreștine, energii - pentru cei care le simt sau cel puțin le înțeleg conceptual) caracteristice locului. Și, bineînțeles să asilimez și ceea ce îmi spun colegii de club. Discuțiile sunt extrem de faine și elevate, mă bucură enorm pacea și înțelegerea pe care o simt în grup. Avem parte de o mică lecție de geografie în parcarea din spatele schitului. Resimt și mici tensiuni din modul diferit de a vedea lucrurile. Se rezolvă de la sine :D!

Revenim în Șinca Veche și facem stânga spre Șercăița, lăsăm spre dreapta Moara cu Apă turistică funcțională din 1873, în Șercăița lăsăm biserica-monument istoric, trecem prin Bucium, Sebeș și ajungem în Recea. Aici e locul unde a văzut lumina zilei un foarte bun prieten și confrate de munte, trimit gânduri bune către ei (el și soția lui care sunt în Alpi acum) și continuăm spre Pojorta și Ludișor. Localitățile îmi trezesc amintiri aduse în prim plan de Ion Gavrilă-Ogoranu în ”Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, locuri pe unde cei care se retrăseseră în munți pentru rezistența față de caracatița roșie și-au mai găsit câte un ajutor curajos. Orice localitate din zonă apare în cărțile lui Ogoranu. Și, mai mult decât localitățile, apar oamenii care, pe ascuns (așa cum Elisabeta Rizea își păstra credința făcându-și cruce cu limba în cerul gurii ca să nu fie zărită de iscoadele roșii) își ajutau confrații liberi din munți.

Revenind la ale noastre, în Ludișor urcă Nicolae Moga, fratele părintelui Moga de la parohia unde merg o parte din colegii de grup și fiul unuia din oamenii aleși de părintele Arsenie să sape chilia începând cu 1943. E un om modest și cu mult bun simț, moștenit din străbuni. Mai târziu, în ceva discuții cu dânsul, îmi va confirma prin bunăvoință, ironie cu gust, spirit vesel și în același timp foarte serios, o profundă cunoaștere a detaliilor și a istoriei reale a locurilor (a părintelui Arsenie, a Oamenilor din generația tatălui său, a celor din rezistență - a trăit acele vremuri tulburi). Ce voi remarca la el mai apoi pe drum este simplitatea și puterea fizică și mentală. Observ picioarele puternice cu care calcă cu siguranță fiecare metru de pământ, vesta de lână pe care o poartă pe sub cămașă, cuțitul ce-l are la brâu ca pe cel mai de încredere frate, șapca cunoscătoare de multe vremi și vremuri pe care o mai răcorește din când în când în aer... Ceva din părintele Arsenie este în Omul care ne îndrumă și are atâtea și atâtea povești de spus. Adevăruri, nu povestiri! Asta simt prin fiecare cuvânt calm pe care ni-l spune... Că nu v-am spus, la întoarcere va merge împreună cu colegii de grup la mănăstire la festivitățile și comemorările organizate cu ocazia a zece ani de la dispariția lui Ion Gavrilă-Ogoranu. Eu nu voi participa, colegii se vor bucura de câteva activități din Zilele Rezistenței jos la mănăstire.

Tot în Ludișor mai urcă o femeie credincioasă (poate prea credincioasă dacă aș fi un critic obișnuit) care abia așteaptă să ajungă la chilia părintelui Arsenie. Contrar ideii de cult al unei personalități, ea are convingerea că părintele Arsenie a chemat-o aici pentru noi și pentru ea. Poate trecând de limitele ortodoxiei, spun că ea, ca de altfel fiecare dintre noi, are un rol în care apare la un moment dat într-un anumit loc. Pentru unii are rolul de a le întări credința, pentru alții de a îi apropia de ceea ce crede ea, pentru alții de a arăta ce înseamnă credința într-un sfânt, pentru alții poate părea doar ceva exagerat... Cert este că doar voința de fier și iubirea ei pentru părintele Arsenie au ajutat-o să parcurgă drumul până la chilie trecând peste mari dificultăți (greutate, piedici pe drum) cu ajutorul unor ”sfinți”. Acești sfinți însemnând de fapt fiecare om din jur, fiecare ființă cu care intrăm în contact. Fiecare vine să ne ajute cu ceva, indiferent dacă pare să ne ajute sau nu. Rețineți că nu toți îngerii au aripi! La unii se văd, la unii nu se văd! Femeia a urcat până la chilie și la coborâre jos la mănăstire a scos de mâncare și de băut din micul ei rucsac pentru toți colegii. Extraordinar de frumos!

Din Ludișor mergem în Voivodeni și domnul Nicolae ne ghidează pe drumul mai bun prin Voila, Sâmbăta de Jos și apoi Sâmbăta de Sus. Noi știam că e un drum direct spre Sâmbăta de Sus și cu siguranță ghidul nostru știe cât de bun sau prost e drumul direct. Cel mai probabil doar cu căruța se poate merge pe acolo... Urmăm apoi drumul asfaltat printre câmpuri până la ”stațiunea climaterică Sâmbăta” și cumva se nimerește de nu mai intrăm spre mănăstire și ținem drumul tot înainte în sus pe apa Sâmbetei. Inițial era un plan de a face o scurtă vizită la mănăstire și colegii vor face asta la întoarcere. Drumul ne tot duce în sus pe vale, trecem de păstrăvărie și mai mergem fiindcă încă mai e posibilitate de întoarcere. Când ajungem aproape de capătul drumului, câțiva coboară din microbuz, șoferul întoarce mașina și pornim toți pe jos.

Mare mi-e dezamăgirea când, după primele povestiri și un scurt urcuș la stânga pe un drum înclinat, puțin după un mic baraj de acumulare și protecție contra viiturilor, ajungem la ceea ce știam eu că e mijlocul drumului până la cabană. Aici e marcajul unde scrie că se face o oră până la cabană și altă oră până jos! În stânga se vede urma unei mâini criminale care a defrișat un întreg culoar... Trist!

Continuăm cu povestiri faine și caut să îl întreb pe domnul Nicolae cât mai multe despre drumul ăsta. Va povesti mai multe despre părintele Arsenie și vremurile grele din '43-'45 mai sus pentru toți. Înțeleg asta și acum doar îl întreb despre cum arăta drumul ăsta atunci. Incredibil de fain ce îmi poate spune. Atunci nu prea era potecă, cabana exista și evident mult mai mică... Cum i-a ales părintele Arsenie pe oamenii din sat pentru a săpa chilia... Atât de calm și curat povestește că parcă nu mai poți spune nimic. Doar să întrebi un amănunt și se ”deschide” cutia cu povești. Atât cât consideră omul de cuviință... Ne facem griji fiindcă femeia ce venise cu noi era în urmă și ne-am hotărât să așteptăm la poteca spre Piatra Caprei. Aici aflăm că poteca a fost ”închisă” de Salvamont datorită deteriorării potecii. Păcat fiindcă Piatra Caprei este o frumoasă ”Crăiasă” din Făgărași, unul din puținele puncte calcaroase din Alpii transilvani! Fusesem pe aici în a treia zi din ”Făgărașii mai altfel” din 2010. Aflăm că au rămas câțiva colegi mai în urmă cu colega noastră de drum și hotărâm să așteptăm la cabană.

La cabană aflăm că ultimii colegi urcă încet și sigur și hotărâm să urcăm la chilie. Ioana vorbise pentru o ciorbiță de fasole la cabană și vom mânca la întoarcere. Suntem un grup unit și destul de divers, urcăm fiecare în ritmul lui și cum putem, avem grijă la fiecare pas și la multele grupuri care coboară. Mai ales pe zonele cu noroi unde e mai greu să cobori decât să urci! La prima masă de lemn și prima troiță-iconiță salutăm niște pelerini care se odihnesc, lăsăm să coboare alții și urcăm pe lângă sfoara de sprijin pe zona cu noroi și rădăcini. Eu aleg o variantă mai ”sălbatică”, vechea potecă pe firul unui pârâiaș cu extrem de multă vegetație. Revin în poteca cu sfoară/cordelină, las să coboare un alt grupuleț și ajung la marginea vâlcelului. Poteca urcă lin pentru vreo 40-50 de metri și apoi face dreapta pe altă brână expusă. Domnul Nicolae ne povestise că o dată iarna, la începutul anilor securității, au urcat iarna pe vâlcel și apoi abrupt spre chilie. Doar fiindcă era zăpada înghețată ca să nu lase urme... Trecem de un prag stâncos, facem stânga și suntem la foișorul de lângă chilie. E destulă lume, merg până la chilie cât e mai liber și revin la foișorul de lemn. Asta după ce am băut o cană de apă rece, bună și sfântă (ar zice unii) din inima muntelui! Ne adunăm în jurul domnului Nicolae care ne povestește, cu un calm desăvrșit, despre greutățile din vremea construcției chiliei (schele din lemn, dificultata săpării în roca dură), despre proiectata fereastră a chiliei-biserică săpată uimitor în câteva zile doar de părintele Arsenie, despre alegerea locului, despre... , despre... Parcă toată istoria acelor oameni e adunată aici pe câțiva metri de pământ!
Când să plecăm, aud niște voci spunând că nu cred că mai vine colega noastră. Eu sunt convins că ajunge aici fiindcă are credința prea puternică. Și chiar îi auzim vocea veselă puțin mai jos de noi! Urca încet cu doi colegi. Chiar dacă ne-a zis că a căzut de două ori, nimic nu o împiedică să ajungă aici, la chilie! Poate nu îmi exprim bucuria, dar văd în ea un exemplu de credință sinceră, curată și hotărâtă! Bravo!

Coborâm cu atenție până la cabană, bucuria fiind la fiecare pas pe poteca spre/dinspre chilia părintelui. Mai fusesem, acum simt altă liniște decât cea de atunci...

La cabană ne adunăm înăuntru în sala de mese (era pregătită ciorbița) și ne bucurăm de bunătatea de ciorbă de fasole cu ceapă verde (un ditamai platoul cu un buchet mare de ceapă) și de felul doi cărat de fiecare în rucsac. Chiar se simte prietenia și înțelegerea, precum și grija pentru colegii care au plecat înainte (Adi) sau pentru cei care vin mai încet. Adi simțea o chemare spre mănăstire și a plecat cât mai repede în jos. Eu îl justific față de colegi știind că mereu e însetat de noi locuri și informații. Tare mă bucur pentru ale sale revelații!

Și vine momentul despărțirii. Plăcuți oameni, aș fi continuat cu ei... Eu însă am planul de a urca în creastă, așa cum vă spusesem și la începutul povestirii pe care o citiți. Îmi confirmaseră de la cabană că e un refugiu Salvamont bun ceva mai jos de lacul Urlea. Planul e să dorm fie acolo, fie la refugiul (murdar după spusele multora) din Fereastra Mică a Sâmbetei! Îmi salut cu drag colegii, le urez toate cele obișnuite pentru drum (Drum bun!-Buen camino!) și la 17.00 pornesc în sus spre Fereastra Mare pe marcaj TR. Urc destul de alert printre corturile sau grupurile de la cabană, las stâna pe deapta și apoi marcajul TG spre Fereastra Mică (din el se desprinde mai sus PA spre lacul Viștișoara) și fac stânga peste firul mărunt al apei Sâmbetei spre căldarea superioară a Văii Sâmbetei.
Salut un grup care fusese spre Dara și acum cobora din creastă și doar ce mai merg câteva minute și dau de o prietenă montaniardă: Angela Vasilescu. E de câteva zile în Făgăraș și, ca și în planul meu, fusese pe Dara și pe Hârtopu. Nu eram nici unul foarte siguri care e Hârtopu, ea mi-a zis că nu a mai mers și pe vârful de după o mică șa. Eu voi merge și povestesc nițel mai jos motivul. Angela mersese și la urcare și la coborâre pe Cheia Bândei (marcaj TA) și o întreb de poziția refugiului de sub lacul Urlea. Îmi explică poziția lui și că se vede clar din creastă. Îl am și eu pe hartă, niciodată nu strică o informație în plus de la prieteni! Îmi și confirmă mizeria din refugiul din Fereastra Mică. Încă nu sunt hotărât unde voi dormi în seara asta, depinde cât reușesc să merg! Cu mulțumiri și urări prietenești, mergem mai departe, fiecare cu drumul lui.

Urc rapid până sub cruce și apoi până la intersecția cu TA. În față mi se ridică ”Matterhorn”-ul românesc, colțul Bălăceni. Spusesem că voi ajunge poate la crucea de pe el în amintirea luptătorilor anti-comuniști și doar în gând voi merge acolo!


Fac ușor dreapta pe marcaje și chiar în buza superioară a căldării (la stâlpul ce-l vedeți mai sus) mă întâlnesc cu un montaniard solitar ce vine din Valea Oltului. L-a obosit toată creasta (cum de altfel face cu oricine!) și mai ales gunoaiele (cu două picioare, în special străini și cele aruncate de cei din prima categorie). Chiar are un sac cu gunoaie pe care abia așteaptă să îl lase la Sâmbăta sau jos. Cabană unde îl așteaptă o ciobiță caldă și o friptură cu piure sau cu pilaf! Și el le așteaptă de câteva zile :D! Ne urăm ”Drum bun!” și la deal! Urcușul îmi aduce aminte de exercițiile de oprire în piolet făcute aici ceva ani, de alte și alte urcări pe aici și de scurtături. Urmez poteca marcată, și, cu răbdare, după o oră și 20 de minute de la cabană sunt sus în Fereastra Mare (2188m - aproape 800 de metri de la cabana situată la 1401m altitudine).

Încă e soarele sus pe cer și sunt momente când norii albi îl acoperă. O plăcere să mergi pe vremea asta pe creasta Făgărașului! Adică marcajul ”bandă roșie” (BR), poate cel mai cunoscut din marcajele și traseele din munții românești! Fiindcă mă bate nițel vântul și încă sunt indecis împotriva înnoptării, nu stau deloc în fereastră și pornesc la stânga spre Cheia Bândei. Încă îmi vine un gând nastrușnic: să merg până la Hârtopu și înapoi astăzi, să dorm în Fereastra Mică și mâine să trag tare până la refugiul de sub Fereastra Zmeilor. Cei care au mers pe creasta Făgărașilor își pot da ușor seama cât de lungă poate fi această zi! Cei care aleargă pe aici o pot considera viabilă, pentru mine, ca mergător pe munte, este foarte lung și greu! Și mai departe luni să merg și pe Buteanu (adică să-mi ofer încă un vârf de peste 2500 bonus la plan) și să cobor la Bâlea și cu vreo ocazie spre casă. Un gând prea mare și greu realizabil! Mai încolo tot voi oscila între gândurile astea și cele mai logice și mai apropiate de inimă: în fond eu acum nu am venit pentru performanță, am venit să stau cât mai mult la altitudine (cât de sus se poate la noi) ca antrenament pentru un plan din viitorul apropiat. Vi-l dezvălui la momentul potrivit ;)! Până la urmă va ”învinge” raționamentul inimii fiindcă în felul ăsta voi și dormi în două locuri noi pentru mine, refugiile de sub lacul Urlea și cel din Valea Viștei!

În față am gigantul Urlea-Hârtopu după larga căldare a Bândei. O am de ocolit pe stânga pe linia principală a crestei. Urc ușor la stânga până în spatele colțului Bălăceni, văd crucea de pe vârf și renunț la ideea de a urca până la cruce. Gândurile zboară spre cei care s-au retras în munți ca să nu fie nevoiți (și în anii următori forțați) să suporte jugul roșu (dacă citește cineva și cu riscul de a deranja, adaug ”pe care îl suportăm și acum”). Sigur sunt aici undeva și simt că cineva se gândește la ei! Câteva poze spre verticalele colțului, las în stânga marcajul TA peste vârful Cheia Bândei (al cărui celălalt capăt îl lăsasem ceva mai sus de cruce mai devreme) și continui în pas rapid pe curbă de nivel pe sub Vârful lui Mogoș până sub vârful Urlea (2473m). Aici o săgeată indică traseul marcat cu TA peste vârful Urlea spre cabana cu același nume. Pașii nici nu se mai opresc și merg în continuare pe curbă de nivel puțin în coborâre și apoi în urcare până în Șaua Lacului. De aici se vede lacul Urlea și refugiul aflat puțin mai jos de lac. Nu știu cum merge poteca spre refugiu și ca urmare mă uit ”din avion” și îmi construiesc traseul printre mici lăculețe. Cine știe dacă voi vedea marcaje mai încolo! Țin aceeași viteză și pantă până sus în vârful ascuțit al Iezerului (2429m) cu o mică întoarcere de direcție chiar înainte de vârf. Încă vreo câteva minute de mers și sunt în șaua unde marcajul BR face stânga spre est spre zona Zârna.




De aici părăsesc traseul marcat pentru cei doi ”optmiari”. Întâi urc puțin pe vestul culmii și apoi pe un vâlcel scurt sunt pe platoul vârfului La Fundul Bândei (2454m). Se vede platoul Dara-Hârtopu-Mușetescu fix în față. Angela îmi spusese de brâna vizibilă care iese de la mine în zona dintre Dara și prima momâie și apoi ar fi de coborât o mică șa și urcat până la a doua momâie. Nu îmi dau seama care e Hârtopu și, pentru siguranță (așa cum îmi povestea tata că a făcut cu Lespezi și Călțun/Cornul Călțunului) voi merge pe amândouă vârfurile cu momâi.
Îmi stabilesc să urc printre pietre pe Dara (îl cunosc bine și are și placă de vârf) și apoi să merg la cele două momâi. Cobor un pic sub creastă (spre sud) ca să merg protejat de vântul care dă uneori rafale, ajung în șaua de sub Dara și din piatră în piatră sunt în punctul cel mai înalt la 20.20 (2500m știam eu, 2501m scrie pe una din cele două plăcuțe). Fac pozele de vârf și mă uit în jur. Bineînțeles că se văd cele două momâi de la sud, spre vest se vede fantasticul apus cu trapezul cel mai înalt din România, spre sud sau spre nord alte lungi culmi și departe spre est se vede... creasta albă, zimțată a Crăiesei. Ce frumusețe care pare a fi undeva în altă lume!

Pornesc hotărât spre prima momâie văd că nu scrie nimic pe ea. Ca urmare merg și la a doua pentru a fi sigur că am ajuns pe Hârtopu. Este unul din vârfurile de peste 2500 de metri pe care nu fusesem până acum! Cobor în mica șa și urc apoi până la a doua momâie. E în vârful unei piramide de pământ cu pietre ascuțite! Acum am garanția atingerii Hârtopului și mâine și apoi acasă îmi voi confirma că de fapt am mers până pe Mușetescu (2495m).




În culorile pe care le vedeți mai sus hotărăsc întoarcerea. Nu mai merg pe Dara, ci urmez culoarul pe care îl văzusem de după Hârtopu până în șaua dintre Dara și vârful La Fundul Bândei. Începe să se întunece și ca urmare nu voi mai face poze (21.15)... Ah, mai fac una în Șaua Lacului (21.30)!
Drumul până în șa vă este cunoscut și încă nu e întuneric complet. Asta e bine, mai pot intui traseul  marcat cu PA spre refugiu! Bine că până la lac am mai fost și știu pe unde merge! Mai întâi o brână, apoi o mică șa și urmează coborârea la lac direct pe pantă. Înainte de crucea lui Viorel Toma de lângă lac (a murit în plină vară datorită șocului termic al apei reci) fac stânga pe câteva marcaje, le pierd și țin poteca gândită mai devreme. Printre două lăculețe urc pe platoul refugiului (22.00). Refugiul semi-sferic este atât de interesant încât cu greu descopăr ușa acestuia. Este tăiată într-unul din romburile ce formează pereții refugiului! Inspectez în interior, e destul de curat. Îmi las rucscul în refugiu, iau sticla și cobor să caut cel mai apropiat loc de unde aș putea lua apă. E la vreo 50 de metri de mers mai jos de refugiu!

Iau apă, revin la refugiu și pe culmea Moșului văd două lumini. Măi să fie, nu poate fi mașină aici! Mai apare încă una, și apoi încă una... Se adună vreo 10 luminițe. Clar, chiar dacă ar ști traseul, trebuie să îi ajut. Scot frontala nouă și o îndrept spre ei, o mișc să își dea seama de locația refugiului, o sting și o aprind de câteva ori, pun fâșul pe mine și hotărăsc să le ies în drum. Mie cu siguranță mi-ar place ca cineva să facă asta în fața-mi în miez de noapte! Închid refugiul și cobor pe marcaje. În câteva minute sunt în fundul căldării Urlei. Grupul se oprise undeva pentru regrupare și acum cobora lejer pe fața Urlei. S-au bucurat de lumina care le-a ieșit în cale, mă prezint (”după nume te cunosc de undeva, poate cei din spate să te știe”) și urcăm cu toții spre refugiu. E mult mai bine să nu mai orbecăiești pe întuneric mai ales la ora 23.00! Le arăt de unde să ia cel mai ușor apă și urcăm la refugiu. Doar Mihaela (Bacea) vrea să doarmă în refugiu, restul întind corturile. Doar au venit cu corturi, n-are rost să se înghesuie în refugiu! Bacea... stai că mie numele îmi sună cunoscut :D. De la Ro (Roxana Ghilț), de la Irina Dumitrașcu, de la trupa lui Radu și a Mihaelei Diaconescu, de la Laura P. Le și spun asta și cred că pe Bacea o am în facebook în listă (nu era, acum este!). Nop, ne știm doar din RT-uri citite sau de la alții! Mihaela ar fi vrut seară de chitară în refugiu, toți sunt obosiți și n-ar mai cânta. Până la urmă vine Adi, ia chitara în mână și pe rând ne adunăm vreo 7-8 în refugiu. Cântelece curg tare fain, nimeni nu cere ceva anume, doar mai facem sugestii... alături de o sticlă de vin roșu. Când aud numele Mi(haela), mi-e mai mult decât evident de unde îi cunosc. Ce oameni! Mi-au dat o bere că i-am condus la refugiu, au adus vin la sticlă, aseară au petrecut cu pepene! Și mă mai și întreabă dacă mă deranjează chitara... Adevărul e că nu știi peste cine dai pe munte și e bine să întrebi. Cum să mă deranjeze, mi-e așa de dor de o seară de chitară pe munte... Câte astfel de seri am avut mai în tinerețe... Cântece de tot felul umplu
Sticla e pe sfârșite, la fel și cântecele, la fel și vocile... O ultimă dedicație pentru Miha și la somn undeva spre ora 3.00. Nici nu se simte ora la cât de frumoasă a fost ziua!

Era să uit ceva foarte important și fain: înainte de retragerea inițială în corturi sau în refugiu, luna ne-a făcut surpriza și a ieșit din nori printre stele. Nu mai conta cât de frig este, cercul alb cerea să fie pozat!

Ziua 2 - duminică 24.07.2016

Trezire lejeră, nu avem nici o grabă (să nu uit, refugiul e la 2145m altitudine, deci îmi păstrez condițiile optime pentru cel mai bun somn - peste 2000 de metri)... Colegii mei nu au decât de făcut drumul la întoarcere pe unde au venit cu ceva eventuale modificări. Eu am doar o zi ușoară de vreo nouă ore și nu mă prea grăbesc. Unii ies ca șopârlele la soare, alții matinali la masă, alții pe la ușoare plimbări pe lângă refugiu, alții cu ușoare indispoziții datorate gălăgioșilor de pe lângă corturi (recunosc că m-am postat fix între corturile lor și când am stare bună, vorbesc poate un pic cam tare :D). Ne punem pe mâncat fiindcă fiecare vrea să mai scape de greutatea din rucsac (ba un ardei gras, ba o brânză de burduf, ba un ditamai castravetele, cred că de aproape un kil).

Cum nu-i grabă, colegii se relaxează la soare. Eu, știind că am ceva de mers azi, pe la 9.30 îmi strâng bagajul și sunt hotărât să urc spre creastă. Cum spusesem că aseară am fost pe Dara și pe Hârtopu (neștiind sigur de a doua momâie de pe Mușetescu, tot am insistat că e pe Hârtopu, nu pe Mușetescu și aproape că le-am convins și pe fete), Mihaelei îi surâde ideea cu Dara. ”Merg cu tine!” Rodica ”sare” imediat: ”Vin și eu”! Cu ea vorbisem mai devreme despre planul meu viitor ;)!Bun, deci facem echipă până în Șaua Lacului (aveam și o altă variantă în urcare constantă de la lac spre traseul de creastă, dar e mai ușor pe poteca marcată). Ne strângem rucsacii și pe la 10.15 salut trupa mare și pornesc cu Bacea spre lac. Rodica are rucsac mai mic și ritm mai bun și ne va ajunge din urmă. Până să ajungem în câteva minute la lac, priviți cum se vede căldarea finală a Urlei.
Nici nu ne dăm seama cum, sub rucsacii mari (obișnuiți) ajungem la lacul Urlea (aproximativ 2175m altitudine). Rodica ne ajunge și oricum ne oprisem să luăm apă din lac (e tare bună). Fetele pornesc în față pe marcaj, recuperez repede distanța, pe la mijlocul pantei (mica șa intermediară) oprim de facem o limonadă, salutăm de pe curba de nivel colegii de la corturi și la 11.15 suntem în Șaua Lacului.


Eeee, aici drumurile noastre se despart: eu merg la dreapta spre Fereastra Mare și fetele la stânga spre Dara! Dăm mâna ca vechi prieteni și pornim fiecare la drum. După ce îmi cer să le explic cum să ajungă exact pe Dara și pe Hârtopu! Sus pe Dara niște montaniarzi le vor lămuri care e fiecare vârf, spre bucuria mea să aflu că am greșit eu și că am fost toți trei pe toate cele trei vârfuri din gigantul Darei. Fetele se vor întoarce până în șaua de după vârful Urlea, vor urca pe vârf unde vor găta brânza de burduf și apoi mai departe până în șaua Moșului și la vale recuperând distanța față de colegi. Văzusem acei montaniarzi că urcă de pe muchia Dara spre vârful omonim și o vreme le-am urmărit și pe ele pe vârful La Fundul Bândei. Când am intrat între Mogoș și Cheia Bândei le-am pierdut din vizor și am mers mai departe.

După șaua amintită mă întâlnesc cu trei montaniarzi cu care vorbisem ieri un pic mai sus de cabană. Au și ei în plan să meargă pe toate vârfurile de 2500 de metri și e posibil să ne întâlnim în viitorul apropiat. Au fost uimiți de timpii scurți făcuți de mine ieri! Doară când mergi solo îți permiți multe! Înainte de stâlpul de marcaj TA peste Cheia Bândei întâlnesc un grup de cehi veniți în ”Expedice Rumania 2016”. Degeaba spun eu câteva cuvinte în engleză. Dau din mâini doar că sunt destul de obosiți. Cobor în șaua dintre Cheia Bândei și Bălăceni și după stâlpul îndoit peste potecă intru într-o turmă de oi. La început sunt disperate și alergă în toate părțile. Mie îmi e mai mult de câini decât de oi sau ciobani. Nu am parte de colți canini :D! Vorbesc cu oițele, mă lasă să trec fără prea multă vâlvă și cobor în Fereastra Mare. E un pic ceață și dau de un grup care se odihnea (mai veneau și altele dinspre Viștea). Îmi spun că e tare mizerie și că miroase a WC în refugiul din Fereastra Mică și că a fost mare aglomerație la refugiul Viștea (refugiul plin plus vreo 20 de corturi). Așa că am făcut alegerea perfectă! Ei pornesc în jos spre Valea Sâmbetei și eu urc pe Slănina cu pași vioi. Sus, cum mi-e obiceiul, dau de oameni cunoscuți: Raluca (Uca) dintr-o tură din 2013 din Valea Rea (narcise) cu un prieten și, câțiva metri mai încolo Mugur, vechi coleg de club și de munte cu soția și cu încă doi prieteni. Și ei mi se plâng de aglomerația de la Viștea, mai povestim care pe unde am mai fost și ce planuri mai avem, mă roagă să fac o poză pe Vânătoarea/Vânătarea lui Buteanu când ajung acolo și pornim binedispuși, fiecare în direcția lui. Eu cobor repede în Fereastra Mică unde, printre măgăruși, inspectez noul refugiu și confirm cele spuse mai devreme. Încă o dată spun că alegerea de aseară a fost cea mai bună!




După cum vedeți, de aici primesc valuri de ceață. Nu-i bai, e chiar mai bine așa că nu mă mai usuc de căldură! Urcușul pe Gălășescu Mic este constant și mă aștept să nu ajung pe vârf și să merg un pic spre stânga peste un picior sudic. Așa se întâmplă și curând sunt în fereastra Răcorele unde acum 6 ani văzusem un spectru Brocken după urcarea pe Hornul Răsucit. Acum nu sunt condiții pentru un astfel de fenomen și merg mai departe. Urc pe potecă pe curba de nivel care ocolește Gălășescu Mare și mă trezesc, după numărarea fiecărui stâlp de marcaj (deh, când ești singur, trebuie să îți fixezi ținte apropiate și să le urmărești pas cu pas - chiar și când sunt mai mulți se face asta), că ajung în piciorul sudic al vârfului. Știam de ocolișul ăsta, cobor vreo sută de metri pe muchia piciorului și dau indicații către doi montaniarzi care mă întreabă de refugiul din Fereastra Mică.

Ies din picior la dreapta și după câteva minute dau nas în nas cu colegul Ionuț Bunea de la CAR U Cluj. Știam că mă voi întâlni cu colegii de club, doar așteptam momentul. Suntem bucuroși de revedere (dintre ei cunosc pe Alin Hapca și pe Radu Vidra) și mai schimbăm câteva vorbe. Ei vin de la Sebeș și îmi spun de un izvor aflat sub Hârtopu Ursului. Le mulțumesc mult pentru informație! Dacă vă gândiți că de la lacul Urlea eu car doi litri de limonadă și nu am simțit nevoia să beau până acum... Ne urăm drum bun și mai departe!

Găsesc izvorul, nu alimentez, salut doi maratoniști care băuseră apă (au ca partener de drum un simpatic cățel!), urc pe panta Hârtopului Ursului și cobor, tot în ceață spre refugiul Viștea. Văzusem de sus un cioban mergând în aceeași direcție, auzisem că și-au pus stâna foarte aproape de refugiu, merg în spatele lui și de fapt el venise aici pentru că are semnal la mobil doar pe partea nordică a crestei. Îl salut și intru în refugiu, după ce dau indicații altor cehi  (știu câteva cuvinte în engleză) despre izvorul menționat mai sus. Schimb tricoul, Beau limonadă (cam jumătate de sticlă), mănânc niște turtă dulce, salut un montaniard solitar care apreciază calitatea refugiului (eu îl știu pentru că am și dormit aici cu alte ocazii) și după o pauză de jumătate de oră închid refugiul și pornesc mai departe spre Viștea (16.00).




În câteva minute ajung în Portița Viștei de unde îmi pleacă traseul marcat cu TR pe Valea Viștei. Las Iezerul Triunghiular/Iezerul Moldoveanului în stânga și intru în urcuș pronunțat în ceață. Știam bine de urcușul ăsta (l-am mai urcat de câteva ori) și știu că nu durează mult. Doar că, fiind ceață, trebuie să am răbdare. Mă întâlnesc mai întâi cu un cuplu și apoi cu un grup mare care mă încurajează (mai e puțin până în vârf și desigur se referă la Viștea Mare) și la 16.35 sunt pe Viștea Mare. Nu mai știu a câta oară!


Cum mare lucru nu văd datorită ceții, schimb marcajul de creastă BR cu PR care merge pe baza mică a trapezului. Poteca e lejeră pentru câteva zeci de metri pe stânga crestei înguste, trece pe dreapta printr-o mini-săritoare de 2-3 metri, continuă pe creastă spre sud și coboară în Spintecătura Moldoveanului. Nume cu rezonanță din povestirile tatălui meu! Mi-a spus că o dată a coborât direct din Spintecătură spre Iezerul Triunghiular, poate oi face și eu asta vreodată! Acum planul e altul! Trec iarăși pe stânga crestei, mă folosesc de un lanț la o zonă mai expusă (nu e musai nevoie), urc iarăși pe creastă printr-un mini-horn, merg pe sub creastă pe dreapta, salut un cuplu ce venea de pe vârf și în câteva minute sunt pe Moldoveanu (16.51). Pentru mine nu e ceva total neobișnuit să ajung aici, cred că am mai fost de 5 sau 6 ori. De fiecare dată observ însă din ce în ce mai multe steaguri românești sau de rugăciune tibetane, din ce în ce mai multe plăcuțe ale fiecărui grup sau expediție și, ceea ce mă bucură, un caiet/jurnal de vârf într-o cutie izolată de plastic. Nu e nevoie să caut pix în bagaj, sunt acolo câteva! Îmi notez numele și câteva cuvinte și pornesc înapoi spre Viștea Mare. De remarcat că în scurta pauză de aici s-au împrăștiat norii și astfel am putut vedea și face câteva poze.


Înainte de Spintecătură întâlnesc un grup de trei montaniarzi care urcau spre Moldoveanu, ne salutăm și mergem mai departe. Cam de pe la cruce mai fac o poză crestuței Moldoveanului...
În 15 minute de la steaguri sunt pe fratele Moldoveanului, Viștea Mare și pornesc la vale spre Portița Viștei. Mă mai întâlnesc cu o echipă ce urcă spre vârf și muntele îmi dăruiește un cadou foarte fain: un spectru Brocken/fenomen Gloria! Caut să prind momentul cel mai bun pentru a vi-l arăta și vouă :D!
Norii se ridică și voi avea parte de o vreme excelentă la coborâre, parcă Natura vrând să respecte urarea pe care mi-a făcut-o ultimul cuplu.

În Portița Viștei (17.55) schimb marcajul din BR în TR (triunghi roșu). De acum știu că urmează o luuuungă coborâre pe valea Viștei până la refugiul aflat la limita pădurii. Așa că nu mă grăbesc și mă bucur din toate părțile de peisajul feeric. Lumini, umbre, pete de zăpadă, verticale în spatele meu și mai ales spre giganta/gigantul Viștea Mare... În serpentine cobor rapid de sub peretele final al văii și aud, undeva prin zona vechiului refugiu circular (luat de avalanșă) câinii de la stână. Știu că e ciobanul printre oi (îl văd) și nu mi-e teamă. Nu par să fie decât doi sau trei câini. Ei tot latră, eu tot cobor, ei tot latră, eu tot cobor... De fapt ei își apără oile, știu că nu au altă treabă cu mine. Dovadă că atunci când ajung între ei, vorbesc cu ei, mă lasă să trec și tot vin spre mine ca să mă gonească din direcția turmei. Am înțeles, o iau pe aici să nu intru în oile voastre! Mă vede ciobanul și mă strigă să vin la el. ”Dacă mă lasă câinii...” Crede că m-am rătăcit, îi spun motivul ocolului și tot intrăm în vorbă. Îl cheamă Ion și e de prin zona Curții de Argeș de peste munte. Îmi spune unde e refugiul și cât mai e până la el și să trec pe la bordeiul lor de mai jos. Spre bordei mă întâlnesc cu Nicolae (Lae), șeful și ajutorul lui, ardelean mai serios chiar de jos din Ucea de Sus. Îmi dă niște țuică (câteva guri) și eu fac greșeala să beau fără să fi mâncat ceva. Amândoi îmi propun să rămân la ei la un bulz la bordei. Mergem să adunăm oile, îmi arată de unde să iau apă pentru toți, pregătesc un bulz făcut ca la mama lui. Până să citiți mai departe, uite ce peisaje am văzut din Portiță până aici.













Ziua 3 - luni, 25.07.2016

Înainte să se lumineze se duce să trezească oile și amândoi trec de câteva ori peste mine. Se scuză și le spun să nu își facă probleme. Eu stau în drumul lor obișnuit și nu prea mă pot mișca de rău ce mă simt, ei să-și vadă de treburile lor normale. ”Păi da, că nu stăm noi după un băiat de la oraș, chiar fain și de treabă, care a băut prea mult”.

Se luminează de-a binelea, se apucă de foc și să prăjească niște carne, îmi spun să mă duc în șubă și să dorm puțin și îi ascult. E așa de bine în șuba călduroasă, adorm vreo oră sub cerul liber, mă trezesc și mai vomit o dată lângă șubă (nu pe ea!) și încep să îmi mai revin din amețeală. Mai stau pe vine să îmi revin, cumva mă obligă să iau o bucată de carne și îmi mai pun vreo trei bucăți la pachet (nu au de unde ști că nu mănânc carne și îmi face rău), îmi dau niște brânză, mă roagă să le dau frontala și nici nu mai comentez, e a lor. ”Sigur mi-o dai?” ”Da, costă puțin și știu că voi aveți nevoie aici de lumină”. Îl ajut cu niște numere în agenda telefonului (am și eu semnal și facem schimb de numere), îmi fac rucsacul și abia găsesc tocul ochelarilor (cine știe, amețit fiind, cum l-am pus eu aseară într-un loc mai dosit), strâng totul și pe la 10.45 pornesc la vale mulțumindu-le pentru tot ce au făcut pentru mine. Uite cum se vede peisajul de la ei în sus și în jos!

Pornesc la vale pe partea stângă a firului apei, trec ușor pe dreapta și mă apropii de pădure. Știu că undeva pe aici trebuie să fie refugiul. Încă nu mi-am revenit complet, cobor cu nițică greutate dată de un rău interior... Apa începe să crească, o trec pe stânga peste un pod de lemn bun și, imediat după o parte din potecă cu apă, ajung la refugiu (cam o jumătate de oră de la stână). Întâlnisem un grup care vroia să urce pe Moldoveanu (străini) și le spun doar să aibă grijă la câini și să vorbească cu ciobanii. Nu știu dacă asta îi ajută sau nu fiindcă nu cred că cei doi prieteni ai mei știu ceva engleză... La refugiu fac iarăși vreo 20 de minute pauză, îmi iau apă de la izvorul de lângă refugiu (pe refugiu scrie 1550m altitudine, eu de pe curbele de nivel eram convins că e mai jos) și continui pe potecă în continuă coborâre. Ca și valea Sâmbetei, și aici sunt multe cascade, multe praguri, multe lăculețe, multe zone cu mușchi. Starea mea interioară nu mă oprește să mă bucur de ce văd în jurul meu și să fac și ceva poze. Fiindcă tare e frumos aici. Știu că am mai coborât o dată pe aici și chiar nu îmi mai aduc aminte cât e potecă și cât e drum forestier. De trei ori mai trec apa de pe o parte pe alta pe podețe mai mult sau mai puțin bune, la ultimul am parte de o bălăceală a întregului bocanc drept și nu îmi fac griji. Până la intrarea în drumul forestier (13.10) bocancul e uscat! Chiar înainte de a intra în forestier am întâlnit un alt grup de germani, puțin comunicativi, și mă gândesc cât au de mers ca să ajungă sus pe Moldoveanu... Parțial înțeleg dorința străinilor de a urca pe cel mai înalt vârf de la noi și dacă m-ar întreba pe mine, le-aș spune că cea mai scurtă cale de a ajunge pe Moldoveanu nu este neapărat și cea mai ușoară. Aaa, poate de la stâna lui Burnei din Valea Rea să fie mai ușor, dar îți rupi mașina pe acolo și străinii nu sunt obișnuiți cu drumuri proaste, de munte.









Bine că mi-am revenit fizic fiindcă de aici am de mers numai pe forestier. La început e un drum frumos de Făgăraș aproape de apă și cu peretele săpat câteodată în stâncă, apoi valea se lărgește printre foioase și drumul se prăfuiește din ce în ce mai mult, ies din munți și am drum prin soare cu puțini copaci în culoarul verde și casele de vacanță din Viștișoara. Întreb niște localnici care își tăiau un copac uscat din pășunea cu fân cât mai am până în Victoria, îmi spun cam o oră și îmi dau indicații să fac stânga la intersecție. Le urmez și la acea intersecție fac o pauză la troiță. Sunt la jumătatea dinstanței dintre Victoria și mănăstirea de la Sâmbăta, 5 kilometri în fiecare direcție (14.15). Remarcați la baza crucii icoana părintelui Arsenie...
De aici fac stânga pe un drum la început de pământ și apoi cu dale de beton, mă opresc de două ori pentru mure (ce contează că sunt prăfuite pe marginea drumului, asta înseamnă sănătate curată!), țin drumul numărând stâlpii ca să îmi alung gândul căldurii și toropelii... Înainte de oraș văd la dreapta o săgeată pe care scrie ”Spre Victoria, doar pentru turiști”. Fac dreapta, apoi înaintea unei porți de fost CAP marcajele mă duc la stânga aproape de o cale ferată, întreb pe un nene cu bicicleta de stația de autobuz și îmi explică să merg pe potecă pe lângă calea ferată, să fac dreapta printre blocuri și apoi să mai întreb. Mă conformez, alți localnici îmi explică unde e piața și stația de microbuz, intru prin piață, mai întreb și ajung la stația din centru. Peste câteva minute (știam în principiu de asta) plecăm spre gară (circa 15.30). Asta fiindcă, îmi spusese o prietenă care lucrează în Victoria, sunt microbuze cam cu o jumătate de oră înainte de fiecare tren și trenul IR 1622 de la Timișoara ar trece la ora 16.00 pe aici. Are întârziere. Nici o problemă! Mai bine stau să iau tren direct la București decât să risc să nu am legături în Brașov dacă mai întârzie și alte trenuri. Plecăm cu vreo 40-45 de minute întârziere și e foarte ok pentru mine.

Până să ies din Țara Făgărașului, uitați și voi cum s-a stricat vremea când am plecat eu. Tot cu gândul la Făgăraș am rămas...