Quantcast
Channel: Călător prin lume
Viewing all 1143 articles
Browse latest View live
↧

Parcul Circului 18.07.2017

August 15, 2017, 6:45 am
↧
Search

Piatra Craiului Drumul lui Deubel/La Lanțuri-Creasta Nordică 22-23.07.2017

August 15, 2017, 9:43 am
$
0
0
Piatra Craiului Drumul lui Deubel/La Lanțuri-Creasta Nordică 22-23.07.2017

Colegi de tură: Valentin Scheip, Adi Brezeanu, Claudia Damoc (parțial), Cezar Partheniu

Planul celor două zile este ca din Plaiul Foii să urcăm pe Drumul lui Deubel/La lanțuri pe BR până la refugiul Grind II, să dormim acolo și a doua zi după partea nordică a crestei principale (mai pe scurt Nordică între vârful ”La om” și refugiul Lehman/Ascuțit, creasta nordică de fapt se termină în șaua Crăpăturii) să alegem varianta de coborâre înapoi în Plaiul Foii. Acum știm că sunt mai multe marcate: brâul Ciorânga, ramura de sus, Padina Popii și Brâna Caprelor. Vom vedea că, în conformitate cu vorba noastră ”socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”, va fi o cu totul altă coborâre, mai ușoară și mai ocolită.

Ziua 1 - sâmbătă 22.07.2017

Cam pe la 9.30 ieșim din București (Vali cu mine) și pe autostradă ajungem la Ploiești Sud, îl luăm pe Adi care venise dinspre Buzău cu vreo jumătate de oră înainte și pornim spre valea Prahovei. Puțin după Câmpina e blocaj. Ufff, nu avem ce face, altă variantă mai rapidă nu este. Nici DN1A nu ne mai este accesibil, nici varianta de Târgoviște. N-avem decât să așteptăm sau să mergem ca melcul... Așa facem vreo două ore și jumătate până la Comarnic, treabă care ne dă planurile peste cap. Clar nu mai avem timp să ajungem pe lumină la Grind II și, mai ales că e drum nou și dificil pentru Adi, optăm pentru ideea de a rămâne în seara asta la Șpirlea și urcăm duminică dimineață. Continuăm apoi pe ruta Azuga-Pârâul Rece-Râșnov-Zărnești-Plaiul Foii unde ajungem la ora 16.00! Ce de timp pe drum... Lăsăm mașina și pornim pe valea Bârsei și apoi pe valea Șpirlei în sus până la izvor, luăm apă și tot pe BR ajungem la Șpirlea la 18.30. Bun, strângem ceva lemne, pregătim focul, mâncăm de seară și la somn că mâine avem zi lungă de tot...







Ziua 2 - duminică 23.07.2017

Cam pe la 8.30 avem bagajele strânse, mâncăm, luăm gunoiul făcut, admirăm puțin creasta Crăiesei și la 9.10 pornim la drum. Tot îi spuneam lui Adi că mâine urcăm peretele și logica îi spunea că e imposibil. Doar încrederea în noi îl făcea să creadă și vorbele noastre...
În 35 de minute suntem la intersecția celor trei marcaje BR și facem stânga lăsând în dreapta traseul spre Umeri, șaua Tămășel și Marele Grohotiș. De notat că avem rucsaci mari și ca urmare și timpii sunt mai mari. Și în plus mai este și o frică de altitudine la Adi care, cu siguranță după ziua asta, a rămas pierdută pe stânci și nu a mai putut urca cu el :D!

Mai urcăm puțin cu bețele și le strângem când începe zona mai dificilă. Eu încă le mai folosesc până la Zaplaz și de acolo le pun pe rucsac (asta înseamnă încă 45 de minute). La Zaplaz facem o pauză de vreo 10 minute, ne depășește un grup din care un băiat se va opri la primul cablu (rău de altitudine) conștient și va coborî înapoi, colegii lui se întorc cam de la intrarea în Brâul de Mijloc spre Umeri. Fiecare pas, fiecare cablu înseamnă mult pentru Adi și pentru fiecare din noi. Chiar dacă eu și Vali am mai fost de multe ori pe aici! Orice pas în plus e o mică ”victorie” a războiului cu sinele, nu cu Muntele! Trecem cablu cu cablu, emoțiile cresc la cablurile mai expuse și mai facem o pauză la căldarea în care e și grota, pe stânga cum urcăm noi. Doi din celălalt grup se întorseseră din acel punct. 













Cu energia refăcută continuăm tot în sus, mai întâi pe cablul semi-vertical și apoi pe celelalte până în zona Brâului de Mijoc unde o bună parte este mai ușoară, e doar potecă fără cabluri. Pas cu pas, metru cu metru suntem mai aproape de creastă. O brână în urcare la dreapta, apoi curbă la stânga, iar urcare pe brână expusă și am ajuns la Brâul de Sus, sub hornul final. Pe el vom urca prima parte la liber și eu continui pe linia lui până sus. Vali și Adi folosesc cablul pentru a ieși în Șaua Grindului (13.30). Mergem lângă refugiu unde merităm o pauză mai serioasă (adică o oră) pentru masă și relaxarea picioarelor. A fost destul de solicitant pentru picioare, chiar și dacă suntem obișnuiți cu asta!








Refăcuți, în cinci minute suntem pe vârful La om/Piscul Baciului (2238m) și ne învăluie ceața. Nu e rece, doar e alb! Facem câteva poze pe vârf și pornim mai departe pe nordică.



Eu merg în față, Adi la mijloc și Vali în spate. Ocolim pasajul expus de deasupra Căldării Ocolite pe deasupra potecii marcate, continuăm pe marcaj PR spre vârful Zbirii, apoi spre Țimbale... Nu mai știu exact unde pe creastă sunt două pasaje care, până și mie care sunt obișnuit cu asta, îmi dau ceva emoții sau mai bine zis îmi solicită concentrarea la maxim. Prizele de picior lipsesc și prizele de mână constau doar în lipirea totală a palmei pe stâncă. Sub tine e imensul hău al westwand-ului! Îl atenționez pe Adi să facă exact așa cum fac eu și să nu se uite în spate. Știu că i-a cam țâțâit c...l aici, nu avem ce face, trebuie să trecem. După aia vom vorbi despre asta și concluzionăm că frica de moarte/dorința de viață/supraviețuire sunt mai importante și mai mari decât orice altă frică! Mai rețin câteva pasaje expuse, un horn pe partea nordică (vreo 5-6 metri, ușurel) și unul pe partea sudică ceva mai lung. Are vreo 15-20 de metri și coborârea se face pe trepte de stâncă, cele mai multe lipite de peretele stâng al hornului. Doar ultimii pași sunt pe mijloc/dreapta! 

Ajungem pe zona îngustă și expusă a Țimbalului Mic, coborâm în șaua Călinețului și mai avem un urcuș important pe Țimbalul Mare. Din direcția asta urcușurile pe cele două Țimbale par imposibile și totuși sunt accesibile. După vârf, așteptând colegii, văd două capre tinere pe un perete expus și le fac semn (colegilor) să vină în liniște. Din spate mai vine o tipă solitară, cu bagaj mic. Admirăm cu toții caprele și mergem împreună mai departe. Mărise pasul să ne ajungă fiindcă îi era cam târșă să meargă singură noaptea prin pădure. Inițial se gândea și ea ca și noi la coborârea pe Ciorânga și, puțin înainte de Lehman/Ascuțit propun o variantă mai ușoară fiindcă văd oboseala colegilor: să coborâm la Curmătură și Botorog și cu un taxi ceva să ajungem în Plaiul Foii. Propunerea e acceptată și vom porni la vale pe TA spre Curmătură. Doar doi bărbați urcaseră să doarmă la refugiu în noaptea asta. Sunt amândoi pensionari și nu sunt presați de timp!
















Nu mai știam toate pasajele traseului. Mai țineam minte doar hornul cu cablu și ceva grohotiș mai jos. Între ele sunt distanțe mai mari decât credeam. Până la horn ne întâlnim cu doi nemți care urcau și care întreabă dacă se cazează ”for free” sus la refugiu. Bineînțeles că da! Coborâșul este destul de susținut și nu forțăm ritmul. Trebuie să ajungem toți în regulă la Curmătură și jos la Botorog. Nu contează timpul în care ajungem. De vreo două ori avem nevoie de niște pauze de odihnă până la terminarea grohotișului și intrarea în pădure. Grohotiș care ne termină și nouă genunchii :D! Răsuflăm ușurați când ajungem la pădure și, chiar și pe bucata asta până la drumul auto, avem un mic incident cu câinii care latră spre noi (vreo 4-5). Noroc că e ciobanul aproape și cu câteva înjurături îi gonește de nu se văd. Aplicasem și noi metoda ”Ni la oi!” până să vină ciobanul. Mai vorbim de spray-uri și aparate cu ultrasunete pentru câini și Claudia ne mulțumește că mergem împreună. Ar fi fost mai complicat pentru ea singură în situația asta... Tot se lungește traseul și în final ieșim la drum și apoi în 10 minute suntem la cabană (circa 19.30). 

Acum că mergem împreună, e mult mai sigur. Facem pauză pentru niște ceaiuri, o ciorbă de legume (care e mai mult o ciorbă de varză cu legume), felul doi îl mâncăm din pachet și la 20.30 pornim la vale după câteva poze ”de adio”. Cândva vom reveni aici (eu în 18 ani am ajuns de multe ori la Curmătura)... Cum știm bine poteca, mergem întins vreo 20 de minute până în poiana Zănoaga și după traversarea ei intrăm în pădure. Reușesc să găsesc pe net un număr de taxi (0727515880), sun și ne spune că ne poate duce de la Botorog la Plaiul Foii pentru 80 de lei și e ok în lipsă de altceva. Îi voi confirma jos la Botorog și în timp ce îl așteptăm (10-15 minute), avem timp să ne spălăm și să ne răcorim puțin. E un băiat fain și până în ora 22.00 suntem la Plaiul Foii, toți mulțumiți de reușită. Claudia merge spre cort (pleacă mâine acasă) și noi pornim la drum ajungând undeva în jurul orei 2.00 în București (drum liber și condus pe timp de noapte).

Ăsta este Craiul în toată puterea lui :D! 
↧
↧

Retezat 28.07-01.08.2017

September 30, 2017, 4:46 am
$
0
0
Colegi de tură: Cosmin, Adi Brezeanu, Cezar Partheniu

De mult imi doream eu câteva zile în Retezat. Sunt cel puțin 10 ani de când mergeam în Retezat cu ochii minții și citind un vechi ghid și harta lui sumară în pauzele de la muncă. Mai ales când doar erau de supravegheat niște echipamente... Acum am ajuns fără serviciu și în pană de bani și chiar nu știu pe unde aș putea pleca. Adi mă roagă să merg în Retezat cu un prieten comun. ”Doar nu mă lași la greu?” Adevărul e că nici acum două săptămâni nu l-am lăsat și eram cam în aceeași situație (fără bani și tot într-un munte greu și frumos: Piatra Craiului!). Se înțelege Adi cu Cosmin să nu plătim nimic și pornim la drum.

Ziua 1 - 28.07.2017

Ne întâlnim în Ploiești și pe ruta Ploiești-Predeal-Râșnov-Vulcan-Sibiu-Deva nu facem deloc opriri. În Deva găsim un magazin de munte (căutasem pe drum pe net și sunasem ca să cofirme că e deschis - Kadett, bd. Decebal, bloc P, oameni de nota 20!) să luăm o butelie pentru primus (mare, probabil că o voi mai folosi ceva ture!) și mai departe prin Hațeg Google Maps ne duce prin Clopotiva, com. Râu de Mori și mai departe pe valea Râului Mare printre multe pensiuni. Drumul e superb și la un moment dat ne oprim fiindcă nu știm exact continuarea. Suntem la intrarea pe drum pe valea pârâului Pietrei/Netiș și o pereche clujeană cu un câine fain ne confirmă că avem de mers tot înainte. Ne ținem după ei, urcăm în serpentine până la barajul lacului de acumulare Gura Apei, trecem pe baraj și ceva mai încolo plătim taxa de parc (10 lei/pers) și primim pungi pentru gunoi. Frumos gest și cam formal, după mizeria pe care o vom vedea (în special la întoarcere în Poiana Pelegii!). Continuăm după colegii clujeni pe valea Lăpușnicului Mare, trecem de zona cabanei Rotunda (pe care Cosmin și-o amintește vag de acum foarte mulți ani), lăsăm pe stânga marcajul PG de pe Cracul Slăveiului, trecem de refugiul Stănuleți și de podul unde a venit viitura și trebuie trecut cu atenție și ajungem cam în jurul orei 19.00 în parcarea mare din Poiana Pelegii. Mâncăm ceva, ne echipăm și într-o jumătate de oră pornim spre lacul Bucura (CR, BA). Prietenii clujeni rămân aici în seara asta și vor urca mâine sus la lac.

Coborâm cu trei băieți rătăciți la podul mișcător de pe apa Pelegii (vom afla că sunt mai mulți și unul cară corturi pentru toți!) și începem urcarea. Mai întâi lăsăm Poiana Pelegii pe dreapta, urcăm printre rădăcini continuu, ne oprim căteva secunde la o panoramă spre cascadele Bucurei și mai departe cam pe la 20.30 se rărește pădurea și într-o jumătate de oră suntem la golul alpin. Adică undeva deasupra lacului Lia, în punctul de unde pleacă marcajul PR în circuit. Bănuiam asta și doar ies un pic pe acest marcaj ca să îmi confirm: lacul triunghiular Lia este superb, lăsat sub noi pe valea Bucurei. Mai urcăm un prag, vedem pe stânga coada lacului Ana și tot mergem în sus spre norii crestei Bucura-Peleaga neștiind exact în care căldare e marele lac Bucura. La 21.20 suntem la lac. Încă e lumină și printre multele corturi găsim un loc mai larg aproape jos la lac și ne instalăm ambele corturi. Mâncăm ceva și la somn. Tare grei și obositori au fost rucsacii :D!


Ziua 2 - 29.07.2017

Ne trezim noi dimineață cu gânduri mari și cerul nu arată a ține cu noi: bate vântul puternic și norii sunt grizonați rău. Tot mergem noi pe undeva. Cam pe la 9.00 suntem gata de drum și pornim pe BG spre Poarta Bucurei. Măcar câteva lacuri să vedem și noi! Urcăm un pic pe marginea lacului Bucura până la lacul Bucurel și după el lăsăm celelalte marcaje și facem stânga pe BG/PR spre Tăul Agățat. Urcăm o treaptă mai sus de căldarea Bucurei și dăm de o băltuță pe care o credem a fi Tăul. Am mai dat și de lacuri mai mici și cu nume prin munți, nu ar fi de mirare și aici! Facem câteva poze la apă și spre piciorul Bucurei (noi tot credeam că sus e vârful Bucura I) și după câțiva pași vedem, de lângă o stâncă pe stânga potecii (Adi e pe stâncă, noi sub peretele ei) frumoasa salbă de lacuri Viorica, Florica, Ana și Lia. Știu că legenda lor spune că inițial nu aveau nume și erau toate fetele foarte frumoase ale unui cioban. El le-a ”dat” fiecăreia câte un lac! Parcă nu ne-am mai mișca de aici la cât de superb este!



Hai mai sus totuși! Curând avem surpriza să ieșim exact pe malul frumosului Tău Agățat. Pe hărți (harta turistică montană ”Carpați”, Ed. Sport-Turism, autor Nae Popescu, Întreprinderea Poligrafică Brașov și harta Munții Noștri nr. 6, ediția 2015) tăurile Agățat și Porții sunt inversate. Logica (mulțumesc Dinu Mititeanu) spune că Tăul Porții este mai sus, sub cel mai jos punct dintre masivele Judele și Bucura! Nu stăm mult, urcăm acum spre Poarta Bucurei (2280m) pe serpentine înguste și lăsând în stânga frumosul vârf Judele. Are două turnuri ce aduc incredibil de mult a Machu Pichu :D! 

Ajungem destul de repede în Poarta Bucurei și vântul bate destul de tare. Ne oprim la placa ce marchează limita rezervației științifice Gemenele și Adi ne spune că nu se simte sigur pe el cu vântul ăsta și coboară pe același traseu. Cumva îmi pare rău că nu urcă cu noi și, având încredere în el, știu că așa îi este mai bine! Așa că noi, după ce admirăm frumoasele lacuri Știrbu și Gemenele jos în vale (nu știu de ce vedeam eu rezervația ca fiind plină de jnepeni când de fapt este vegetație alpină cu jnepeni și multă stâncărie!), urcăm prin vânt spre (ceea ce credeam noi că este) Bucura I. După un urcuș pe muchie poteca face stânga și urcă încet, pe curbă de nivel, pe sub vârf. Cum noi voiam să ajungem pe vârf, găsim o vâlcea pe care urcăm (e o potecă nemarcată) și în câteva minute suntem în culme. Și vârful nu e unde vedeam noi, ci undeva mai în stânga cu o momâie mare pe el. Ne adăpostim puțin de vântul tăios și, când se mai potolește, urcăm pe stânci mari până în vârf (2433m). Câtă bucurie! Vedem sub noi Bucura II și imensa căldare a Bucurei, mai departe Curmătura Bucurei, Peleaga, Păpușa și Vârful Mare, în stânga lunga vale a Pietrelor și vârful Retezat, mai în stânga toată rezervația Gemenele și valea Râului Mare cu munții Țarcu după ea (caut stația meteo și nu o găsesc cu binoclul natural ;) ), apoi culmea Radeșu Mare terminată în vârfurile Șesele Mari, Bârlea și Judele și, departe peste valea Jiului, Parângul... Cine a fost aici înțelege că am făcut cu ochii turul orizontului... Dau câteva mesaje (e singurul loc din Retezat unde am semnal GSM) și pornim mai departe pe marcajul BR. Avem de gând să coborâm pe stânci până la BG și apoi să ne întoarcem pe acest ultim marcaj în Poarta Bucurei.




Pe curbă de nivel ne întoarcem sub vârful Bucura unde părăsisem traseul marcat, revenim în Poarta Bucurei și de aici ușor pe serpentine la vale până la Tăul Agățat. Parcă e vreme să urcăm și până la Tăul Porții și mergem pe PR la dreapta. La început într-o coborâre ușoară până în firul văii Bucurei (originea ei în zona Tăului Porții) și apoi urcăm pe sub colții din șa/poartă deasupra lacului. Ne oprim unde vedem urcușul în creastă din șaua Judele și vin din vale (de pe traseul lacurilor) un cuplu care voia să ajungă la Zănoaga. Schimbăm câteva vorbe întinși ca șopârlele pe stânci și le arătăm pe unde urcă în șaua Judele. Pentru noi aici e punctul terminus. Încercăm o coborâre pe firul văii (fiindcă văzusem niște pete albe care se dovedesc urme ale ultimelor zăpezi) și ne întoarcem la lac și apoi sub el facem dreapta pe PR în coborâre spre ”fete”.




Întâi coborâm pe marcaj din stâncă în stâncă (e obositor să tot sari așa!), mergem prin iarbă prin dreapta până la originea Vioricăi, pe stânga printre jnepeni și alte stânci urmăm marcajele și potecile și urcăm cumva direct la corturi la Bucura. Adi trăsese un somn bun și ne aștepta la corturi (circa 16.45).


Mă bag și eu vreo două ore la somn și parcă nu am stare: să dorm ziua când e atâta frumusețe în jur? Peste vreo două ore deschid ochii și propun colegilor o altă plimbare: până la Pintenul Slăveiului și cât se poate după el pentru a vedea și alte lacuri. Gândul meu este să trecem de tăul Turcelu și apoi să ajungem în căldarea tăurilor Răsucit, Urât, Ascuns și Judele. Nu va fi vreme fiindcă se apropie seara! Merg să iau apă, vorbesc cu salvamontiștii și mă înscriu (împreună cu colegii) în registrul lor și pornim la 17.00 la drum. 

Direct spre valea Bucurei sperând să găsim un drum printre jnepeni. Fals! Știu toți de ce urcă un pic poteca spre Bucurel și apoi coboară în vale! Găsim un loc gol printre jnepeni și intrăm în poteca marcată cu PG/CA/PR ce coboară spre Lia. Lăsăm PR la stânga și trecem apa după un mic ochi de apă în care se oglindește albastrul cerului. 


Suntem sub vârful Slăveiul și urcăm printr-o căldare foarte faină sub el. Așa par ceva locuri de cort aici... În fundul căldării facem dreapta și eu câștig ceva avans. Sunt așa de curios și dornic de nou... Urc în serpentine și apoi la stânga ajung pe o curbă de nivel ușor ascendentă până în punctul de belvedere ”La Pintenul Slăveiului”. Pintenul propriu-zis este mai jos de noi spre valea Bucurei! În spate se ridică vârful amintit... Vin și colegii mei și parcă nu au așa mult elan. Trag un pic de ei ca să vedem cel puțin încă un lac și peste o zonă plată (pe care fără să vreau o asociez cu platourile norvegiene și zona fiordului Lysefjord) poteca se lasă pe partea estică a culmii Slăveiu. Pe stânga, ceva mai jos de noi, vedem frumosul tău Slăveiu și continuăm tot la vale. Cosmin ne anunță că se oprește și ne așteaptă. Bine, mai mergem puțin și ne întoarcem. Curând se oprește și Adi și eu îi spun că doar cobor puțin spre căldarea din față și revin. Prind elan, ajung în căldare și la stânga văd tăul Turcelu. Hm, deci merg destul de repede. Hai încă un pic, poate, poate! E 19.00 fără câteva minute și mai merg repede în sus peste piciorul Slăveiului. Sunt în căldura mângâietoare a apusului și văd în depărtare căldările în care se află tăurile Răsucit și Urât. Nu se vede și Tăul Ascuns, doar intuiesc căldărușa superioară a lui. Nu am nici o șansă să văd și tăul Judele! E prea târziu și nu vreau să se agite colegii. Așa că salut cu gândul zona asta și fac cale întoarsă.





Printre jnepeni cobor o zonă cu grohotiș și cu poteci de capre, ajung în partea superioară a căldării de deasupra Turcelului, ocolesc pe curbă de nivel și urc pe marcaj rapid cam până unde se oprise Adi, dau bice cu respirație sacadată până la locul de belvedere surprinzând din mers giganții Retezatului și încep coborârea. Nici Cosmin nu mai era la locul unde se oprise (cu siguranță frigul îi intrase în oase) și amândoi coborâseră spre apa Bucurei (19.30). Trag niște chiote și pornesc la vale. Probabil din urmbra înserării și a vântului nu s-a auzit nimic. 


În valea Bucurei îmi văd colegii și ei pe mine, recuperez distanța și urcăm cu toții la lac în umbra apusului superb din Poarta Bucurei. Seara ne prinde la o altă masă și la somn. Întreb Salvamontul de planul de mâine (circuitul lung pe creste) și îmi spun că e posibil cu plecare matinală și mers zi lumină. Vedem și mâine cum e vremea și putem schimba/adapta planurile!

Ziua 3 - 30.07.2017

După ziua și noaptea cu vânt avem vreme perfectă, senină. Asta chiar de la 6.40 dimnieața când ne trezește lumina zilei prin cort! Așa că azi, duminică, facem circuitul lung cu plecare la 7.30 de la corturi. Am ceva elan cu Cosmin și prindem viteză fără să ne dăm seama. Trecem pe lângă caii ciobanilor care pasc liniștiți pe pantele Bucurei și urcăm susținut până în Curmătura Bucurei. Mă uit la ceas și văd că am făcut 20 de minute în mers rapid și Adi e mult în urmă (am mers pe BA). Normal că Adi reclamă viteza prea mare și mai domolim pasul. În ritmul ăsta nu poate face față! 



În față. spre nord avem lacul Pietrele (aflat la 1990m, știu asta din celelalte ture din Retezat) și tăurile Pietricelele! Continuam mai domol peste vârful Custura Bucurei având tot timpul în dreapta larga căldare a Bucurei cu întinsul ei lac. Ultima dată am fost pe aici iarna și îmi amintesc că a fost o stâncă poznașă ce ne-a forțat atenția. Acum nici nu îmi dau seama unde este și ne trezim în șaua Colților Pelegii (capătul culmii Pietrele) de unde încep să se vadă lacurile din valea Rea: tăul Mutătorii, tăul cu Pietriș, tăurile din valea Rea și Tăul Mare. Mai bine le vom vedea din șaua Peleaga de după vârful omonim! Mai urcăm pe stânci spre Peleaga (îmi vine în minte imaginea de iarnă de aici!) și ajungem la intersecția cu CG care coboară spre șaua Peleaga. Deocamdată noi urcăm pe vârful Peleaga (2509m) (circa 9.30, marcaj BR). E a doua oară pentru mine și sunt bucuros. Și pentru Cosmin tot așa este! La Adi simt un amestec de bucurie și de oboseală. Nemanifestată fiindcă e adrenalina care își spune cuvântul! Sunt doi tipi aici cu o dronă și niște aparate foto profesionale și îi rugăm să ne facă o poză. Vor fi câteva ca să avem de unde alege! Le mulțumim și ne spun că nu merg așa bine ca noi ca să mergem împreună pe Păpușa. Să mergem noi înainte! 







Mergem pe sub creastă câteva zeci de metri până la intersecție și apoi la dreapta la vale pe CG spre șaua Peleaga. Fiecare are ritmul lui: Cosmin ajunge mai repede în șa, eu al doilea și Adi mai încet al treilea. Nu are dispoziția necesară să meargă așa repede ca noi și ne întreabă de variante de întoarcere la cort. Ar fi întoarcerea pe unde am venit, pe piciorul sudic al Pelegii (CG, cel mai scurt) sau pe valea Pelegii (PA, mai lung și mai lejer) până în Poiana Pelegii și apoi sus la lac și corturi. Va alege varianta asta după ce urcă pe Păpușa în ritmul propriu. În șa văd singura marmotă din toată tura cum se ascunde printre pietre și stăm de vorbă cu niște afinari necăjiți că e rece și nu prea mai găsesc nimic. În spate au un fel de coșuri cum au șerpașii... Urcaseră pe valea Pelegii pe la lacul Peleaga pe care îl văzusem de pe vârf! După cum spuneam, spre valea Rea vedem lacurile amintite. Cu altă ocazie am fost la lacul Galeșu din valea omonimă (într-o tură memorială pentru Cuxi)! 




Adi va coborî lejer pe la lacul Peleaga și apoi pe vale pe la multele cascade până în Poiana Pelegii (la plecare îmi arată pe unde a ajuns în poiană) și apoi pe CR/BA urcă spre corturi unde ne va aștepta (cam pe la ora 17.00 ajunge la corturi) cu mâncare caldă! Mulțumiri! Asta după ce în ritm personal, mai încet urcă pe Păpușa și se întoarce tot în șa. 

Noi mergem mai repede fiindcă avem de parcurs lunga custură dintre Păpușa și vârful Custura, apoi coborârea în Plaiul Mic și Poiana Pelegii și urcarea la Bucura. Cu salvamontul mai vorbisem de o variantă de scurtat din Șaua Custurii pe serpentine până la stâna din piatră ”La Cotroană” și apoi pe valea Pelegii. Nu a fost cazul!

Așadar urcăm în ritm destul de susținut până pe Păpușa, cu doar două pauze de respiro și de batoane energizante. Pauze în care surprind pe obiective lacurile din valea Rea.


De pe Păpușa se văd Porțile Închise spre Vârful Mare (va fi cândva cu altă ocazie) într-o parte și custura prin Păpușa Mică spre vârful Custura pe care mergem noi. Din vârful Custura se separă la stânga (est) culmea Gruniu-Lazărului-Tulișa spre Petroșani și culmea Drăgșanu-Piule-Iorgovanu (Retezatul Mic) spre dreapta (vest) spre munții Godeanu. Alt vis realizabil în viitor! Acum mi-am realizati un vis vechi pe care îl are orice iubitor de munte român: să ajungă pe toate vârfurile de peste 2500 de metri! Chiar îi spun lui Cosmin că acum pot face acel album și o pot lăsa mai moale. Nu va fi așa, vara asta voi reveni pe cel puțin patru vârfuri de peste 2500 de metri din Făgărași!

Facem doar câteva poze și panorame și pornim pe custura aparent imposibilă spre sud spre Spintecătura Păpușii. Vă dați seama că ne permitem niște glume semantice: suntem pe Păpușa (mare), coborâm în Spintecătura Păpușii ca să ajungem apoi pe Păpușa Mică :D! Să nu uit: am văzut Tăul Păpușii (Adânc) și tăul Peleguța sub vârful Peleaga (un prieten îmi va spune tot vara asta că de fapt Peleguța se numește Peleaga și Peleaga se numește Ghimpele, a doua denumire a acestui lac)!

Coborâșul este susținut și ne forțează genunchii care cam sunt în pioneze (eu am genunchiul drept cu probleme și Cosmin pe cel stâng) și trecem cam pe la ora 12.00 de Spintecătură. Chiar aici facem o scurtă pauză fiindcă avem de strâns bețele și urcat un mic horn. Ușor, fără probleme! Desfacem apoi bețele și pe curba de nivel pe sub Păpușa Mică (are și ea 2376 metri în vârf!) ajungem pe vest la un stâlp unde o coborâre expusă ne verifică elasticitatea. Mai avem câteva serpentine și ajungem în Șaua Custurii (2205m). Aici avem nevoie de o pauză de apă, batoane și niște plasturi pentru degete. Așa fain se vede fix din șa spre est spre valea râului Bărbat. E și un traseu marcat cu PA care coboară pe această vale pe la Stâna de Râu și câteva frumoase cascade (cascada Ciomfu e una din ele!) și tăurile Ciomfu Mic și Ciomfu Mare. Doar că pleacă ceva mai de sus din Fereastra Custurii (2260m)! 










Cele două coborâri de până acum nu sunt deloc ușoare! Dovadă că genunchii cer pauze! De aici aveam varianta de scurtare pe la stâna ”La Cotroană” din valea Peleaga! Nu mai e așa de mult până sus pe Custura și începem urcușul, la început pe culme și apoi pe curbe de nivel și serpentine. Trecem de Fereastra Custurii și de un adăpost de piatră pe dreapta, pe culme depășim un loc de cort unde întâlnim doi montaniarzi venind din sens opus (când ne gândim cât au de urcat până pe Păpușa...) și apoi, prin uscăciune și serpentine ne apropiem de zona înaltă a vârfului. Cosmin nu mai urcă pe vârf. ”Bine, mergi la dreapta spre stâlpii ăia și cobor eu la tine după ce merg pe vârf!” Urc un pic și îl chem să vadă frumoasele tăuri ale Custurii! Merită să urce până aici! În dreapta (vest) avem valea Lăpușnicului pe care sunt drumul de mașină și Poiana Pelegii!





Eu urc singur pe vârful Custura (2457m) și, după câteva poze și panorame (cu gândul la ”transcarpații” care trec pe aici) cobor înapoi la marcaj și ceva mai jos la Cosmin care mă așteaptă pe o platformă. Mai bem niște apă și apoi la vale spre Plaiul Mic. Eu îmi uit ochelarii și abia jos pe la Plaiul Mic sau chiar la Poiana Pelegii îmi voi aminti de ei. Un alt lucru de reținut! Pe potecă vedem mai jos o oaie beteagă ce se pierduse de turmă și ne gândim că prea mult nu poate rezista pe aici cu sălbăticiunile. Câteva nopți ar fi bine! Jos în șaua Plaiul Mic (unde sunt și Tăurile Păpușii) avem de gând să facem o pauză de relaxare și ceva mâncare. Și vom face asta după ce întâlnim stâlpul de intersecție (Cosmin își amintește de el fiindcă pe aici au coborât demult la Buta) și mai mergem la dreapta câteva minute pe CR/BA până la lacuri. Ce bine e cu picioarele în apă rece :D!







Cu energia refăcută coborâm în Poiana Pelegii în circa 30 de minute. Cosmin verifică mașina (e ok) și apoi urcăm la corturi în circa o oră (rucsaci mici) (18.00 la corturi). Așa faină a fost tura urmată de un alt apus fantastic...

Ziua 4 - 31.07.2017

Luni Adi se hotărăște să rămână la corturi. Are nevoie de o pauză. De aseară i se păruse că îi văzuse pe Alexandra și pe Rareș și nefiind sigur, nu a intrat în vorbă cu ei. Dimineață ne-au văzut și ei și am plecat prea repede ca să mai vorbim :D.

Fiindcă știm că este ultima zi în Retezat și cine știe când vom mai reveni, Cosmin și cu mine hotărâm să mergem pe muntele care dă numele întregului masiv. Avem o altă zi superbă și pornim pe la 9.30 spre Curmătura Bucurei. Mergem mai ușor și în jumătate de oră suntem sus în Curmătură, în pragul de trecere a munților spre nord. Ieri făcusem dreapta de aici, azi facem stânga pe deasupra marelui perete al Bucurei II. Văzusem o potecă ce urcă exact pe vârf și credeam că mergem pe acolo. De fapt poteca urcă mai pe jos pintr-un bolovăniș mare, tipic Retezatului. Doar trebuia ca în ultima zi să mergem prin locuri care să ne rămână mereu în minte! Toți bolovanii ne solicită un pic genunchii chiar până sus pe Bucura I, loc de acum cunoscut și unde voi mai trimite următoarea serie de SMS-uri. În timp ce mai admirăm încă o dată panorama în toate direcțiile și ne tragem suflul! Cosmin a forțat un pic genunchiul stâng la un pas și va avea greutăți la urcat în continuare. 










Țelul nostru este acum ceva mai departe. De fapt acolo vrem să ajungem, dacă nu se poate nu e pagubă :D! Pe marcajul BR coborâm pe creastă până la întâlnirea cu BG. Nu e deja-vu :D? Ba da, am mai fost acum două zile pe bucățica asta!

Mai departe avem poteca ce merge pe curbă de nivel printre stânci. Ba nu, are o coborâre pe un mic horn și apoi printre niște plăci înclinate! Aici este o zonă asigurată cu cabluri. Deocamdată eu nu am nevoie de ele și trec fără grijă cu atenție la Cosmin care vine după mine și își resimte genunchiul. Am trecut-o și pe asta! La întoarcere tot pe aici venim, doar că la urcare e mereu mai ușor! Coborâm în Șaua de Iarnă (2297m) (vă imaginați de ce se numește așa?) și tot vedem piramida Retezatului în față. Până acolo mai avem de urcat un mic vârfuleț (cu stâlp sus în vârf) până în următoarea șa aflată la 2290m. E doar un exercițiu de mișcare până în șaua Retezat (2251m) de unde marcajul TA face dreapta și coboară abrupt spre valea și lacul Stânișoara. Sunt de fapt mai multe lacuri aflate pe praguri diferite! Noi avem de urcat piramida din față. Pe harta Munții Noștri nouă apare aici și marcajul BR. De fapt pe teren sunt TA (pe care l-am întâlnit de curând), BG (ce vine din Poarta Bucurei) și marcajul pătrat roșu de rezervație (întâlnit tot de acolo)! Pe harta veche menționată undeva mai sus apare doar TA!




De multe ori nu vedem marcajele pe bolovanii mari și urcăm pe unde ne pare mai direct/mai simplu/mai intuitiv. La întoarcere vom vedea pe unde este poteca marcată! În prima treime de urcuș mai avem și ceva zone cu iarbă până pe un picior al muntelui cu o mică platformă. În a doua parte până la tăietura vârfului sunt doar stânci peste care sărim sau facem pași lungi și obositori. 

Și am ajuns pe tăietură! Îl aștept pe Cosmin ca să mergem amândoi pe vârf și este surprinzător de ușor față de urcușul de până acum. Există mai multe legende conform cărora fie într-o luptă între uriași unul din ei a aruncat cu un baltag cât coama Slăveiului după altul care se ascunsese după vârful Retezat, i-a tăiat cușma vârfului, cel fugărit a scăpat și piatra a zburat pe vârful Lolaia, fie fata unui uriaș care primise muntele Rusca a aruncat un fier de plug spre muntele Retezat primit de fratele său, mult mai frumos decât al ei. Cert este că muntele Retezat se ridică la 2485m (pe teren, respectiv 2482m pe hărți), puțin sub 2500 de metri. Vorba lui Cosmin, dacă ar fi fost tot vârful, e posibil să fi trecut de 2544m, cât avem noi cel mai sus în țară (pe teren natural, nu artificial!) 

Scurtă pauză în vânt cu privirile spre tăurile Ștevia, Caprelor, Iezilor, Știrbu, Gemenele, Negru, Stânișoara și spre celelalte vârfuri importante ale masivului... Cel de sub noi, Ștevia aflat cumva între culmile Lolaia și Prelucele, abia se lasă văzut de pe o placă puțin înclinată...





Vântul ne gonește de pe vârf și acum vedem mult mai ușor marcajele care ne conduc (BG, TA) spre șaua Retezat. Întâlnim și singurii montaniarzi pe ziua de astăzi (pe traseu). Ahhh, va mai fi undeva prin zona cablurilor și perechea clujeană cu câine care ne-au condus pe drum acum câteva zile spre Poiana Pelegii!
De aici urmăm drumul de acum cunoscut pe BG prin Șaua de Iarnă și pe sub Bucura I până în Șaua Bucurei. Mai revedem o dată lacurile Știrbu și Gemenele și coborâm mai greu (genunchii!) serpentinele care ne lasă pe malul tăului Agățat (PR). Ne grăbim și nu prea! Așa că ne permitem o pauză (de fapt e necesară) să ne relaxăm picioarele în apa rece a tăului. Ce bine este, parcă ar fi câteva ore de masaj la tălpi!




Continuăm pe marcaj (la un moment dat dă și soarele înainte de coborârea finală la Bucurel) până la Bucura la cort unde ajungem după aproape șase ore de plimbare (și încă ce plimbare!) (trei până pe Retezat, puțin sub trei ore la întoarcere).

Mai mâncăm o dată (să ne mai scadă greutatea rucsacilor - pentru asta Adi mai dă din mâncare unui străin care mai stătea aici câteva zile), strângem corturile și luăm foarte puțină apă la noi. Chiar înainte de plecare mă strigă pe nume cineva. Este un prieten Marcel de care nu îmi mai aduceam aminte prea bine. Instantaneu mi-am dat seama de unde îl cunosc (de obicei nu mi se întâmplă așa și chiar am realizat asocierea cu numărul de telefon din agendă :D). 

În fond cam într-o oră suntem jos la Poiana Pelegii. Salut băieții de la Salvamont (cândva vom mai reveni pe aici, ei sunt mereu de veghe!) și pornim la vale cu ultimele priviri spre căldarea largă a Pelegii și spre lacurile-fete. Revedem poteca pe care curge apă în zona de sus și apoi printre rădăcini coborâm în Poiana Pelegii. 


Cosmin rămâne la mașină cu rucsacii și noi căutăm loc de cort. E atâta mizerie și multă lume pestriță în Poiana Pelegii de nu îmi vine să stau în nici un loc. Mi-ar fi plăcut să stăm undeva puțin mai sus de intersecție (nu prea le place colegilor) sau pe malul Pelegii (nu am fost inspirați prea repede și au pus alții cortul). Unde campase Cosmin acum mulți ani (în pădure lângă parcare) nu îmi place mie! Of, mofturoși mai suntem cu toții :D! Îmi aduc aminte de un sfat al lui Vali Scheip: refugiul Stănuleți! Hai acolo, sunt circa 10 kilometri în jos cu mașina și avem și timp câștigat mâine! Trecem podul cu viitura și ajungem la refugiu care este mai fain decât bănuiam: curat în sala de mese și mai ales sus sunt saltele comode și totul acoperit cu lemn. Lux, aici stăm! Merg de iau apă din Lăpușnic. E o întreagă explorare până acolo, treci niște zone de pădure deasă și vreo două fire de apă cu piatră! Mâncăm (nu se face focul, gătim la primus) și spre seară ne băgăm la somn. Nu înainte de a admira (ceea ce vom face și dimineață) abrupturile însorite de sub Stănuleții Mari, un fel de Crai de-al nostru!


Ziua 5 - 01.08.2017

Ziua de astăzi este destinată drumului spre casă. Pornim la drum pe la 7.10 (după masa de dimineață și lăsarea refugiului închis și în curățenie, mai mult decât atunci când am venit!) și mergem întins până la Simeria și apoi pe autostradă până la Sibiu. Mai departe pe DN1 ajungem după intrarea în Transfăgărășan la Cârța unde ieșim din drum la stânga și în mijlocul comunei frumos aranjate și curate facem o pauză binemeritată de înghețată, bere și vizită la abația cisterciană, unică în România.

Aș putea spune mai multe și dau doar câteva detalii care mi-au atras atenția. Altele veți citi voi acolo.
Mănăstirea a fost întemeiată pe o mlaștină asanată în 1200-1206 de călugării cistercieni - ”călugării albi” sau ”călugării țărani” care se bazau pe principiul ”Ora et labora” (”Roagă-te și lucrează”). Mănăstirea a fost repetat devastată de tătari și turci. Și doar absida și corul fostei biserici a ufost restaurate de către biserica evanghelică. În ruinele fostei nave principale este amenajat un cimitir pentru soldații germani din primul război mondial și în 1928 a fost ridicată statuia lui Roland, simbol al libertății și justiției. De remarcat moara cu ciocănele de lângă casa parohială (simbol al timpului cu drepturi unice de morărit), turnul clopotniță din sec. XV, muzeul răcoros și foarte fain amenajat (vizita inclusă în prețul de 5 lei/persoană), rozetele gotice tipice de pe exteriorul bisericii, piatra de mormânt a lui Franz Pindur, pictor și grafician sas, arcadele și ferestrele gotice, toiagul păstoresc (simbol, ”Iisus păstorul cel bun își dă viața pentru turmă”), crucea soarelui (simbol, ”eu sunt lumina lumii”, sub care sunt îngropați stareții cistercieni, orga Karl Einschenk din 1909), harta bisericilor fortificate săsești și, nu în ultimul rând, curățenia și liniștea locului întreruptă doar de ciocănelele morii :)



























La plecare fac un filmuleț în traversarea Cârței (ca să rețin peste vreme curățenia locului) și ne mai oprim câteva secunde pentru două-trei poze spre Făgărași înainte de a intra pe DN1.
Pe același drum ca și la venire ajungem în valea Prahovei (Făgăraș-Codlea-Vulcan-Râșnov-Predeal) și Cosmin ne lasă la gara Comarnic pentru a se duce singur spre casă (ne întâlnisem în Ploiești vest și am gândit varianta asta ca să nu mai piardă timpul prin Ploiești). Un tren IR (cu pret de regio) ne duce până în Ploiești Vest (de unde Adi merge spre Buzău), respectiv București.

Ne-au rămas amintiri faine din ”muntele cu ochi de cer” și sigur ne vor zbura prin minte multă vreme până la următoarea revedere!

Mulțumiri lui Adi și Cosmin pentru zilele astea faine și Muntelui care ne-a permis să îi călcăm potecile! 
↧

Lună plină - eclipsă parţială 07.08.2017

September 30, 2017, 5:24 am
↧

Cernica 08.08.2017

September 30, 2017, 6:07 am
$
0
0
Tato Nipal,

Tato Nipal
plisle onoma Thye;
ven vesil Thye, hie bessi Thye,
ra charis aisus pe tera,
beco naustra calli vie hie
da nao astati
si ne avrazas nao culapi naustra
calli si noi avrazam malustis naustri.
si na noi razdos pe noi an belluros
ci ne themen de vel rillo.

An onoma a Tato, a Son 
Si a Issos Rhaer. Amin.























↧
↧

Crai 12-13.08.2017

September 30, 2017, 7:51 am
$
0
0
Colegi de tură: State Moldoveanu (Bunicu), Cezar Scriba, Cezar Partheniu

Vorbesc cu Bunicu şi convenim să mergem în week-end într-un loc fain în abrupturile Craiului. Aveam de ales între Crai şi Bucegi şi am optat astfel fiindcă suntem mai aproape de o sursă de apă. În Zărneşti ne întâlnim cu Cezar Scriba şi mergem până în Plaiul Foii unde lăsăm maşina înainte de ultima barieră spre Şpirlea. Tot din poveste în poveste intrăm pe valea Şpirlei şi, cu creasta în faţă, nu simţim cum trec metri după metri şi ajungem la izvorul de sub refugiu şi apoi la refugiu.

Pauză binemeritată (că nu ne grăbeşte nimeni!) şi pe BR ajungem la Umerii Pietrei Craiului şi apoi TA până la Marele Grohotiş. Niciodată nu te poţi plictisi pe sub pereţii Crăiesei şi cu oameni faini de munte! Aşa fain este că ne trezim pe Marele Grohotiş de unde Bunicu ne va conduce în locul unde vom dormi. 







Îl ştim şi noi, dar aşa avem prilejul de a mai explora şi alte cotloane de stâncă cunoscute de un veteran al Craiului. Vom descoperi şi multe flori de colţ şi garofiţe (mai mult sau mai puţin endemice), ne vom furişa printre jnepeni şi seara vom sta la poveşti cu alţi doi montaniarzi care fac bivuac. Spre seară mai vine un alt grup puţin mai gălăgios şi Bunicu găseşte metode de a-i linişti. În fond nu trebuie să deranjăm muntele şi caprele negre care sunt la ele acasă...














Dimineaţă ne trezim într-un lapte tare gros şi, până să plecăm, se risipeşte, avem parte de un spectacol al norilor sub noi şi de alte capre negre ce veniseră curioase să vadă ce se întâmplă. Revenim pe acelaşi drum până la umerii Pietrei Craiului şi aici pentru variaţie schimbăm traseul: vom merge prin Curmătura Oţetelei, pe la izvorul omonim şi Curmătura Foii pe BR şi apoi pe Plaiul Mare pe BA până la valea Şpirlei.










După cum vedeţi, sunt mai multe poze şi mai puţine explicaţii fiindcă abrupturile Crăiesei trebuie trăite din plin de cei care o respectă. Aceia se şi interesează mai detaliat de trasee.

PS: Uitasem să spun că între Padina Lăncii şi Marele Grohotiş ne-am întâlnit cu doi faini colegi de club de la cluj care tare s-au bucurat de revedere (ca şi mine fiindcă ne întâlnim mai rar :D)!

Mulţumiri tuturor pentru prilejul de a schimba o vorbă sau un sfat sub pereţii de calcar ai minunateu Crăiese!
↧

Florei 19-20.08.2017

September 30, 2017, 12:53 pm
$
0
0
Începem construcţia refugiului din şaua Floreiului sub ideea celor de la "Om pe Munte". Eu mă ofer voluntar şi ajut cu ce pot, ca şi ceilalţi. Unii sunt profesionişti, alţii doar amatori. Contează că, aşa cum în anii '70 au muncit cei de la cercul de turism "Floreiul" Comarnic pentru a ridica refugiul prin voluntariat (puteţi citi povestea aici), vom ridica şi noi refugiul-şcoală şi ne dorim să îl inaugurăm la aceeaşi dată, 23 decembrie, cum a fost inaugurat primul refugiu din şaua Florei. Deocamdată suntem în etapa de săpare a fundaţiei (n.r. la 1 octombrie 2017 fundaţia este gata şi o parte bună din materiale sunt deja în Comarnic pregătite pentru a fi duse sus "în şantier"). Aşa că acum vedeţi câteva poze de la pregătirea cofragului, de la focul de sâmbătă seară (şi foc de lemne şi cel de pe cer!) şi apoi câteva dintr-o plimbare solo de duminică dimineaţă. Urmează diferite etape ale refugiului şi alte şi alte seri...





Eu aleg să dorm lângă foc. Nu îmi e frică de animale, doar avem un câine cu noi. Doar o singură dată mi-a făcut surpriza să mă lingă pe faţă şi nu mă aşteptam. Următoarea poză este dinainte de răsărit, spre dimineaţă am adormit chiar când a răsărit soarele şi Bianca făcea de pază lângă foc...
Cum dimineaţă nimeni nu are chef de plimbare, pornesc pe nişte poteci spre valea Răzoarelor, urc apoi spre vârful Doamnele şi cumva cobor pe cealaltă parte pe la drumul care urcă din Secăria. Chiar întâlnesc nişte localnici şi le admir locurile. Parcă ar fi un colţ de Elveţie din ţara noastră. Sunt multe astfel de locuri. Doar câteva ştiu eu: valea Arieşului, zona Râmeţului, zona de sud a Banatului, munţii Poiana Ruscă, zona Muntelui Băişorii pe unde se desfăşoară Maratonul Apuseni, zonele joase din Apuseni sau din munţii nordului, obcinele bucovinene sau dealurile subcarpatice moldovene, dealurile vrâncene sau cele buzoiene, mai toate drumurile şi satele de pe Drumul Vinului, Subcarpaţii dintre Slănic Prahova şi valea Prahovei (Secăria şi Pietriceaua îmi sunt mai cunoscute, am mai făcut şi alte traversări între sate), zona de mijloc a judeţului Dâmboviţa, Subcarpaţii getici sau dealurile mehedinţene, zona Rucăr-Bran... Aaa, doar prin dealurile subcarpatice mehedinţene din lista de mai sus nu am ajuns...





Uite aici era fostul refugiu, cel al cărui urmaş îl vom ridica noi!
De adăugat că fiecare din cei care au fost acum şi care vor mai veni sunt nişte oameni fantastici, cu mare suflet şi dăruire şi garantat va ieşi un lucru extraordinar!
↧

Sf. Nicolae Cuza Vodă 22.08.2017

September 30, 2017, 1:37 pm
$
0
0
Biserica despre care este vorba aici este foarte aproape de mine și niciodată nu s-a nimerit să fie deschis și să intru. Acum este și astfel aflu câteva lucruri interesante.

Biserica se numește ”Sf. Nicolae, Broșteni” și nu are legătură cu Broștenii lui Creangă. Așa se numea odinioară cartierul care era în zonă, pe malul Dâmboviței! 

Chiar dacă hramul este de Sf. Nicolae când se săvârșește o slujbă comună în cele opt biserici cu acest hram din București, aici sunt deținute o parte din moaștele sfântului Nicolae Kasatkin, Apostolul Japoniei. Nu sunt eu foarte religios sau habotnic, dar totuși istoria acestui om este interesantă. Fiindcă toți sfinții au fost oameni mai întâi și apoi au fost canonizați în urma faptelor făcute pentru o anumită religie. Așa și cazul de față (redau din descrierea de la intrarea în curtea bisericii)!

Sfântul Nicolae, pe numele său de mirean Ivan Dimitrievich Kasatkin, s-a născut la 1 august 1836 în satul Berezovsk, provincia Smolensk, Rusia, tatăl său fiind diacon. După studiile teologice urmate, în 1859 este singurul care acceptă călugăria ca și condiție necesară plecării în Țara Soarelui Răsare și pleacă în Japonia la rugămintea Consulatului Rus din Hakkodate, Japonia de a trimite un ieromonah care să îngrijească din punct de vedere sufletesc de membrii misiunii. Pe 24 iunie 1860 Ivan este călugărit și primește numele Nicolae, pe 29 iunie este hirotonit diacon și în ziua următoare preot. După 40 de zile de slujire a Liturghiei pleacă spre Japonia, în iarna din 1860 stând în Siberia alături de sfântul Inokentie de Alaska. Ajunge în 1861 în Japonia și, deoarece predicarea Evangheliei era imposibilă în Japonia, timp de 7 ani studiază limba japoneză, obiceiurile și tradițiile poporului căruia trebuia să îi predice. În 1870, după raportul activității sale (1868-1870) este numit arhimandrit și conducător al Misiunii Ortodoxe nou înființată. După doi ani se întoarce în Japonia și mută centrul misiunii sale la Tokyo, lăsând în locul său pe ieromonahul Anatolie Tihai. Între 1871 și 1873 comunitatea de creștini ortodocși din Japonia e persecutată și membrii ei închiși, inclusiv Pavel Sawabe, cel care avea să devină primul preot de origine japoneză. Tot în 1873 începe la Tokyo construcția unei catedrale ș ia unei școli în cadrul centrului ortodox. În 1874 episcopul Paul de Kamchatka hirotonisește primii preoți de origine japoneză și se dezvoltă 6 școli teologice. În 1878 în Japonia existau deja 4.115 creștini ortodocși, fapt explicat prin cărțile ortodoxe și slujbele ținute în limba japoneză. Sfântul Nicolae devine episcop al Japoniei în 30 martie 1880 și apoi arhiepiscop îdupă războiul ruso-japonez din 1905. La moartea sa, sfântul Nicolae Kasatkin a lăsat în urmă o catedrală, 8 biserici, 276 de capele, 175 de case de rugăciune, 34 de preoți, 8 diaconi și 34.110 credincioși. 

Lungă și interesantă menire care merită amintită aici! 

Din spusele celui care îngrijește de biserică, au venit aici mulți creștini din multe țări europene și chiar japonezi care au confirmat cele spuse mai sus. Oameni cu credință și încredere foarte mare!

Dacă ajungeți pe aici, studiați biserica în detaliu și în spatele altarului în exterior ceea ce se spune că a fost vechiul altar din biserica distrusă la cutemur (avea două turle din care a rămas cea reconstruită în prezent).
↧
Search

Florei 25-27.08.2017

October 1, 2017, 3:31 am
$
0
0
Un nou week-end... O noua etapă în reconstrucția refugiului-școală Florei. Doar pentru Costi nu e un nou week-end fiindcă a stat toată săptămâna sus pe munte cu materialele! 

În povestire veți vedea mai mult text și mai puține poze. Asta este, când muncim (absolut toți au contribuit cu câte ceva și este esențial ca fiecare să facă ce știe și ce poate) nu prea avem timp de poze.

Doar așa vă mai spun câte un detaliu din ce îmi aduc aminte :D!

Vineri după-amiază vorbim pentru plecarea din București și pentru ce scule mai este nevoie să ducem. Se pare că avem acolo de toate și doar un patent sau niște ciocane sunt suficiente. 

Precum ”cireșarii” (copyright Adi Anton) ne adunăm la Posada: el vine cu trenul dinspre Brașov și noi (Mihaela, Irina, Marius, Bianca, Cezar) venim vineri seara după seriviciu din București. Pe Bianca am luat-o practic de la serviciu, nici nu a mai avut timp să se schimbe! Doar că e acasă în Comarnic, nu e bai! Ea rămâne (din prietenie față de vecinii din copilărie) în Comarnic și mâine va urca cu tatăl ei la Florei la treabă. E și dânsul de nota 20, ne ajută extrem de mult fiindcă îi sunt tare dragi locurile și oamenii!

Reușim să ne întâlnim la muzeu și pe noapte urcăm, pe drumul bine-cunoscut și din poveste în poveste până sus în șa. Costi ne aștepta cu drag (nu era singur, veniseră mai devreme și Sergiu cu Andreea!) lângă focul mare. Abia aștepta să mai vină ceva lume! Mai stăm în jurul focului și ne băgăm în corturi fiindcă urmează zile de treabă.
Sâmbătă vine trupă mare (cred că am fost peste 15!) și ne apucăm de treabă. Ca urmare nu veți vedea poze în afară de cea de răsărit și cele din plimbarea de seară.
Nu pot spune că vreunul din noi a făcut cea mai multă treabă. Au venit doi meseriași (lucră în construcții) de într-o zi au întărit și fixat tot cofragul nostru de săptămâna trecută, Ștefan s-a depășit pe el însuși venind cu mașina plină de mâncare (el așa înțelesese, să aducă mâncare că vin 30 de oameni!), cu ceaun, cu un picior/ciosvârtă :D de miel, cu cartofi gata curățați pentru gulyas, cu brânzeturi (nah, e secărean, aici cașcaveaua de multe feluri e specialitatea zonei!), cu legume, cu carne, cu linguri, cu cuțite (multe, are colecție!). Nu spun că omul ăsta a făcut nu știu câte drumuri cu mașina prin locuri mai puțin sau mai greu accesibile pentru a mai aduce apă, pietre (!) pentru fundație sau altele. De re-menționat că suntem pe munte, într-o șa aflată la 1200 de metri altitudine și nu se poate ajunge așa de ușor. Doar mașini puternice ca a lui Ștefan, tractoare, camioane (da, camion cu care se aduc materiale!), căruțe și Dacii papuc pot urca pe aici. Bine, și ATV-uri și snowmobile care fac multă gălăgie și, din punctul meu de vedere, sunt de acceptat doar când fac ceva util. Altfel pentru distracție să stea jos la poale! 

Se vede mâna oamenilor cu experiență: în câteva ore au refăcut ce am muncit noi, mulți novici, în două zile!

Un lucru important mai este de menționat: câțiva ne-am făcut inițierea în meseria de fierar-betonist! Crash course (parcă așa o zis Mihaela :D) la fața locului. Deși pare o joacă (să fixezi cu sârmă structura de fier care intră în fundație!), este un lucru foarte important pentru viitoarea clădire! 

Un alt lucru foarte important este alinierea la nivel pentru care Bianca și tatăl ei au avut un rol esențial: fără furtunul de nivel adus de ei nu făceam absolut nimic!

Mănuși, ciocane, proptele de fixat panourile cofragului, astupat găurile din cofrag cu pământ, pus structura de fier în fundație conform indicațiilor specialiștilor, legat structura și cofragul astfel încât să nu iasă betonul, pietrele aduse cu mașina, sparte și apoi împrăștiate în toată structura fundației... Toată treaba de bucătar pe care Ștefan a făcut-o cu cel mai mare drag (și cu lichidele de rigoare care, deși multe, s-au dovedit ne-suficiente pentru toată trupa!)... Mici detalii făcute de Oameni cu suflet mare și energie cât carul (carul mare de pe cer :D)!

Spre apus (final de zi) când treaba e terminată Mihaela propune Irinei, lui Marius și mie o plimbare pe deal. Că tot nu au mai fost prin zonă! Așa că o luăm în sus pe drumul de mașină (plin de praf la câte mașini au coborât pe aici) și tot povestim de una-alta (nu ne-am mai văzut de ceva vreme) până ajungem deasupra stânei Doamnele-Tituleni. Nu mai mergem mai sus, ideea e să vedem stingerea farului zilei după coamele Bucegilor. Ne întoarcem peste vârful amintit cu pauze de respirat lumina și căldura talăngilor vacilor. Îmi permit să adaptez niște versuri din folkul clasic: ”E atâta căldură, de unde vine?” Căldură a simplului, a naturalului, a ierbii ce dă să se usuce, a sufletelor noastre dornice de natură (nah, dacă betoanele ne sunt în jur în mare parte a timpului!). Adierile din jur parcă nu sunt reci, parcă întregesc atmosfera Mioriței. Doar un fluier mai lipsește și, probabil, îl simțim printre clopotele calmelor bovine... Chiar dacă am fost cu toții prin alte zone ale lumii (fiecare loc are frumusețea lui) și ne povestim experiențele trăite, tot Aici e Acasă! Și cum coborâm în șa și se pune de masă mare și de familiarul gulyas la ceaun, ce poate fi mai Rai decât sus în Florei?








Nu mai știu de o fost azi sau mâine: cred că azi undeva pe la miezul zilei! În timp ce lucram noi de zor, turma de oi era sus în vârful dealului și vedem că ceva le mână sau le sperie de coboară în viteză și umplu drumul de praf. Cine știe ce o fi! Faza comică e că oile vin spre noi de parcă ar vrea să ne atace! Ce o fi fost în mintea primeia... Vine pe drumul de mașină pe lângă fundație, dă roată fundației și continuă rotația. Și celelalte oi după ea de se făcuse un cerc în jurul nostru. Ba ne miram, ba râdeam de nu mai puteam. Le-o apucat strechea? Cred că erau la alergare și probabil dădeau ocol de stadion că altfel nu pot să îmi închipui ce era în mintea lor. Vorba aia: minte de oaie! Nu degeaba a fost discuția cu simbolul țării ca oaie: unul spune o prostie la televizor și restul aleargă după el ca turma :))))! La nu știu ce semn o oaie a spart cercul și în câteva secunde s-a terminat toată distracția. S-au adunat grămadă și au coborât spre apă!

No, stăm noi seara la povești în jurul focului și se cam termină berea (Ștefan adusese 60 de beri!). Cam pe la 3.00 dimineața vine o trupă din Comarnic cu mașina cu alte baxuri de bere. Care se consumă repede. Eu doar am mai primit o bere. Eram în sacul de dormit lângă Vali, fiecare în sacul de dormit, lângă foc. Dacă e vreme așa de faină, de ce să dormi în cort! Cam pe la 4.00-4.30 se termină distracția și spre răsărit apuc să ațipesc vreo două ore. Nu contează prea mult, urmează o zi de muncă!

Zi în care vom face incredibil de multă treabă. Fiindcă avem aceeași oameni faini și pricepuți de ieri și primim indicații eficiente! După verificarea încă o dată a nivelului și a cofragului, începem turnarea fundației. Băieții mai pricepuți sau mai forțoși la betonieră (adusă împreună cu generatorul cu mașina!) la nisip, pietriș și cărat cimentul apoi unde este nevoie în fundație, fetele la pus apă din cele două cuburi de câte o tonă în găleți și în betonieră și la nivelat betonul în structură. Nu a existat ”separarea” asta de fapt. S-au schimbat rolurile unde a fost nevoie de fiecare! Totul a mers ca pe roate și în vreo șase ore am reușit să turnăm fundația. Părea imposibil și uite că, împreună, am făcut o treabă foarte bună. S-or mai găsi cârcotași, dar trebuie să țineți cont că totul se face aici pe bază de voluntariat, puțini dintre noi sunt specialiști și pricepuți în construcții! 

Așa că uite cum arată treaba la finalul zilei! Final în care mai avem o masă cu halca la rotisor sau fiecare ce alege, strângerea gunoaielor și arderea a ceea ce arde (mai mult strâns și cărat jos în ”civilizație”) și plecarea spre casă cu gândul la următoarele etape!

↧
↧

Fruntea lui Văsâi-Florei 1-3.09.2017

October 5, 2017, 12:51 pm
$
0
0
De când am început să lucrăm la refugiul-școală Florei (și chiar dinainte) îmi doream să pun cortul pe Fruntea lui Văsâi (uf, de ce o apare Fruntea lui Vasal chiar pe harta la care am lucrat eu în 2014!). Da, Sergiu, știu că te-am dezamăgit mergând singur acolo și promit că o să mai merg să pun cortul chiar sus pe culme fiindcă îți dorești și tu! Fruntea lui Văsâi este, cum vii cu trenul de la București spre Valea Prahovei, primul ”deal” (are undeva pe la 1400 de metri, 1379 mai exact la borna topometrică din capăt) mai impozant văzut în fața trenului undeva pe la Comarnic. Bine, Fruntea lui Văsâi este de fapt un picior al muntelui Răzoare care face parte din culmea Baiului! Sub Răzoare se pot vedea trei picioare de munte despărțite prin văile Conciului și Răzoarelor. Primul din stânga este Fruntea lui Văsâi, al doilea este muntele Doamnele și al treile muntele Florei. Pe al treilea, în șaua Florei (circa 1200 de metri altitudine) construim noul refugiu-școală omonim! 

Revenim la povestire. Cum am liber, vineri pe la prânz plec cu un tren până la halta Valea Largă (înainte de Sinaia Sud și Sinaia). Puține trenuri opresc aici! Schimb câteva vorbe cu cățeii care își fac treaba și mă latră de la distanță (sunt chiar simpatici!), trec podul suspendat peste Prahova și urc pe scările metalice în zig-zag până pe platforma unei stații de curent/transformare (pare-mi-se). Știu traseul dintr-o coborâre de acum câțiva ani. 

Ies la DN, fac dreapta spre valea lui Bogdan și, înainte de podul peste valea amintită, am un drum la stânga și o barieră. Sergiu îmi explicase că pe aici ajung la cabana din valea lui Bogdan și că drumul e mai scurt decât cel forestier aflat pe partea stângă a văii (mereu repet, pe partea dreaptă cum urcăm!). Întreb niște vânzătoare de fructe de pădure dacă e bun drumul și nu știu, nu sunt din zonă. Bine, lasă că știu eu atunci! Urmez drumul care trece pe lângă o stație de apă (pe firul apei, e și o variantă mai la stânga prin pădure!) și urmez drumul tot în sus prin faina pădure de foioase. Ce îți trebuie mai mult decât liniștea care e aici! Poate de o veni o căprioară la hrănitorul din stânga drumului... Mai la primăvară, acum încă au ce mânca! Drumul mă scoate exact în poiana în mijlocul căreia este cabana. E închisă, fac o pauză să studiez (fără rucsac în spate) poiana, variantele de drum și anexele și apoi relaxat pornesc mai departe! În explorarea mea pe drum auzisem în față niște voci și un motor de mașină. Cum eram fără rucsac (lăsat la cabană) mă întorc să îl iau. Am destule acolo și nu vreau să am surprize! Oamenii au plecat și de fapt veniseră cu alimente pentru băieții de la stâna din Fruntea lui Văsâi! Nah, nu aveam de unde ști că aș fi mers cu ei! Deci, cum spuneam, îmi iau rucsacul și revin pe drum cu gândul de a urca pe la stână.



Găsesc pe marginea drumului o butelcă cu câteva guri de bere și iau și eu o gură (o las la loc că poate se întorc cei ce au lăsat-o) și, unde erau oamenii, dau de o intrsecție de drumuri: unul tot în sus pe valea lui Bogdan și în jos, al doilea de pe care am venit eu și al treilea în sus spre culmea dorită. Nu sunt foarte sigur și intuiția îmi spune că ultimul e drumul bun. Așa că pornesc la deal în serpentine și urcuș susținut. 

După câteva curbe văd un câine alb mai sus. Urca după cei doi băieți și, sub stână, mă simte și începe să mă latre. Îl potolesc stăpânii, mă așteaptă să mă duc la ei și mă ceartă puțin: unde vii la ora asta pe aici că te mănâncă câinii? Și unde te duci? Le spun de planul meu, mă invită să stau puțin la stână (și de mi-o fi frică, să mă întorc la ei că găsesc unde dormi!), îmi fac cadou niște brânză de burduf - să fie pentru cei ce au făcut stâna aici (voi mânca puțin diseară și restul e pentru colegi!) și mă duce unul dintre ei până după turmă să mă scape de câini. Măi, ce oameni, uite că până la urmă sunt grijulii cu alții care vi npe aici! Știu și îmi confirmă și ei că am izvor ceva mai sus pe drum la primii brazi (sunt de fapt molizi) în capătul văii Conciului. 

Ajung în locul cel mai de sus, tot caut și găsesc un loc fain de cort, mânc ceva de seară și găsesc un brăduț de pun punga cu mâncare sub el (acoperită cu niște brazde de pământ întoarse de mistreți!), încerc să îmi arăt poziția cu frontala pentru Sergiu și nu mă vede (de fapt e logic să nu mă vadă, de jos nu se poate vedea un punctuleț alb tocmai aici!), admir pe de o parte Subcarpații dinspre și după Secăria și pe de altă parte Bucegii de la un capăt la altul și treptele apusului. Greu de exprimat atâta frumusețe, doar se simte!










Verificasem pe net că soarele răsare undeva pe la 7.00-7.10 și îmi pun alarma să mă trezesc. Așa singur, am o noapte superb de liniștită și odihnitoare! Dimineață uite ce peisaj văd în direcția Păltinețului!

Sunt doar două poze, am făcut mult mai multe și, parcă, și un filmuleț (ah, ba nu, la apus am filmat). Asta îmi doream, asta am! După ce se ridică cercul de văpăi pe cer, îmi fac toate obiceiurile matinale, strâng cortul și pe la 9.30 pornesc la drum. Am foarte puțin de mers azi și mai mult de muncit la Florei. Acum mi-am făcut hatârul, e vremea muncii! Ajung la țarcul oilor unde era un singur cioban din cei de aseară. El a rămas să schimbe poziția țarcului și ceilalți sunt sus pe Răzoare cu oile. Schimb câteva vorbe, mulțumesc, urez spor la treabă și pornesc în sus. Primul lucru e să mă opresc la apă și apoi pe drum pe sub turmă să merg în șaua Florei.




Cam înainte de izvor cu vreo sută de metri mă simt câinii (care erau departe lângă oi), vin lătrând spre mine doar doi și fără probleme, îi las să latre și îmi iau apă și mă lasă în pace. Ciobanii știu că ăștia sunt cuminți, pentru ceilalți câini va veni unul dintre ciobani (cel mai în vâstă) și mă va conduce până după câini ca să fiu în siguranță. Sunt chiar sub vârful Răzoare și doar am de coborât pe drumul cunoscut pe sub Doamnele-Tituleni până jos la șantier! Ceea ce fac lejer cam până pe la ora 11.10. Nu stau mult și îmi apar colegii la treabă. Faină revedere! Fără scule, nu am avut prea mult de făcut. De fapt în week-end-ul ăsta principalul este să decofrăm ce am lucrat săptămâna trecută!





Ceea ce și facem cu elan și în echipă mare (vreo 10 parcă am fost!). Cu unii dintre ei voi merge la unul din izvoare să mai luăm apă (prin ce mărăcini am trecut și la dus, și la întors!). Avem elan și facem treaba destul de repede. Bine, până la apus :D! E totul gata și suntem bucuroși de ce am reușit. Chiar am și recuperat o parte din lemn și din cuie. Bine, noi doar am scos cuiele. Săptămâna viitoare eu nu voi veni și cei din echipă (foarte voioasă) vor îndrepta cuiele, vor săpa beciul și vor turna și scările. Bună treabă, eu abia peste o lună o să apuc să le văd. Fiindcă până atunci avem de așteptat lemnul pentru structură, lemn (și alte materiale) pentru care doar Costi știe cât s-a agitat! Pe la gatere, pe la primării pentru obținerea autorizației de transport... Și mai sunt o grămadă de materiale care, tot așa cu piedici, vor întârzia continuarea lucrărilor. Fiindcă așa se întâmplă la noi. Când sunt câțiva oameni cu șpile sau cu coaie (să-mi scuzați cuvântul, am folosit cea mai fină expresie posibilă!), totul merge brici. Mai ales când este și rost de furat și băgat în buzunar! Și, cunoașteți cu toții ce se întâmplă, e vorba de numere cu multe zerouri și în euro sau alte valute. Când e vorba de o sumă mică și câteva tone de materiale (nesemnificativ față de marile tunuri date economiei naționale!), se pun piedici peste piedici. Dar nu-i nimic, noroc că sunt(em) câțiva oameni cu ambiție de fier care nu se lasă cu una-cu două. Știți vorba, ”îl dai afară pe ușă și intră pe fereastră”. Vă amintiți faza din Familia Flintstone? Așa e Costi Țăposu, ”șeful” de la ”Om pe Munte” și șef de șantier aici! Trebuie să-l laud! Are ambiție și ne-a adunat și pe alți ambițioși în jurul lui. Reușim, anul ăsta ne vedem căsuța în picioare!!!




Apusul ne prinde mulțumiți de treaba făcută și cu chef și voie bună. Urmează masa la foc, ceva poze la apus și cu corturile... Eu cu Vali vom dormim afară lângă foc. Încă e vreme de dormit afară! Cam peste vreo lună nu va mai fi!

A doua zi ne trezim pe la răsărit. Nu avem așa multă treabă. Doar de curățat/recuperat niște lemn, de făcut curat și de coborât la mașini. Doar eu cu Marian vom coborî la Posada la muzeul cinegetic și apoi la gară, restul vor merge pe Fruntea lui Văsâi pe unde am venit eu. Chiar când ajungem în Posada se văd nori amenințători și pe noi ploaia urâtă (încă de vară) ne prinde la terasă la bere. Pe colegi îi prinde pe la cabana din valea lui Bogdan! Avem vreme să ajungem la gară și, după ce se oprește ploaia și iese și soarele, ne uscăm și vine trenul care ne duce spre București. Cu gând spre următoarele etape ale construcției refugiului-școală Florei...

↧

Lespezi-Cornul Călţunului 9-10.09.2017

October 23, 2017, 7:08 am
$
0
0
Lespezi-Cornul Călţunului 9-10.09.2017

Colegi de tură: Valentin Scheip, Cezar Partheniu

Vali îşi doreşte de multă vreme să îşi îndeplinească visul de a urca pe toate vârfurile de 2500+ din România. Doar are muntele în sânge şi asta face parte din viaţa fiecărui montaniard... Aşa că stabilim să încercăm urcarea pe două din vârfurile pe care nu a fost. Două vârfuri gemene din Făgăraşi ridicate deasupra frumosului lac Călţun! Lacul unde plouă sau e vreme urâtă poate cel mai mult din toată ţara: undeva în medie cam 200 de zile pe an! Urcase pe vecinul Negoiu şi acum vom merge doar dacă timpul ne va permite! Şi mai este un mic impediment: Vali nu poate pleca din Bucureşti decât sâmbătă pe la prânz! Aşa că, atunci când se eliberează, pornim spre Făgăraşi.

Drumul este simplu, nu insist asupra lui: Bucureşti-Piteşti-Curtea de Argeş-Poienari-Piscul Negru. Facem doar o oprire să ne luăm nişte apă şi în dreptul campingului de sub cetatea Poienari avem o surpriză mai mult sau mai puţin plăcută: drumul este închis până la ora 18.00! Este o maşină de poliţie care nu lasă pe nimeni să treacă mai departe fiindcă e un concurs de ciclism. Asta e! Poate e chiar mai bine că nu am putut pleca mai devreme fiindcă nu obţineam timp în plus!
Suntem printre primele maşini care pornesc în spatele maşinii de poliţie, urcăm pe serpentine până la barajul Vidraru, lăsăm pe stânga drumul prin tunel spre Cumpăna şi mulţimea de curioşi care doar vor să facă poze la maiestuosul baraj, trecem de tabăra organizatorilor şi pe serpentinele de pe marginea lacului ajungem la Piscul Negru cu câteva minute înainte de ora 19.00. Ne facem bagajele, lăsăm maşina în siguranţă şi pornim la drum. Avem bagaj mare (saci de dormit şi cort) în ideea de a urca atât cât putem astăzi şi mâine să ajungem pe vârf(uri). Pe aplicaţia online Munţii Noştri avem marcajele PR şi CR. Poteca porneşte din stânga parcării şi urcă în serpentine pe drumul stânii. La început traversăm o zonă de pădure, apoi marcajul taie o serpentină a drumului şi ţine tot în sus spre golul alpin. Pe una din zonele mai înguste ne oprim fiindcă vine turma din faţă. Coborâseră mai devreme cu caii (doi ciobani) şi acum coboară restul de patru ciobani. Cu vreo 1200 de oi şi destul de mulţi câini! Sunt cuminţi, unii se confundă cu oile la cât de mari şi blănoşi sunt! Chiar ciobanii ne invită să stăm la stâna de unde tocmai au coborât! 

”Mergeți la stână. Aveți apă curentă la furtun și camere curate. Mai e un băiat cu vreo 200 de oi la cealaltă stână, coboară mâine!”

Le mulțumim și mai încolo chiar ne vom bucura de ospitalitatea lor! Nici nu ne gândeam cât de bine va fi!
Continuăm urcușul și începe să se însereze. Încă nu se întunecă și noi ieșim din pădure. Mai urcăm pe aceleași marcaje câteva serpentine și vedem stâna. 

”Aici stăm!”

Am ajuns la fix când începe să se întunece. Verificăm pe aplicație și stâna asta nu apare pe hartă. Apare o stână mai sus pe pârâul Lespezi și două mai la stânga sub poteca marcată cu CR ce urcă în șaua Podeanului. Le vedem pe cele două prin pădure și o vom găsi pe cea de pe hartă mâine! 

Acum cercetăm stâna și o găsim foarte primitoare. Ciobanii lăsaseră lemne, lăsaseră de mâncare pentru cine vine peste iarnă... Camera de dormit este cea mai curată. Mă rog, cât de curată o pot lăsa ei... Stâna are o cameră separată cu intrare din balconul suspendat și încă patru (cum intri de la stânga la dreapta camera vatrei, camera de masă, camera brânzeturilor - care miroase puternic - și camera de dormit). Noi ne vom folosi doar de ultima! De reținut că la o mică dinstanță este budă cu hârtie igienică (ca la curte!) și apă curentă trasă cu furtun pe balconul de lemn. Găsești de toate aici, de la săpun Dove la detergent, bulz care aștepta să fie mâncat, uleiuri pentru fierăraie, conserve, cartofi, ulei, oțet, sare, ceapă, făină, condimente, castraveți și gogoșari murați, magiun, gem de gutui, oglindă, foi de dafin, piper... O stână foarte faină! Noi ne rezumăm doar la a folosi câteva scaune, puține condimente, o masă improvizată și camera de dormit. Un amănunt color: sunt multe postere cu femei frumoase întocmai ca în service-urile auto :D! Se potrivesc cu bancul cu ciobani: Cum găsesc ciobanii o oaie pe munte? Satisfăcătoare! Să nu uit și de icoana de deasupra tocului ușii camerei de dormit!

Peste noapte plouă un pic și dimineață avem un spectacol extraordinar cu ceața care se ridică din văi. Ne și gândim că ar fi nasol să se strice vremea tocmai acum. Vedem ce vrea muntele cu noi! În câteva minute se luminează și am o altă surpriză foarte faină: De jos vin două grupuri. Cel mai mic este format din doi prieteni: Gabi și Adriana Kaszoni din Brașov! Văzuseră postarea mea de aseară de pe net (da, e semnal și internet!) și au venit să urce și ei pe Lespezi. Abia diseară voi afla că a fost ziua Adrianei și mă bucur să o pot felicita la mașini jos! Ei urcă direct pe piciorul Lespezi pe marcajul PR și noi vom urca ocolit pe valea pârâului Lespezi și apoi prin șaua/șeuța Lespezilor!
Cam la 9.30 pornim la drum după ce lăsăm curățenie în locul atât de primitor! Coborâm spre firul apei (lăsând în dreapta marcajul jalonat cu stâlpi de pe picior), găsim separat locuri de trecere a apei și urcăm puțin până la intersecția celor două marcaje. Nu e stâlp, sunt marcaje și săgeți doar pe pietre!

Deci, conform săgeților, facem dreapta în sus pe versantul stâng al văii Lespezi. Nu sunt foarte clare marcajele și potecile ne duc în aceeași direcție. În sus se vede firul apei care izvorăște de sub vârful omonim. Noi tot credem că vârful e undeva mai sus și nu îl putem vedea. Așa și este, cu o oarecare aproximație! Vedem un adăpost (nu e nici stână, nici boșcă!) și ne îndreptăm spre el. De reținut că aici marcajul este deocamdată TR, nu PR cum apare pe hartă! Și în plus, din când în când, mai apare și câte o BA veche. Pe hartă marcajul BA apare ca fiind pe sus pe culmea Podeanului! Undeva sub noi spre firul apei vedem acoperișul stânei de pe hartă și pe dreapta un drum ce urcă lejer spre zona stânei și, probabil, spre partea de jos a cascadei de 15-20 de metri în două trepte. Ne oprim la adăpost pentru niște apă și ceva dulce, inspectăm adăpostul (acum are doar un șoricel drept locatar) în care găsim zahăr, mălai și țigări (foi de țigări) și, când suntem odihniți, pornim mai departe. 


Urcăm în continuu și marcajele ne trec peste firul ce vine din Șaua/Șeuța Lespezilor și apoi urcă la stânga susținut. Încă suntem destul de jos și eu urc puțin mai repede avându-l mereu în vedere pe Vali. Cam când consider că am ajuns la 2000 de metri, mă opresc pe o placă de piatră și cu Vali vom face o pauză de 10 minute de relaxare desculți. Începe răcoarea și, fiindcă suntem transpirați, nu putem sta în tricouri și punem ceva cu mânecă lungă pe noi. După odihna binefăcătoare prindem iar energie pentru cei peste 200 de metri diferență de nivel până în șa. Întâi e un urcuș în curbă de nivel și partea finală are câteva serpentine scurte. Regrupăm înainte de șa și în câteva zeci de metri la dreapta suntem în șa la stâlpul cu marcaj de unde vedem colosul cu vârfurile gemene. Prilej de pauză înainte de a continua. Mai avem circa 250 de metri diferență de nivel până sus!




În șa marcajul BA coboară la stânga în căldarea Berbecilor și noi urcăm pe PR pe culme spre vârf. Urcușul este frumos și pe alocuri expus, trecem pe lângă un adăpost natural sub o lespede imensă și suntem pe crestuța dinainte de șaua finală. Îi spun lui Vali să stea puțin fiindcă vreau să verific dacă putem coborî. Nu se poate și ne întoarcem 20-30 de metri unde ne putem lăsa la dreapta. Sunt doi tipi cae urcă pe sub noi și întrebăm pe unde am putea coborî. Și aici e destul de abrupt și nu vedem pereții de sub noi. Ne indică niște trepte și așteaptă să coborâm cu indicații continue. Chiar, fiind primul, mă ajută și îmi ia bețele la ultimul pas! Fac și eu la fel cu Vali care e imediat în spatele meu. Le mulțumim și urcăm mai departe pe sub perete până în șaua finală. 
Pfuu, de aici parcă nu se mai termină. Cu cei doi urcăm până pe vârf, fiecare în ritmul lui. Sus ne întâlnim cu prietenii noștri brașoveni și mă recunosc fetele din celălalt grup de patru: fusesem în aceeași seară de curând în Poiana Închisă! Ne facem pozele de vârf și ne bucurăm de ajungerea pe Lespezi și de împrejurimi. Spun de Cornul Călțunului și tentează pe toți să ajungă și acolo. Haideți că doar știu drumul de anul trecut! Atunci buna prietenă Clemence mă încurajase mai ales la întoarcere pe lespezile expuse, acum e rândul meu să încurajez pe alții. 










Drumul pe care îl cunosc, pe creastă, e una dintre variantele de acces. Știam de data trecută de o variantă pe lespezile sudice și voi afla de la dl. Dinu de o alta pe un horn din Lespezi și apoi pe o brână până în șaua dintre vârfuri! 

Lăsăm rucsacii ceva mai încolo între stânci, parcurgem din stâncă în stâncă scurta creastă până înainte de curmătură și coborâm la stânga pe un horn cu placă deasupra noastră. Se poate ocoli pe deasupra, ceea ce vom face la întoarcere. Mai coborâm vreo 10 metri, facem dreapta printr-o mică strungă și pe brâne stâncoase coborâm în curmătura/șaua dintre vârfuri. Regrupăm cu admirație asupra Hornului Călțunului, a lacului de sub vârful Lespezi și a frumuseții indescriptibile a Făgărașilor (valuri și pături de nori ce lasă descoperite sau acoperă ca un șal ”coastele nordice” ale Făgărașilor - cred că imaginația ar putea vedea vreo frumoasă cadână acoperită fugar de șaluri și mătăsuri transparente date ușor la o parte și înapoi), vedem două siluete în albastru la baza Hornului și, până vom fi sus (de fapt le-am văzut de pe Lespezi!), vor ajunge și ei, incredibil de rapid, pe vârf. 

De aici este doar o formalitate de a urca pe lespezile ce ne duc pe Cornul Călțunului. Este o denumire mai nouă, în anii '80 pentru tatăl meu a fost o premieră să ajungă aici. Atunci era denumit vârful Călțun cu două vârfuri peste 2500 de metri! Nu avem nici o grabă, (ne) pozăm și suntem aproape ultimii care pornesc înapoi spre Lespezi. Temerarii ce urcaseră pe Horn și soții Kaszoni se întorc pe la momâile de pe sud, noi pe aproximativ același drum pe care am venit ca să și recuperăm rucsacii.










Cu rucsacii în spate mai ajungem o dată la Roza Vânturilor de pe Lespezi și pornim pe piciorul estic Lespezi. Adriana și Gabi, grupurile de bucureșteni și cei doi sibieni temerari pornesc spre Șaua Lespezilor. Cu ultimii ne vom trezi în spate și apoi depășiți pe piciorul Lespezi (vârsta le permite, sunt undeva mai la începutul vieții montane!). Pe picior coborâm cu atenție, eu rememorând cu voce tare variantele pe care am coborât de pe vârf (pe deasupra lespezilor dinspre peretele nordic al muntelui, pe sub ele pe vale) și facem o pauză de soare și respiro ”unde consideri tu, Cezar”. Mai avem un pic până la singura zonă stâncoasă (un pinten estetic) pe care o ocolim pe partea stângă. După el facem ușor dreapta și de aici coborâm mereu pe culme pe linia stâlpilor până deasupra și apoi la stână. Doar ne oprim aici câteva minute pentur poze și la vale.







De la stână nu mai urmăm strict marcajele și cam într-o oră coborâm la mașină pe drumul stânii. Ne bucurăm când apar Adriana și Gabi și avem ocazia să schimbăm câteva cuvinte legate de traseele parcurse. Clar este mai scurt și mai direct piciorul Lespezi decât varianta prin vale. Și ar fi fost și mai ușoară dacă am fi avut rucsaci mici ca ei. Nah, mai bine să ai mai multe și să nu ia nevoie de ele decât să ai lipsă! 

Ne salutăm și pornim obosiți și bucuroși spre casă. Bineînțeles cu mintea la ”neuitabilele” locuri pe unde am fost cu doar câteva ceasuri în urmă! Și cu gândul la următoarii ”optmiari românești”...

Mulțumiri lui Vali pentru tura faină!
↧

Orășelul copiilor 20.09.2017

October 23, 2017, 7:39 am
↧

Sâmbăta-Dara 23-24.09.2017

October 23, 2017, 12:33 pm
$
0
0
Colegi de tură: Valentin Scheip, Emil Engel, Alin Manole, Cezar Partheniu

Ca și acum două săptămâni, ne propunem alte două vârfuri dintre cele mai înalte ale țării. Tot eu cu Vali suntem nucleul și caut doi colegi de tură. Îi găsesc repede: vechiul camarad Emil și (mai) noul Alin. Toți sunt foarte faini și facem o echipă pe cinste. Fiecare cu partea lui, împreună reușită!

Tot așa plecăm undeva pe la miezul zilei din București (ceva mai devreme ca acum două săptămâni), pe valea Prahovei și apoi pe drumul Predeal-Pârâul Rece ajungem la Râșnov de unde îl luăm pe Alin și prin Vulcan, Codlea și Făgăraș ajungem la Sâmbăta de Sus și mai apoi la păstrăvărie. Chiar dacă mă informasem la Salvamont cu câteva zile înainte și nu ne încuraja să urcăm în creastă, lăsăm mașina la păstrăvărie (Salvamontul ne spusese că se poate lăsa cam un kilometru mai sus pe drum)  și la 16.00 pornim la deal. Drumul de mașină nu e spectaculos și doar o faină cascadă cam în dreptul fostei bănci de mijloc de drum (acum capătul viitoarei ”pârtii” și complexul hidrologic) ne atrage atenția. Urcușul e lejer și îmi aduce aminte de coborâșul pe gheață de la Gențiana... Luăm în calcul și să mergem pe muchia Drăgușului în caz de vreme rea (sau pe la Piatra Caprei, Piatra Craiului din Făgărași :D). Ieșim din pădure și în puțină vreme suntem la cabană. Încă e lumină și hotărâm să rămânem aici și să plecăm dimineață la deal fiindcă vremea nu pare promițătoare.



Primim o cameră de 6 paturi și ne pregătim toate pentru noapte. Cum e ziua cabanierului și este aici o gașcă mare de prin toată țara (mulți făgărășeni) ne lungim destul în noapte cu cântece, joc, chitara și vocea lui Yoyo. Bineînțeles că seara a început cu imnul cabanei Sâmbăta: 

Sâmbăta e o cabană
Sâmbăta pe înserat
Și-am pornit o gașcă mare
Ce se puse pe cântat.

Duminică în afară de noi nu prea se mai trezește lumea devreme. Poate, poate ajunge cineva la Fereastra Mică... Și vor ajunge în Fereastra Mare cam când noi vom fi la întoarcere pe acolo, pe vreme ploioasă!

Noi undeva pe la ora 9.00 pornim la drum, deocamdată printr-o ceață lăptoasă care nu îmbie prea mult. Pornisem cu ideea de a urca pe traseul clasic și apoi să coborâm fie prin Cheia Bândei și înapoi prin căldarea superioară a văii Sâmbetei, fie pe la Piatra Caprei. Totul evident în funcție de ce ne lasă vremea... Urmăm poteca în deal până la separarea marcajelor TR (al nostru) de TG (Fereastra Mică) și PA (Valea Viștișoarei pe care îmi doresc eu să cobor), apoi urcușul susținut până la cruce. Alin e mai în față și ne așteaptă la intersecția de unde urcă PR în Cheia Bândei. Încă e ceață, încă nu vedem mare lucru! Încă nu avem zăpadă, factor ce ne tot determină să urcăm... Abia după ce trecem de ultimul prag, în căldarea finală, ieșim din ceață și din nori și sus în Fereastra Mare vedem că suntem pe corabia făgărășană ce plutește pe marea albă a Transilvaniei. Mai avem de mers, stăm doar cât să rămână pe retină și pe carduri imaginile...



De aici urmăm BR în sus până sub Cheia Bândei, apoi pe sub Vârful lui Mogoș și mai departe până în șaua dinaintea vârfului Urlea, ridicat și el la aproape 2500 de metri. Alin ne așteptase aici pentru a merge mai departe. Parcă, parcă ar fi urcat și pe Urlea... Cam de pe la 2350 de metri avem pete de zăpadă și chiar pe poteca adâncită din loc în loc s-au făcut bălți în care intrăm uneori până la gleznă. Eu chiar le recomandasem colegilor să aibă colțari și bocanci de iarnă... Gândul inițial era să dormim în Fereastra Mică sau chiar la refugiul Urlea. Ar fi fost interesant să coborâm noaptea brâna cu zăpadă ce se lasă spre lac... Regrupăm și continuăm până în Portița Lacului unde ne oprim pentru câteva poze. E așa faină toamna asta târzie...










Mie îmi cam era un pic că avem nevoie de colțari pe zona asta dacă ar fi fost ceva mai frig. Așa înaintăm cu grijă și zăpada moale ne ajută să scăpăm de griji majore. Eu știam de un mic horn înainte de vârful Iezerului și nici nu îmi dau seama când suntem pe vârful piramidal cu stâlp pe el. De aici e o formalitate să ajungem la șaua din care marcajul BR face stânga spre zona Leaota-Zârna. 
Ieșim din marcaj în punctul binecunoscut (am fost de câteva ori pe aici) și facem dreapta spre hornul care ne duce pe vârful La Fundul Bândei (2454m). Confundasem eu ceva altitudini și Vali mă corectează cu aplicația Munții Noștri! De aici coborâm într-o șeuță unde Vali și Emil își lasă rucsacii. Pentru mine și Alin, mai tineri, e doar un obicei de a avea rucsac în spate! Le expun variantele posibile pentru a ajunge pe cele două vârfuri importante și optăm de comun acord pentru varianta clasică: urcăm direct pe stânci pe Dara, apoi pe Hârtopu și ne întoarcem pe brâna-culoar din șaua din mijloc! Așa că pornim pe stânci și fiecare își găsește drumul cel mai ușor pentru el. La 14.10 suntem toți pe Dara și ne bucurăm de reușită. Mai ales eu că mi-am putut conduce colegii în siguranță până aici! Pentru fiecare din ei este prima dată când ajung pe Dara! 




Anul trecut eu nu știam exact care este Hârtopu și pentru siguranță am mers până la momâia de pe Mușetescu. Acum colegii sunt în față și văd că se opresc la prima momâie și îmi dau seama că aici este Hârtopu și nu mai departe după șaua ceva mai adâncă... Mai facem câteva poze și aici și ne întoarcem în șaua de mijloc și apoi pe culoarul-brână la rucsaci. Mai avem întoarcerea și tura este reușită. Fiindcă o tură se termină la mașină sau în gara de final, nu când ai ajuns pe vârf!

Cu bagajele în spate ne întoarcem pe același drum fiindcă vremea dă semne că se strică. Așa și este și din Fereastra Mare ne va prinde o ploaie urâtă. Alin ne așteptase aici vreo jumătate de oră și îi spunem să coboare la cabană. Nu are rost să stea după noi prin ploaie. Noi ne descurcăm, mai încet și fără probleme. Așa că la cabană el ne-a așteptat cam o oră după o oră de coborâre! A fost mai bine pentur el că a stat, cel puțin o parte din timp, la cădură ceva mai mare decât cea de afară!







Noi coborâm cu atenție din șa pe serpentine și prin norii din care cade apă peste noi. Nu vă închipuiți o ploaie de vară, e o ploaie mocănească cu picături ceva mai mari care nu poate decât să necăjească. Noi nu avem probleme, suntem obișnuiți cu muntele. Înainte de cruce se face puțină lumină și Emil mă roagă să fac o poză colțului Bălăceni în memoria fiului prietenului George Porancea. Așa că pozele de mai jos îi sunt dedicate celui ce și-a urmat destinul aici... 


Mai avem de coborât doar treapta împădurită de sub cruce și nu grăbim pasul. Mai bine în siguranță și mai încet decât în grabă și cu risc! Dinspre Drăguș s-a format o frumoasă cascadă care ne dă prilejul unor poze înainte de a ieși din lumea de piatră făgărășană...

Înainte de cabană mai trag o ultimă privire la Fereastra Mare (acum cu gând la cântecul ”Ninsoarea de adio”) și la cabană mai mâncăm ceva înainte de a ne lua ”la revedere” de la gazde și de la măgăruși. Cu tristețea plecării din munte și dorul următoarei ture coborâm pe drumul potecit până la drumul de mașină. De aici se cam întunecă și cu frontalele pornite tot coborâm spre mașină, eu cu Alin mai în față și Emil cu Vali în spate. 

Chiar când obosiserăm ceva, suntem la podul de la Floarea Reginei la mașină. Cu bucuria reușitei pornim pe același drum spre casă...
↧
↧

Văcărești-Dâmbovița-Bălăceanca 01.10.2017

October 24, 2017, 3:16 am
$
0
0
Ce-mi vine mie într-o după-amiază de duminică (chiar fără o ieșire în aer liber nu se poate prea mult), să merg pe Dâmbovița după ieșirea din București. Caut imediat pe o hartă și văd că sunt drumuri care, după vreo 6 kilometri după centură, mă duc până la Bălăceanca. Așa că mi-a ieșit planul: mă duc la Bălăceanca pe jos pe malul Dâmboviței!

Cum Dâmbovița e la doi pași de casa mea, practic merg doar pe lungimea ei (și e aproape în linie dreaptă până după Bălăceanca). Prima oprire o fac în Parcul Natural Văcărești unde admir noile amenajări din lemn și panourile explicative. Cumva îmi aduc aminte de parcul Stokkalandsvatnet din Sandnes unde sunt amenajări asemănătoare și unde, în iarna 2009-2010, vedeam norvegieni cu schiuri de fond pe aleile din jurul lacului. Ce amintiri... 

Acum pe o parte intru pe baraj în paradisul acvatic, pe altă parte ies din el printre bucăți de beton (din fostele construcții de aici). Cumva fac parte din specificul parcului...










Ies pe lângă târgul auto și merg pe șoseaua ce ține linia Dâmboviței spre centură. Mă și mir că un polițist local nu se uită ciudat la mine că merg pe jos pe acolo... La ieșirea din București (și intrarea în Popești Leordeni) văd o ironie românească: o plăcuță cu Fundația Speranța lângă un morman de gunoaie! Știu că nu au nici o legătură una cu alta și cam asta e una din fațetele reale ale României pe lângă ceea ce tot promovăm noi frumos... Până la centură sunt kilometri întregi fără nimic remarcabil. Ah, ba da, este ceva: se construiește un nou pod peste Dâmbovița în dreptul bulevardului Nicolae Grigorescu!


La centură nu e nici o trecere de pietoni și, pentru corectitudine, întreb un polițist pe unde să trec. ”Te asiguri și tu și treci pe aici”. Hmmm! Măcar am făcut asta ca să am acoperire în cuvintele lui... Urmează pe Dâmbovița o lățire a ei care trebuia să fie portul Glina. E fain că aici și mai încolo sunt o grămadă de lebede, unele aliniate, altele în cârd aleatoriu.
Intru prin zona stației de epurare a apei uzate din București și îmi plac amenajările urbane picturale de pe stație. Cine știe cum de s-au permis astea. Nu sunt făcute la întâmplare, e vorba de lucru și pictură la înălțime aici. Trec de gura de vărsare în Dâmbovița de la care se aude un vuiet continuu și apoi mă oprește un bodyguard cu mașina. ”Unde mergi?” ”Vreau să ajung la primul pod. Cel de acolo (îi arăt locul mai în față). Și să ajung unde se varsă Colentina în Dâmbovița” ”Nu ai cum, sunt bălării și te murdărești” ”Încerc și eu cât pot și de nu, mă întorc” ”Bine, ai grijă!” Trec pe lângă ecluza de supraplin a stației de epurare și alt paznic de aici îmi confirmă că pot ajunge la podețul pietonal și chiar merge mai departe. A văzut el mașini pe acolo. La podeț fac câteva poze și apoi continui pe drumul de câmp până la podul mare de la Bălăceanca.




După pod e un loc interesant pentru bucureșteni: aici se varsă Colentina (ce trece prin București printr-o întreagă salbă de lacuri) în Dâmbovița cea canalizată. Îmi închipui din multele plimbări prin oraș cum arătau locurile acum vreo sută de ani...

Mă întorc vreo sută de metri și urc la stânga (spre SE adică) spre centrul satului Bălăceanca. Satul este renumit pentru spitalul de boli psihiatrice aflat într-o pădure undeva în centru. Voi ajunge și acolo (ca să pot spune că am fost la Bălăceanca :)))) ), dar înainte trec pe la parcul central cu panoul cu ”obiective”. Aflasem de pe internet că biserica din Bălăceanca este un loc interesant. Ca urmare merg la biserică, are poarta deschisă și intru în curte. Biserica e închisă, admir florile din curte și crucile vechi, îi citesc istoricul (din care culeg câteva date mai jos) și mă bucur de câteva zeci de nuci în coajă adunate de sub nucul din curtea din spatele altarului. De remarcat câteva leagăne de copii în curtea bisericii, poate mai apropiate de cuvintele lui Iisus decât sobrietatea altor biserici: ”Lăsați copiii să vină la mine!”

”Teritoriul satului este alcătuit dn trei părți numite în trecut: 1. Zarafu care ocupa partea de vest a comunei 2. Bugeni care ocupa partea de sud și 3. Bălăceanca propriu-zisă cuprinsă între cele două. În locul unde se află spitalul se găsea un han care era punct de popas pentru diligențele care veneau de la București. Denumirile de mai sus ale întinderilor de pământ care formează astăzi comuna Bălăceanca s-au dat după numele celor care le-au stăpânit. Astfel denumirea Zarafu este a unui zaraf grec, un bogătaș cămătar care dădea bani cu camătă la țărani. Bugeanu este numele unui țăran înstărit, Bălăceanu numele unui boier care a cumpărat întreaga moșie și i-a dat numele de Bălăceanca. Atestată documentar la 1 martie 1592 printr-un hrisov al lui Ștefan Surdul v.v., care întărește jupăniței Neacșa și lui Colțea, fiul Stanei din Păpeni ocine, vii, mori și țigani din satele Glina, Bobești Leordeni și Balaci. Satul Balaci la începutul sec XVII a aparținut boierului și prietenului lui Mihai Viteazul, Turturea paharnicul (cel care a adus capul lui MIhai la mănăstirea Dealu) care și el era din neamul Bălăcenilor. Moșia ajunge în proprietatea lui Iordeache Golescu în 1806, primită ca zestre la căsătoria cu Maria Bălăceanu, fiica logofătului Constantin Bălăceanu. La mijlocul sec XIX moșia e cumpărată de boierul Eftimie Diamandescu, cel care va construi actuala biserică (pe temelia celei vechi), școala și azilul din satul Bălăceanca. 

Actuala biserică a fost construită în 1884 cu cheltuiala ctitorilor Eftimie și Sofia Diamandescu, pe temelia altei biserici mai mici, având hramul ”Adormirea Maicii Domnului”. Biserica este în formă de corabie cu două turle învelită cu tablă și pictată de Anton Serafim, din a cărui pictură se mai păstrează catapeteasma...” 

Biserica veche este menționată în catagrafia județului Ilfov din 1810 cu multe detalii, încă din 1792. Pe biserică este menționat că a fost construită pe vremea regelui Carol și a reginei Elisaveta... După cutremurul din 1940 s-au făcut multe consolidări... În 1942 s-a construit clopotnița acoperită cu tablă... Cutremurul din 1977 a provocat alte distrugeri și reconstruiri ale turlelor... Mai sunt și alte detalii despre preoțimea de aici și despre cimitir și nu vă mai plictisesc cu ele.







Merg pentru 10 minute pe o bancă de la intrarea în spitalul de boli psihiatrice și revin la Dâmbovița pe care o trec pe podul auto și mă întorc pe partea cealaltă a apei, pe drumuri de câmp și admirând din când în când apusul. 





Doar la ceea ce trebuia să fie un port (v-am spus mai devreme) evit să merg pe lângă apă fiindcă știam că aș avea parte de niște câini fioroși și liberi. Așa că fac dreapta peste câmp și ies în spatele curții unui depozit de europaleți. Trec prin curte și am și aici parte de un câine fioros care îmi sfâșie pantalonii. Oricum erau vechi, trebuia să îi schimb. Am doar o zgârietură nesemnificativă pe piele. E vina mea, eu am intrat pe terenul lor. Îi liniștesc paznicii și merg mai departe la șoseaua de centură, o traversez și pe pod ajung în Câțelu și apoi la prima stație de tramvai unde găsesc chiar u ntramvai care mă duce până acasă.
↧

Dâmbovița 02.10.2017

October 25, 2017, 2:33 am
$
0
0
Bucureștiul este complex și divers. Ca exemplu pozele de mai jos sunt făcute între o conferință despre Mahatma Gandhi și alta despre învățătura buddhistă. Doar în tonul pacifist asiatic poți observa noile insule de pe Dâmbovița din centrul orașului...





În ultima poză poate remarcați asemănarea între clădirea, locuită acum de conlocuitori, și palatul construit de Bogdan Petriceicu-Hașdeu (Hâjdău) în memoria fiicei sale Iulia. Au aceeași concepție arhitecturală și acum o cu totul altă destinație...
↧
Search

Florei 10-17.10.2017

November 7, 2017, 3:34 am
$
0
0
Cu exceptia unei zile când am avut ceva de rezolvat la oraș, toate zilele din perioada din titlu le-am petrecut în zona viitorului refugiu-școală Florei. Muncă, apusuri, peisaje, plimbări, focuri în sobă sau, cel mai bine, în mijlocul ”șantierului”, explorări ale zonei, glume, efort, râsete, răsărituri... Cred că ar fi un pic aiurea să stau să spun ce a făcut fiecare în fiecare zi și, de altfel, nici nu mai știu exact. Doar la unele poze voi puncta câte un detaliu... Important este că de la nivelul fundației și a grămezilor de lemne adunate aici pentru construcție (poate remarcați grămada ordonată în care se reflectă auriul apusului) am ajuns într-o săptămână prin muncă în echipă (eu am avut roluri mărunte ca și ceilalți și împreună ridicăm un refugiu montan, lucru mai rar întâlnit în prezent - nu e singurul refugiu nou ridicat, mai sunt câteva noi, le putem număra pe degete) să ajungem la structura de rezistență în picioare. Acum (început de noiembrie) suntem mult înaintați  cu lucrările...
 Urcăm printre stropii de rouă de pe frunzele pinilor...
 ... prin puțină brumă...
 ...printre frunze pătate...
 ... sau înghețate...
 ... și printre atrăgătoare ciuperci...
 ... la refugiul unde ne așteaptă mult de lucru.


 Cortul-erou care va rezista până la primul viscol puternic
 Lemnul exterior se arde și apoi se dă cu ulei ars pentru creșterea rezistenței

 Auriu de apus...
 ... și un corb în vârf de pin
 Căldura necesară peste noapte




 Alt apus, alt viitor răsărit. Eu voi pleca pentru o zi (înainte de răsărit, îl prind în tren pe la Comarnic) la oraș să rezolv câte ceva și revin a doua zi dimineață cu Roxana

 Avem ceva urme de ursuleț la începutul drumului ;)


 Prindem cel mai frumos copac din zona în flăcări tomnatice



Printre pregătiri ale materialelor începe ridicarea structurii, la început cu noi voluntarii și, în anumite zile, cu oameni care lucrează în construcții zi de zi




Într-o pauză (de fapt suntem prea mulți și uneori ne călcăm în picioare), inspectăm stâna din apropiere. În afara mirosului caracteristic, este un loc bun pentru dormit peste iarnă.


 Începem poditul pentru a putea lucra mai ușor la structură


 Și încet, dăm formă structurii...
 ... fără să uităm și de fantastice apusuri!


Cu Ana Maria (Hana) merg într-o explorare a zonei. Nu mai vorbisem de multă vreme și ne bucurăm de câteva ore liniștite. Sub spectacolul galben-portocaliu-roșiatic-ruginiu-vișiniu al pădurii ce se lasă de la stâna Doamnele-Tituleni spre capătul de sus al Secăriei și apoi înapoi la refugiu pe la izvor.











Începem montarea ușii exterioare și a ferestrelor... Bucurie pentru fiecare pas nou în construcție! 
 Focului de pe cer...
 ... îi adăugăm focul din vatra șantierului (era să scriu vatra satului :D)...
 ... și a celui de la răsărit :)!
 Vântul ne-a smuls o parte din folia hidroizolantă și avem pentru o vreme stindard de construcții!
Sergiu, om al locului, mă conduce prin livezi și printre căsuțe pe la izvorul de sub fag și pe drumuri de pădure spre vale. El trebuie să coboare la oraș și eu voi reveni la refugiu.
Hienă, unul din câinii credincioși ce nu ne-au părăsit de la începutul construcției. Au fost lăsați de ciobani și acum ne e greu să credem că la vară vor reveni la stână după viața lejeră de la noi :)!



Urc pe noul marcaj făcut (mai mult sau mai puțin logic, de cei de la Oxigen)... 
 ... până la piscină și apoi mai departe spre ”parc”





 Verific și zona cu desișuri și arbuști țepoși înainte de a reveni la refugiu.


Avem deja pom de Crăciun gata ornat cu globuri nenumărate!

 Acum zadele s-au gălbejit, atunci erau încă verzi

 Un alt apus...
 ... urmat de lumina romantică a lumânării cu arome de lămâie :)!
După o săptămână cobor cu Bianca spre civilizație adunând alte amintiri și culori în suflet pentru alte vremuri...



↧

Leaota 19-20.10.2017

November 8, 2017, 10:55 am
$
0
0
Pentru două zile (în weekend am altă activitate) îmi propun să (re)parcurg câteva trasee din munții Leaota. Pe unele din ele (valea Cheii până la Cheile Crovului, creasta principală) mai fusesem cu mulți ani în urmă. Pe valea Cheii între Cheile Crovului și Fundățica nu mai fusesem. Așa că... la drum!

Ziua 1 - joi 19.10.2017

Cu autocar plec din autogara Militari până în Câmpulung Muscel (Amic Transport, 30 lei, 8.45 - detalii utile peste vreme!) și apoi din aceeași autogară cu un microbuz Antares merg până în Podul Dâmboviței (11.45, 7 lei). Șoferul e pus pe șotii cu o femeie care venise să ia un plic de la cursă și nu se descurca să identifice cursa ;). În microbuz mă iau la vorbă cu niște femei din Podul Dâmboviței și coborâm toți trei în centru, unde se separă traseele spre Piatra Craiului și Leaota. Anunțuri interesante (legate de agricultură și de animale) sau noi hărți cu trasee cicloturistice prin zonă. Unul cuprinde și valea Cheii pe care voi merge eu. 
Urc pe lângă biserica din piatră și după câteva sute de metri întreb niște localnici și îmi confirmă intrarea pe cheile Cheii. De fapt e foarte vizibil locul cu câte săgeți sunt și cu panoul cu harta turistică!

Ies dintre case, trec printre vile prin îngusta Cheia de Mijloc, trec apoi prin Cheia Curmăturii și ies într-un grup mai mare de case. Cel mai probabil aici este valea Bunii pe care ar trebui să plece marcajul TA spre Curmătura Ghimbavului. Întreb un nene și îmi confirmă că drumul urcă sus în Curmătura Ghimbavului și las traseul pentru altă drumeție. Nu se vede nici un marcaj TA pe aici. Mai departe continui pe drum până sub Colțul Surpat, un fain masiv pe stânga drumului cu o mare alunecare de teren (o cunosc din 2010 când în ajunul Paștelui exploram zona) și imediat ajung la intrarea în Cheile Crovului. Deocamdată continui pe drum și voi reveni peste câteva ore aici pentru a urca pe ele!





Mai merg pentru câteva sute de metri prin Cheile Urdăriței până când acestea merg înainte și drumul merge la dreapta spre Fundățica. Pe drum mă întâlnesc cu un nene cu căruța care mă avertizează că e urs și aici și pe Cheile Crovului și se miră că nu mi-e frică să merg pe aici. 

”Ceva mai sus a mâncat oi, sunt blănile acolo!”

Las Cheile Urdăriței (partea din amonte) pe care se poate ajunge la DN73 în Dâmbovicioara și merg la dreapta pe drum tot în sus. Nu știu unde este peștera ”Uluce”/”La uluce” și bănuiesc că undeva pe piciorul din stânga mea ceva mai sus. Mai merg câteva sute de metri și văd pe stânga o vale cu ceva lemne care urcă și apoi o gaură de peșteră. Bineînțeles că urc până la ea și când văd cât de mare este (are undeva pe la vreo 7-8 metri înălțime), las rucsacul lângă un copac, cobor pe niște trepte-rădăcini și intru pe culoarul orizontal. Pe firul apei sunt câteva intrânduri pe partea dreapta, cotesc la stânga și văd o galerie pe dreapta după vreun metru și jumătate de mers în pantă nisipoasă. Urc pe pantă și apoi la dreapta pe un culoar îngust și merg până unde nu se poate înainta. La întoarcere (coborâre) pozez și un liliac adormit. La galeria principală continui pe firul apei până la o sală mai mare unde apa face un cot la dreapta și intră printr-o galerie îngustă. Peste ea e o scară de lemn pe care urc și văd că am o trecere alunecoasă pe peretele celălalt. Mă opresc aici fiindcă nu vreau să risc nimic și mă întorc pe același drum, un pic dezamăgit fiindcă i se făcuse atâta reclamă peșterii. Mi se pare că se înfundă și de fapt aici sunt cam la o treime din peșteră, mai urmează cel puțin două traversee de genul ăsta! Altă dată și cu echipament! Ies la rucsac, cobor în drum și trece o mașină care îmi confirmă drumul.

Nu oprește și mai bine că nu am întrebat dacă pot merge cu ei. În câteva sute de metri se opresc să încarce niște lemne tăiate mai dimineață. Eu voi trece în viteză pe lângă ei pe drum, în continuă urcare și printre niște chei la stânga. Văd și blănile de oaie și nu mă sperie deloc. 




Cheile mă scot la o intersecție de drumuri unde e o cabană pe stânga și niște vaci simpatice și curioase care mă inspectează. Trec rapid printre ele și continui pe drum la dreapta, tot în urcare până ies la garduri și la primele vile. Găsesc o hartă cu panouri descriptive și un grup la team-building. La tir cu arcul este un tip aparent un pic arțăgos cu care voi vorbi la întoarcere. Este Ionuț Gălițeanu, un performer al sportului românesc din prezent. Urc tot pe drum printre case și la o barieră cotesc la stânga tot în urcare. Drumul mă scoate la stația de curent și la drumul principal din Fundățica, la intersecție cu marcajul BR care vine din Curmătura Fiarelor pe după Sântilia Mare. Deci uite că revin pe aici, unde acum câțiva ani era doar o curiozitate pentru mine să mai văd și alte marcaje! Mai sunt câteva panouri descriptive pe care le citesc rapid și mă întorc pe același drum scurtând serpentina lungă pe un culoar de animale spre apă. După cum ziceam, revin la câteva minute de discuții cu Ionuț și apoi goană la vale pe drum, printre vițice și pe lângă intrarea în peșteră până la începutul Cheilor Crovului.





E 16.25 și eu abia acum pornesc pe un traseu semicunoscut. Îmi aduc aminte că acum mulți ani rătăcisem traseul în partea de sus și am coborât pe noapte la mașină și apoi la prietenii de la Folea (ne-au primit cu drag în ajunul Paștelui și, după ce ne-am aranjat puțin, am coborât cu toții la biserica din centru de am luat lumină. Amintiri faine pentru care mulțumesc în gând prietenei de atunci!). Acum urc pe lumină cu atenție să văd cât mai multe marcaje (care și așa sunt rare). Pe hărți știu că din capătul văii (după chei) fac stânga pe firul cel mai din stânga. Sper să găsesc ceva marcaje. Dacă nu, merg după intuiție :)!


Locul și potecile unde se schimbă direcția de mers sunt intuitive: în stânga mea în sus se formează o mulțime de poteci care par să urce în aceeași direcție. Pare ca un drum de exploatare cu poteci paralele care urcă continuu. Marcaje nu sunt deloc. Cum văd și firul văii (care, conform hărții, trebuie să fie în dreapta mea) știu că sunt pe drumul cel bun și urc aproape fără pauză vreo 20-25 de minute. Exact când se lasă seara ajung pe culmea muntelui Sântilia.
Identific locul, știu că sunt pe drumul bun și pornesc la dreapta aproape pe înnoptat. Fac câțiva pași și uite că pe un pin înalt văd marcajul meu BA! Deci și așa, în condiții de marcaj prost și întuneric, păstrez direcția bună. Intru pe un drum de TAF/forestier, urc prin pădure, drumul face cumva dreapta și iese printr-un ocol la golul alpin pe partea sudică a vârfului Sântilia Mică. De aici se văd formele vârfurilor Sântilia mare, Piatra Albă și Secărea Mare. Bineînțeles că se vede și șaua Curmătura Fiarelor unde voi atinge drumul de creastă! Mai cobor un pic prin pădure și ajung la intersecția cu BR. Nu sunt foarte sigur de asta și îmi voi confirma mergând la stânga vreo douăzeci de metri până dau de primul marcaj BR. Revin la intersecție, pun rucsacul jos, mă așez pe el și mănânc ceva fructe uscate energizante și ananas. Beau și puțină apă și pornesc la drum cu gândul să ajung pe vârful Leaota. Se va dovedi că visez prea mult!

Urc pe primul vârf, cobor într-o primă șa, urc pe al doilea vârf și mi se pare că nu mai găsesc traseul. Sunt undeva pe la 1750 de metri și nu pare să mai fie nici un drum înainte. Asta e! S-a făcut și ora 21.00 când îmi propusesem să mă opresc. Cu speranța că nu am rătăcit drumul, găsesc un loc plat să îmi instalez cortul, mănânc o conservă de carne și beau niște apă (mai am doar vreun litru, cam puțin ținând cont că nu știu unde găsesc apă), pun conserva de ananas (goală, mâncasem ananansul la intersecția BA cu BR!) în cutia de carne și le cobor la vreo sută de metri de cort în niște tufișuri. Punga cu mâncare o pun într-un molid undeva mai aproape de cort. Dacă vine vreun animal, să se înfrupte din ce e aici, mâine merg mai departe! Nu a fost așa, găsesc și punga intactă și conservele ne-umblat-la-ele mâine dimineață!

Ziua 2 - 20.10.2017

Dimineață e un senin și un peisaj de vis. Într-o parte se văd Bucegii și Craiul cu zona înaltă acoperită de zăpadă (e mai rar unghiul ăsta, cel puțin pentru mine), în alta realizez că sunt pe drumul bun. De la cort drumul coboară abrupt până într-o șa și apoi urcă prin pădure pe platoul Jugureanului. De aici mai departe se vede zona vârfului ce dă numele masivului.

Îmi recuperez mâncarea intactă, ciugulesc puțin și îmi strâng bagajul și apoi restul cortului. Mă bucur încă o dată de posibilitatea de a strânge cortul din interior spre exterior și de a ieși din el doar în momentul în care rămâne doar tenda exterioară. E un soare de vis, verific să nu rămână deloc mizerie unde am stat și pornesc mai departe. Cobor în șaua împădurită, urc apoi o pantă lejeră cu câteva marcaje și ajung în zona cea mai de sus a platoului. De aici se văd două variante (până la ele mai am de urcat un vârf împădurit doar spre dreapta): fie merg pe drumul de culme pe sub zona de vârf, fie direct spre cota 1900 și apoi pe sus! Verific hărțile și toate îmi dau varianta directă. Așa fac! Potecile urcă printre tufe de afini și prin ceva limbi de zăpadă (mult topite față de săptămâna trecută) și în capătul platoului somital (recunosc că din anumite neafinități nu prea folosesc termenul ăsta!) fac stânga spre vârf. Cu priviri în spate spre Crai și spre zona de mai jos de unde am venit!

Mai merg printre arbuștii pitici și ies la drumul pe care îl scurtasem. Deci se poate veni și pe drum! Cotesc un pic la dreapta și apoi la stânga și trec de nivelul cotei 2000. Mai e puțin până pe vârful cel mai mare și urc prin niște scocuri cu puțină zăpadă. Vârful (2133m) mă aștepta solitar cu stâlpul pe care e menționat numele și cu o momâie imensă lângă el. Când am fost aici ultima dată (de fapt dacă îmi aduc bine aminte o singură dată până acum) era doar momâia mare de piatră. Pe ea văd marcajul meu BA și un marcaj PA. Bănuiala mea e că e cel ce coboară din Romanescu spre cătunul Cetățuia. Greșit! Este marcajul care vine pe culmea Vîja și aici se termină. Spre Cetățuia este un vechi marcaj CA!

De aici ar urma o coborâre lungă pe BA. Inițial planul era să parcurg și marcajul CR până la cantonul Brătei, dar timpul nu îmi permite. Mâine trebuie să merg în altă parte. Totuși cobor un pic pe culmea dintre vârful Leaota și vârful Răteiul (2005m) fiindcă văzusem un lac și tare am nevoie de apă. Nu mai am decât câteva guri pe fundul sticlei! Cobor pe un drum larg cu două momâi până la balta din zăpadă topită aflată la începutul platoului vârfului Răteiul. Altă dată voi coborî pe aici până jos! Umplu rezerva și revin la vârf (de fapt vreo 50 de metri înainte de vârf) pentru a-mi continua traseul stabilit.


Prima parte a potecii marcate este direct pe culme (BA, CA) în timp ce drumul ocolește puțin (deci se poate urma și el), ceva mai jos (adică pe la 1900m) revin în drum și de aici urmez drumul mereu pe sub vârfurile Tâncava Mare, Vaca și Frumușelu. Aici trebuie atenție să mergi mereu pe drumul de culme, nu pe cele laterale care coboară la stâne! Într-o șa văd un marcaj TR și un drum care merge la dreapta (cel mai probabil aici e Curmătura Tâncavei). Altă dată voi vedea ce e cu el! Acum am în față Romanescu și ceva marcaje de la concursuri motorizate (ceva cu Bike e scris pe ele, să mă ierte organizatorii dacă le-am luat și au concursul ulterior, am obișnuința de la Maraton Apuseni și în general de pe munte să iau marcajele uitate de alții!). 
După Romanescu nu găsesc intersecția unde pierd CA (momentan, e de cercetat!) și cobor ușor la stânga pe piciorul ce merge spre cabana Leaota. E o coborâre serioasă spre o piatră cu macaje și apoi tot la stânga cobor spre o mică șa. Mai sus pe un vârf împădurit se vede un stâlp de marcaj. Îmi aduc aminte de el din ultima ieșire până pe Romanescu (2011) și știu că după el mai este puțin până la stână. Așa este! De la stâlp văd stâna și mă bucur de coborârea pe marginea pădurii. De acum drumul îmi este cunoscut, chiar și cu marcaje slabe sau lipsă! 
La stână doar fac pauză să o marchez pe GPS (nu mai intru să verific condițiile din interior) și urmez drumul stânii (pe stânga în două serpentine și apoi pe curbă de nivel prin pădure) până la cabana Leaota. Mi se pare extrem de puțin de mers. La cabană fac o pauză binemeritată în care văd dezamăgit că nu mai e sursa de apă de mai jos de cabană, inspectez melancolic cabana unde am fost la reveillonul 2007-2008, inspectez primele marcaje ale traseului cu CA ce coboară spre plaiul Găvanele și muchia Marginea Domnească spre Cetățuia (pentru o ulterioară tură) și, cu rucsacul în spate, cobor pe drumul cunoscut spre mănăstire și apoi lunga vale a Ialomicioarei spre Runcu.





Îmi ia vreo oră să cobor până la gardul de sus al mănăstirii (tot strâng marcajele motorizaților), urmez gardul și marcajele la stânga pe un forestier ce mă coboară în valea Marginea Domnească și la dreapta ies la panoul descriptiv al zonei și la troița ce marchează zona mănăstirii. De aici mai e doar lungul drum spre civilizație... De reținut locurile numite ”La Blide” (e o căbănuță), Moara Dracului și zona de cabane ”La cășărie” unde din stânga vine valea Ortei. Și apoi drumul tot înainte pe vale, doar pe ultimii kilometri am noroc cu o mașină ce mă duce exact până la stația de autobuz. Aici vin toate autobuzele. 






Am unul până în Fieni, altul până în Târgoviște. Logic că prefer să îl aștept pe cel de Târgovițte fiindcă de acolo am multe variante. Până la mașină merg la primul bar unde curg pe gât două beri. Un nene își aduce aminte că m-a întâlnit altă dată prin alte zone ale țării, doamna de la bar a lucrat în perioada mea de studenție în Politehnică la magazinul de la etajul 1 din căminul mare (A) din Leu, prilej de a ne aminti lucruri și oameni din acei ani (1999-2004). Ultimele guri de bere rămân în sticlă fiindcă trebuie să mă urc în microbuzul de Târgoviște. Am colegi de drum foarte faini și de la atâtea glume, abia dacă simțim când ajungem în Târgoviște. Doar niște locuri recunosc pe drum, locuri prin care am avut ocazia să merg în scurte delegații. Cu doamna cea mai vorbăreață de mai devreme merg pe jos de la autogara unde ne-a lăsat microbuzul (8 lei) la autogara de la gară și cu un alt microbuz ajungem pe noapte la București (15 lei). 

Faină revedere cu Leaota și sigur voi reveni, dacă nu anul ăsta, cu siguranță în primăvară!
↧
↧

Focul lui Sumedru 21-22.10.2017

November 19, 2017, 2:26 pm
$
0
0
Participanți: greu de spus o listă întreagă fiindcă am mers într-o excursie organizată de prietenul meu Andrei Ionel de la Geoarhiva de Turism și de prietenii de la Lupta cu amnezia. Scopul principal a fost să reluăm tradiția focului lui Sumedru, veche de mii de ani și aproape uitată. Deci, cu un autocar întreg (și cu prieteni cu care ne vom întâlni acolo), ”Hai la focul lui Sumedru”!

Ziua 1 - sâmbătă 21.10.2017

Mergem prin Pitești până la Curtea de Argeș și de acolo la stânga pe drumul ce ajunge la Râmnicu Vâlcea. Prima pauză (și de fapt o pauză foarte importantă) este în Tigveni unde oprim autocarul lângă primărie. Nu ne interesează primăria (care este și închisă), ci moara aflată vis-a-vis de primărie. Moara (are undeva peste 70 de ani) are un turn interesant cu influențe arhitecturale bulgărești sau mai bine zis turcești, funcționează (și chiar câțiva colegi își iau ceva făină de aici!), are în apropiere o sală de nunți (chiar se pregătește o masă mare aici) și, ce e interesant, niște vechi mașini de pompieri! Avem colegi care au făcut armata pe astfel de mașini! Ceva mai multe despre Tigveni puteți citi aici.




Noi mai avem ceva de făcut aici. Apare și ghidul nostru local Radu Stăvăruș care ne va duce prin locuri foarte faine. Deocamdată ne-am gândit să luăm ceva apă pe care să o urcăm sus la mama lui, actuala Stăvăroaia care a refăcut tradiția împreună cu fiul ei. Mai încolo povestesc ceva de ea, este o femeie extraordinară! Radu a venit cu o mașinuță de teren, a luat câte ceva și ne vom întâlni la campingul Dragoșke unde vom sta peste noapte.

Din Tigveni mergem mai departe până în Burluși unde ne oprim la campingul Dragoșke (ați ghicit, pe proprietar îl cheamă Dragoș!) și, urmând lista de cazare a lui Andrei Ionel (organizatorul) și îndrumările lui Dragoș (Andrei a mai fost cu altă ocazie și îi este foarte ușor să identifice camerele și rulotele, doar un coleg luase un cort de rezervă și până la urmă am dormit toți în camere sau în rulote) ne repartizăm fiecare la locul lui. Nu stăm foarte mult și pornim la drum spre traseul nostru de astăzi. Avem multe de văzut! Între Piatra și Blidari facem dreapta și urcăm pe asfalt prin Golești și Giurgiuveni în cătunul Tulei unde oprim autocarul la ultimul magazin. 

Lângă el este de fapt și primul obiectiv: biserica din Poenița! Este construită în 1820 și, alături de alte câteva bisericuțe, intră în parohia unui singur preot. Preot care merge de la o biserică la alta pentru a sluji și pentru a-și cunoaște oamenii. Spun asta fiindcă, deși nu îi țin minte numele, este un preot tânăr (de fapt trebuie să recunosc că nu îi poți ghici vârsta prea ușor) care a venit să slujească din dragoste pentru oameni și nu pentru banii pe care i-ar aduce o astfel de meserie. Ne povestește multe aici la biserică și vom avea bucuria să ne întâlnim și sus la Stăvăroaia la binecuvântarea hranei. Anticipez deja prea mult! E un om așa de fain, are atâtea de spus despre sufletul satelor de aici, despre oameni, despre luptele pe care le are cu autoritățile și uneori cu sine pentru a rezista aici. De fapt el crește prin oameni și oamenii prin el! 


De aici autocarul se întoarce și noi vom porni pe jos prin cătunul Poenița. Mergem puțin spre Drăgănești și apoi facem dreapta în continuă și ușoară urcare pe drumul principal. Din loc în loc sunt troițe sau cruci adunate la un loc. Ceea ce sugerează că aici se păstrează vechile tradiții dacice prin care morții nu se duceau la cimitir, ci se îngropau în curtea în care au trăit pentru a fi mereu aproape de cei dragi. În fiecare cruce văd și simt dragostea pe care au avut-o oamenii pentru cel ce s-a dus din astă viață și pentru credința pe care astfle o transmit mai departe. 
Mai departe prima surpriză (Radu are cheia) este fosta școală cu clasele I-IV din Golești, jud. Vâlcea (sau cum a fost schimbat pe placa din interior Golești-Drăgănești, regiunea Argeș). Chiar dacă are structura destul de fragilă, intrăm pentru câteva poze la sala de clasă din stânga și în cancelarie (aici au găsit documente școlare din secolul trecut!) și mai ales în sala de clasă din dreapta. Câte amintiri îmi pot trezi Abecedarul, Limba română de clasa a doua, catalogul sau tăblița pe care scrie ”La mulți ani și Sărbători fericite!”. Doar cei ce le-au folosit știu ce înseamnă! Și slavă Domnului că încă suntem destul de mulți! Să vedem dacă va reuși Radu proiectul de a restaura școala sub forma unui muzeu (dacă tot nu mai sunt copii care să mai învețe, măcar să vadă și alții cum am prins noi tainele învățăturii!).






Urmăm mai departe drumul printre rânduri și rânduri de cruci, bucătării de vară de lemn sau vorbe schimbate cu oamenii locului (eu rămân în urmă și las un nene să îmi povestească despre viața lui) și Andrei mă așteaptă să coborâm cu ultimul grup la biserica din Drăgănești (hram Sf. Nicolae, atestată în 1848). Aici ne separăm puțin fiindcă avem ritmuri diferite de mers. Până una alta vizităm biserica acoperită cu tablă care, deși închisă, ne oferă niște unghiuri fotografice extraordinare. Aici găsim și un mormânt al lui Marin și al Mariei Stăvăruș, o altă generație din Stăvăroaie :D!






Drumul urcă, uneori mai ușor, alteori mai susținut, facem o pauză de regrupare la o casă părăsită cu o  grămadă de pere căzute pe jos (credeți că sunt bune :D?) și ajungem la Stăvăroaia, mama lui Radu, care ne așteaptă cu Cămara Stăvăroaieiși cu mâncarea pusă în ceaune. 

Ne povestește câte ceva despre tradiția Stăvăroaiei și despre locuri și, până să vină preotul pentru a binecuvânta bucatele, ne propune să mergem (în două grupe) la canionul de pământ. Ne grupăm (mai mulți în prima grupă) și pornim la drum. Eu sunt mereu însetat de locuri noi și nu am răbdare să merg în a doua grupă! Așa că cei din urmă vor primi mai repede binecuvântarea mesei și se vor ”împlini” mai devreme ;)! Ghidați de cunoscători (trupa de la ”Arcul Carpatin”) și de ghizii noștri, coborâm prin grădina Stăvăroaiei și intrăm prin niște tufișuri și apoi imediat ne trezim în canionul de pământ. Care, pe cât de neinteresant și obișnuit pare ca nume, pe atât de interesant este ca fenomen natural. Pozele spun mai mult decât aș putea spune eu în cuvinte. Pentru unii dintre noi, colegii au instalat o coardă (ca să ocolească o parte din canion și să coboare direct în canion mai încolo), pentu alții pur și simplu nu a fost nevoie de coardă. Eu personal mă bag pe unde sunt locuri mai înguste. Cu o condiție (pe care poate vreți să o rețineți): întotdeauna verific dacă am și soluția de a mă întoarce pe unde am venit!






Doar o parte din noi coborâm până sub ultima săritoare surplombată de vreo patru metri (eu nu am mai coborât), revenim cu toții deasupra ei și, pe un drum de cal, facem stânga și apoi prin pădure în sus pe pământul Stăvărușilor prin pădure ajungem repede înapoi la casa unde ne așteptau în curte bucatele și părintele. Încântați nevoie mare de lcourile văzute, mai răbdăm puțin (unii, eu nu mă număr printre ei!) să binecuvânteze părintele bucatele (fiindcă este un fel de parastas-pomenire a morților) și ne înfruptăm cu de toate. Mai întâi primim aperitive care mai de care și ne săturăm, apoi avem surpriza unei ciorbe de vită și a unei tocănițe de curcan. Care mai devreme se plimba prin curte! Sunt atât de multe și de bune mâncăruri că nici nu știm ând ne săturăm! Dar de vorbele faine ale părintelui nu ne putem sătura! Știe a se face plăcut și de asemenea când e momentul să meargă mai departe. Fiindcă după dulciuri nu vom sta aici, ci vom coborî puțin mai jos unde vom aprinde Focul lui Sumedru!


Pornim cu de toate mai la vale pentru vreo 200 de metri și ne oprim pe un platou unde Radu pregătise o vatră și apoi a mai venit cu ceva lemne cu mașinuța de teren (un ATV adaptat). A fost și multă muzică, și multă voie bună, și multe legende și povești spuse de mama Stăvăroaia, și multă mâncare, și multă băutură. Toți ne-am simțit minunat și aproape nu ne-am dat seama când a trecut timpul...

(parafrazez un vers din ”Locul vostru” cântată de Albatros: ”Focul vostru e aici, lângă noi”)




Doar că mai avem și ceva drum până la locul unde ne-am stabilit ”tabăra”. Adică campingul lui Dragoș până unde mai avem de mers prin pădure vreo două ore și jumătate. Așteptăm să ne regrupăm cu toții în curtea Stăvăroaiei, ne salutăm gazda și mulțumim pentru toate și ne pornim la drum. Cu ghizii cărora m-am alăturat ca închizător de grup. Chiar le-am povestit că dacă voi fi în țară la anul, aș vrea să fiu închizător la Maraton Apuseni!

Așadar cu Radu în față și Andrei la mijlocul grupului, înaintăm prin pădure pe drumurile cunoscute de ei. Ajungem la un moment dat și pe deasupra râpei Stăvăroaia și ținem grupul unit ca să nu avem surprize. Pentru noi, cei care suntem obișnuiți să mergem noaptea, nu a fost nici o problemă, pentru alții drumul ăsta lejer de noapte este o foarte faină inițiere! Cu o mică încurcătură (și descurcată rapid!) ieșim în zona caselor de deasupra campingului. Alegem să mai urcăm un pic (aici sunt lumini publice, aproape că nu mai este nevoie să mai folosim frontale) și puțin înainte de miezul nopții suntem la camping. Majoritatea merg la culcare, noi, prietenii vechi mai stăm la povești cu câte o bere în față. Mâine urmează o zi interesantă, cu alt profil decât cea de astăzi!

Ziua 2 - duminică 22.10.2017

Dimineață ne înviorăm cu micul dejun inclus în cazare, strângem toate bagajele și salutăm gazdele. Vom porni la drum cu ceva mai multe obiective decât erau plănuite inițial. Adică... erau în plan doar viaductul Topolog, tunelul Ploștina și mănăstirea Tutana și veți vedea că au mai apărut și altele, nou introduse în program sau chiar neașteptate! 

Așadar mergem câteva minute cu autocarul până în Piatra și ne oprim la intrarea în Piatra la un drum pe care Andrei găsise că putem ajunge la intrarea în tunelul Gibe/Gibei finalizat în 1989. Tunelul Gibei/Gibei, la fel ca și tunelul Ploștina inclus în program și viaductul Topolog, făceau parte din construcțiile de pe calea ferată abandonată Vâlcele-Râmnicu Vâlcea. Până să ajungem spre tunel vedem pe ambele părți ale drumului case mari, frumoase cu tot felul de pregătiri pentru iarnă. Se vede că sunt oameni harnici prin zonă! Chiar rămânând mai în urmă, mă opresc colegii fiindcă i-a invitat un localnic să vadă ceva: porcii mistreți pe care îi crește și taurul ”albastru de Belgia”. Așa simpatice sunt și animalele și fainul lor crescător! E atât de bucuros că ne-am oprit la el că la plecare ne-a dăruit niște țuică după ce ne-a istorisit povestea unor sălcii plantate de el acum vreo 30 de ani!.





Mai departe drumul foarte fain ne coboară prin galben de toamnă până ajungem la un fost viaduct mai mic al căii ferate. Acum mai sunt doar pilonii de susținere pe lângă care mergem la stânga spre tunelul Gibei.

Pentru cine vrea să afle mai multe detalii despre calea ferată, puteți citi aici câte ceva. Am văzut viaductul Sâmnic din autocar ieri, acum suntem lângă unul din viaductele mai mici :D! Proiectul căii ferate se voia a fi un fel de autostradă pe care visează acum constructorii să o facă între Pitești și Râmnicu Vâlcea pentru a lega pe drumuri rapide Bucureștiul de Ardeal. Cert e că și această cale ferată, ca și multe alte lucrări de anvergură, au fost construite cu foarte mari eforturi și fără a avea eficiența dorită...

Deocamdată intrăm în tunelul Gibei de 2250m (așa cât ești în tunel nu zici că ar avea peste doi kilometri!) și ne luăm la povești despre tot felul de tuneluri din lume (tunelul de sub Canalul Mânecii, cele din Norvegia și, după ce ne spune Emil C., tunelul săpat sub strâmtoare Gibraltar și tunelurile suspendate - interesantă tehnică). 



Ieșim din tunel și pentru câteva sute de metri urmăm linia terasamentului care se trece printre case și se ridică ușor mai sus de nivelul terenului din jur pentru a intra pe viaductul Topolog. Viaductul are 1440 de metri și se înalță la aproximativ 50 de metri în dreptul râului omonim. Este puțin curbat în capătul estic și pe el avem surpriza să ne întâmpine colegii de la Arcul Carpatin și Radu. Venise cu soția, cu câțiva prieteni și cu boxa mobilă cu muzică faină. Ne mai povestește alte detalii, despre fostele fabrici din Ciofrângeni, satul pe care îl vedem sub noi, despre calea ferată pe care el a apucat să meargă cu trenul, despre viaduct și șantierele de sub el, despre tuneluri etc. Părerea lui este că Ploștina este inundat și nu vom putea merge, dar merită să încercăm. Ne mai întâlnim după viaduct la câteva sute de metri unde vom face o pauză de masă foarte binevenită!








Recomandarea lui Radu a fost să vizităm și fosta gară Schitul Matei. Nu știu dacă colegii au mai inspectat-o, eu am făcut asta fiindcă părea tare interesantă. Radu ne spusese că aici se mai găseau acum câțiva ani ultimele bucăți de cale ferată de pe tot parcursul liniei. Nu mai sunt aici și în schimb vom mai găsi două bucăți puțin înainte de a ajunge în Tutana! E interesant că au folosit gara ca depozit pentru fân, a rămas aici un pat unde probabil dormea cineva, sala de așteptare e iarăși plină cu fân, e multă mizerie... Ca orice loc părăsit de la noi! Am găsit o descriere a unei intereseante ture ciclo-turistice, pentru cine se încumetă vreodată...



Uite un refren potrivit cu locul...

”Gara-i moartă de mult, gara e numai un sat. 
Şi aici nici-un tren n-a venit, n-a plecat. 
Aşteptaţi în zadar şi fluieraţi la refren. 
Nu există ce vreţi, nu există nici tren”

Sala de așteptare - Gil Ioniță
Continuăm pe terasament, coborâm pe la ruinele unor construcții ce se doreau a fi un alt mic viaduct, urmăm linia dreaptă a terasamentului care obosește (cu pietrele lui) câteva colege, facem două curbe mici și ajungem la tunelul Ploștina. Ah, era să uit, pe drum ne-am întâlnit cu un văcar/cowboy local care s-a mirat că suntem pe aici și chiar ne-a zis să îi spunem cum să îi găsească nepoata lui pozele pe care am zis că o să le punem pe internet. Cine știe, încurcate sunt căile internetului...




Deci, după cum spuneam, ajungem la tunelul Ploștina (1910 metri lungime). Tunel care, așa cum bănuia Radu, este inundat la capetele și nu putem risca să intrăm în el! Ploștina știți ce mai este printre altele? Una din poienile din crovurile mehedințene...

Asta e, trebuie să regrupăm, să ținem aproape și să găsim o soluție să ajungem în partea cealaltă a tunelului. Sau cumva să ne apropiem de Tutana! Andrei preia conducerea monomului, mergem pe stânga tunelului și eu rămân ”măturică”. Avem experiență împreună și ne descurcăm foarte bine. Chiar s-a întâmplat ceva care ne-a ”forțat” să oferim lecții celor mai neexperimentați: o colegă a avut o cădere de calciu și noi, cei cu vechime în munte, le-am arătat și celorlalți soluții ca să își revină rapid ”în stare de funcționare normală” (sunt mulți oameni experimentați pe munte în grup). 

Andrei găsește poteci, mai mult sau mai puțin umblate, care ne scot la un drum și apoi la casele din Alunișu. Până aici uneori nu am avut semnal GPS/GSM și a trebuit să mergem după intuiție, de aici știm unde suntem și vorbim prin stație cu Radu care mersese cu mașina la Tutana și ne aștepta acolo. Va veni în întâmpinarea noastră mai spre final! Drumul este foarte fain, cu multe cruci adunate pe marginea drumului, cu văcuțe foarte pitorești și, nu în ultimul rând, cu niște oameni extraordinari. Luasem câteva pere de pe jos și când ne-au văzut, ne-au adus o sacușă întreagă de pere dulci și zemoase. Pe care, bineînțeles, le-am împărțit cu toată trupa, doar le-am primit pentur toți!


Drumul este foarte fain și doar timpul care ne presează ne face să mai creștem un pic ritmul (atât cât se poate). Abia înainte de satul Tutana regrupăm relaxați că nu mai e nimeni în spate. Ultimele sute de metri le facem de la cele două bucăți de cale ferată până la primul magazin sătesc unde chiar e nevoie să ne răcorim cu niște beri rapide. Mai ales că acum știm că suntem la ultimul punct turistic, mănăstirea Tutana! Ne așteptaseră și Radu cu Carpatinii, și șoferul aproape două ore! Șoferul e de un atâta calm... Atunci când ne-a văzut în loc să comenteze ne-a spus ceva de genul: mergeți înăuntru, o să vă povestească părintele de biserică și de desenul de pe cărămidă. Care desen cică ar reprezenta un extraterestu, eu am reușit să îi identific elementele corpului. Ține de viziunea fiecăruia...


Un istoric al mănăstirii poate fi citit aici mai detaliat, eu am fost mai puțin atent la predică (de altfel foarte faină) și mai mult la detaliile estetice. Chiar lumina de pe o masă mi-a părut ceva divin...




După această ultimă vizită toți suntem mulțumiți și un pic obosiți și, ca urmare, mai facem doar drumul de întoarcere spre casă cu o pauză binevenită la o benzinărie de pe autostradă.

Cu mulțumiri pentru organizare, sper să mai revin cândva pe aici că sunt tare faine locurile și oamenii :)!
↧

Florei 26-29.10.2017

November 19, 2017, 3:14 pm
$
0
0
Mai jos sunt câteva momente din alte zile petrecute cu treabă la refigiul Florei. De obicei când muncești nu mai ai timp și de poze... D-asta apar mai mult poze de dimineață și de seara... Cum am mai spus, lucrările sunt mult mai evoluate în prezent.



















Super oameni vechii mei prieteni care au donat soba pentru Florei!
↧

Florei 1-3.11.2017

November 25, 2017, 11:46 am
$
0
0
Fiindcă mai am câteva săptămâni de stat aici până să merg dincolo de Cercul Polar, vreau să merg cât mai multe zile pe munte. Și unde altundeva decât în îndrăgitul Florei... 

Primele zile de început de noiembrie le adun (de fapt adun amintiri) sus pe munte, cu apusuri și răsărituri care nu se vor mai repeta vreodată, cu fainii căței care au stat lângă noi zi și noapte multa vreme, indiferent de condiții, cu seri la foc și surprize culinare de un fel sau altul, cu oameni care nu pot fi uitați... Oameni pe Munte :)































↧
Viewing all 1143 articles
Browse latest View live
Search