Quantcast
Channel: Călător prin lume
Viewing all 1143 articles
Browse latest View live

Maraton Apuseni msg systems - ediția a treia - 23 iunie 2013

$
0
0
Maraton Apuseni msg systems - ediția a treia - 23 iunie 2013

Alergare pe munte? Maraton? Apuseni?

Evenimentul nostru este mai mult decât atât. Spun "al nostru" fiindcă evenimentul este organizat de CAR Cluj Universitar, secție a Clubului Alpin Român din care sunt bucuros că fac parte! Denumirea "alpin" adună la un loc alpinismul, escalada și alte sporturi montane, printre care și alergarea. În toată lumea se organizează maratoane montane de dificultate mai mare sau mai mică! Și atunci de ce să veniți să alergați în Apuseni?

Pentru că Apusenii sunt unici, sunt altfel! Fiecare munte, fiecare maraton are caracteristicile lui și eu vă garantez că Apusenii vă vor încânta toate simțurile! Garanția v-o oferă printre mulți alții și Lucian Clinciu, omul maratoanelor românești, care de curând a parcursîntregul lanț carpatic românesc într-un timp record, organizează de mulți ani celebrul Maraton al Pietrei Craiuluiși trăiește pentru Munte! Vine pentru a treia oară la Maraton Apuseni msg systems!

În cei 42,8 km ai maratonului sau 21,3 km ai semimaratonului avem parte de toate peisajele, de toate tipurile de vegetație. Pornind din stațiunea Muntele Băișorii de la pensiunea Skiland avem drumuri forestiere și poteci ce ocolesc vârful Buscat, avem zonă cu arbuști și vegetație alpină în zona Pietrele Mărunte, avem cătune cu colibe specifice văratului în pășunile înalte la Șesul Cald, Bocșești și Știolne, avem un minunat sat tipic de munte în zona Săgagea unde costumele populare sunt mândria satului mai ales în zile de sărbătoare (cum sunt Rusaliile în acest an), unde Sânzienele plutesc în aer și aduc bunăstare, recolte bogate, tămăduire și fecunditate femeilor și animalelor de pe lângă casă (în noaptea dintre 23 și 24 a lui Cireșar), avem poteci pe care mocanii urcă cu vitele sau cu mioarele la păscut vara, avem drumuri săpate de ploi sau pante cu iarbă mare pe care trebuie să fiți atenți, avem abrupturile minunatei Scărițe conservată în rezervația geobotanică Scărița-Belioara, avem păduri foarte faine și pante abrupte în jurul rezervației (unde trebuie să fiți atenți și să utilizați și mâinile și picioarele în cățărare elementară - vom avea asistență Salvamont în zonă!), avem oameni liniștiți care toată viața muncesc pentru puțină fericire (oricum mai multă decât între zidurile orașelor), avem colibe părăsite care vă așteaptă cu drag...

Traseul este schimbat față de primele două ediții pentru a vă ajuta să nu mergeți pe drumuri forestiere monotone. Diferența de nivel a crescut la 2330 m pentru varianta de maraton și 883 m pentru semimaraton (aceeași ca și anul trecut!). Vă va solicita organismul și voința, vă va da libertatea de a alerga după propriile puteri în timpii limită stabiliți de organizatori! Vă veți redescoperi multe calități, multe ambiții, veți vedea oameni hotărâți și cu voință de fier și cel mai important, vă veți face foarte mulți prieteni pe viață.

Să nu credeți că un maraton montan este asemănător cu o plimbare în parc! E nevoie de antrenament fiindcă mușchii, tendoanele, oasele și nervii sunt extrem de solicitați. S-ar putea să vă treziți cu crampe musculare, cu bășici, cu arsuri pe față, cu oboseală neașteptată. Pentru orice problemă medicală pe traseu vor exista voluntari care vă ajută cu tot ce este nevoie. Îmi aduc aminte că la prima ediție (când am fost voluntar pe dealul Boinic) o maratonistă nu a mai putut alerga cu încălțămintea personală și pe ultimii kilometri a alergat în șosete fără să renunțe! Deci mare grijă la încălțămintea care trebuie aleasă profesionist! Dozarea efortului și a lichidelor băute este de asemenea foarte importantă! Nu forțați la început ca apoi să nu mai puteți alerga. Studiați bine traseul pe site-ul oficial și calculați-vă personal efortul pe fiecare parte a traseului. De asemenea dacă considerați ca cei peste 42 de kilometri sunt prea mult, înscrieți-vă la semimaraton! Contează în primul rând să termini cursa în regulă, timpul este un aspect important pentru cei competiționali! În anumite puncte ale traseului sunt timpi limită (menționați pe în descrierea de pe siteși la ședințele tehnice) și să nu vă mire dacă organizatorii vă vor opri pentru depășirea timpului. Veți fi conduși sau dirijați de organizatori pentru a fi mereu în siguranță! Lichidele folosite pentru hidratare vă vor fi oferite în kitt-ul de participare și pe traseu în punctele de alimentare. Aici veți avea parte și de fructe diverse, și de lichide suficiente și binențeles de încurajări! Căci împreună cu organizatorii vă veți depăși propriile limite! Pe traseu sunt puține izvoare, analizele de laborator au arătat că sunt potabile și le veți folosi pe proprie răspundere! Dacă considerați că vă sunt utile, bețele de trekking vă vor ajuta extrem de mult. Eu le folosesc mereu la trekking!Ah, și încă un aspect important: atenție foarte mare la îmbrăcăminte! Trebuie să fie comodă, utilă și în același timp să vă poată feri de intemperii. Chiar dacă e iunie, pe munte poate să plouă și ningă (am avut parte de ninsoare în mijlocul zilei la prima ediție)!

Puteți veni cu copiii și participa la proba Family (detalii pe site). Este un traseu ușor și foarte frumos pri ncare veți învăța copiii ce înseamnă competiția și muntele, aerul curat și buna dispoziție, vremea și panoramele în permanentă schimbare!

La festivitatea de premiere vă rezervăm câteva surprize, care de care mai plăcute!

Și de vreți doar să vedeți zona (de care eu m-am îndrăgostit de prima dată), veniți să vă îmbogățiți organismul cu energie, ambiție, râsete, dragoste pentru muncă în comun, împărtășire a experiențelor, oameni noi și peisaje fantastice!

Un întreg mecanism este construit din cei peste 100 de voluntari în absolut toate locurile competiției (plecare/sosire, puncte de alimentare, puncte de control, puncte de dirijare). Un mare ajutor îl avem din partea echipei Salvamont Cluj care acționează în Baișoara și Muntele Mare, din partea societății media românești și din partea sponsorilor, oamenii care au încredere în mișcare, în competiție, în sănătate și în munca în echipă. Partenerul oficial este MSG Systems (și pe facebook), căruia i se alătură Auchan, Evoline, EmontNootkaMormota Land, Mountex, 360sport, NUTRENDAQUA Carpatica ș.a.

Cu toții suntem convinși că, indiferent de modul în care veți alege să participați la Maraton Apuseni msg systems, nu veți regreta că ați ieșit din cotidian și ați petrecut o minivacanță în inima Apusenilor, munți ce păstrează tradițiile strămoșești și bucurie de a vă arăta minunile lor! Și ca să vă faceți o primă părere, uite niște cadre de pe traseu!

Ne vedem la Maraton Apuseni msg systems peste două săptămâni și până atunci pe munte și pe facebook!















Pe lângă Colții Foarfecii 12.05.2013

$
0
0
Pe lângă Colții Foarfecii 12.05.2013

Colegi de tură: Ioana "Oana" Petrescu, Radu Antonescu, Dan Sârghi, Florin, Cezar Partheniu, grupul de 11 vâlceni conduși de dl. Zaharia

Din timpul săptămânii vorbisem să mergem duminică pe Colţii Foarfecii. Mă tentase mult ideea mai ales că de curând Mihai Cernat şi Andreea Bobonea parcurseseră creasta pe linia matematică. Asta presupune echipament de căţărat şi de rapel (cel mai mare rapel de circa 25 de metri). Îl întreb pe Radu dacă s-a documentat şi îmi pare că mai deloc. Îmi zice că ia o cordelină de 30 de metri şi ne descurcăm noi acolo. Ciudat după ce a citit şi în descrierea lui Mihai! În fine îmi spune cine mai vine (ştiţi că îmi place să ştiu cu cine merg) şi stabilim la 6.00 să ne vedem la staţia de metrou Lujerului ca să pornim pe autostradă. Pe Dan Sârghi îl ştiam dintr-o tură în Piatra Mare. Oana e aceeaşi cu cea de ieri din tren :D! Aţipesc puţin în maşină şi în două ore şi jumătate între Râmnicu Vâlcea şi Căciulata ne intalnim cu valcenii (11 intr-un microbuz). De fapt fără să ştiu, intrasem în tura lor. Tura e organizată de domnul Zaharia din Ramnicu-Valcea. Nu-mi convine prea mult când mă trezesc în faţa faptului împlinit şi nici nu ştiu exact care e traseul. Încerc să văd partea pozitivă şi mă bucur că merg pe munte pe un traseu pe care nu mai fusesem. Cam toată tura voi avea de luptat cu lipsa asta de informare! Urcăm cu maşinile pe valea Păuşa până aproape de Stânişoara şi de aici vom porni în tură per pedes. Din prima Colţii Foarfecii ni se arată în faţă.
Intrăm în curtea mănăstirii să luăm apă. Din inscripţia de deasupra uşii aflu că piatra de temelie a bisericii s-a pus în 1904 şi a fost sfinţită în 1908 în vremea lui Carol I. Deci are puţin peste un secol! Colegii de tură ăși alimentează rezervoarele cu apă și aflu de la ei că de fapt nu vom merge pe Colți, ci pe sub Colți! Pe moment nu îmi place situația fiindcă pornisem cu altceva în minte, dar până la urmă îmi spun că oricum merg pe un traseu nou și nimic nu poate fi mai fain decât asta. Coborâm puțin de la Stânișoara spre Turnu pe BA și facem curând dreapta pe valea Gardului. Este poteca nemarcată ce se mai pierde uneori și nu e recmoandat să mergi dacă nu ai în grup pe cineva cunoscător al locului! Trecem pe sub un perete de stâncă în dreapta, urcăm pe un marcaj neoficial PR cu mai multe cercuri albe și roșii alternative, rămân la un moment dat în urmă fiindcă văzusem o "frumușică" și revin repede la colegii care urcau de zor
Colegii se tot chinuiau să urmeze poteca ce-i conduce pe trepte stâncoase spre cascada Gardului. Doar Dan ieșise din grup și urca pe firul apei. De ce n-aș urca și eu pe acolo? Ies din grup, fac câțiva pași pe trepte de piatră și-s sus la baza cascadei. Cam jumătate din grup ajunseseră înaintea mea. Casacada are 17 metri și este foarte faină, motiv pentru care mai stăm la poze și unghiuri!
Dl. Zaharia pornește mai departe pe potecă. Eu rămân mai în urmă sub pereții amfiteatrului de la baza cascadei și recuperez repede distanța pe o curba de nivel circulară ascendentă. Chiar în prima culme mă aștepta Oana spunându-mi că s-au îngrijorat cei din grup pentru mine :D! Și n-ar avea de ce! Radu mă știe :)! Urcăm pe muchie și dăm rapid de o zonă stâncoasă. Evident că mă mănâncă măcar să fac câțiva pași de distracție pe acolo și o rog pe Oana să mă "ia în chip".
E o rocă interesantă și cam friabilă pe care "citesc" cu Florin ceva variante de urcat. Mă liniștesc și revin în potecă unde se făcuse dop la un urcuș pe trepte de stâncă. Din când în când mai vedem și câte un PG! O ajut pe Oana să urce, mai fac câte o panoramă spre Fruntea Oii, alt traseu fain din Cozia...




Când terminăm pasul de "cățărare" ajungem în Grădina Zânelor (așa cum le vedeți mai jos). 


Urmăm muchia pe partea dreaptă, coborâm pe poteci până acestea dispar, la un moment dat dl .Zaharia începe să urce stânga spre culme și ceilalți îl corectează. Știa el o variantă faină dintr-o altă tură și răspunde dorințelor grupului. Coborâm în firul sec ce ne desparte de Fruntea Oii, dăm de ceva marcaje pe care le urmăm și curând facem stânga pentru a reveni în muchie. Ochii mei setați pe căderi de apă găsesc încă o trecere peste un prag vertical.

Pe poteca înfrunzită (parcă ar fi toamnă!) urcăm în serpentine până în muchie și mergem în sus pe ea puțin timp pentru a continua spre stânga pe o pantă cu grohotiș și cu ceva verticale. E evident că doar o viitură putea aduce asemenea bucăți de stâncă și de bușteni!
Deasupra grohotișului se formează în dreapta o muchie stâncoasă. Ghiciți unde se duce Cezar? Găsesc eu niște brâne de pe care "supraveghez" colegii ce urcau pe vale, revin la grup într-o șa unde se adună toți colegii. Caut să merg cât mai încet să nu mă mai "piardă" grupul și găsesc în față unul din oltenii din grup care merge mai repede. O luăm încetișor la pas în sus pe firul apei, eu văd o surplombă mică pe firul sec al văii și o cațăr cu atenție, colegul meu venind pe potecă pe versantul drept (geografic). Câțiva metri mai sus vedem un TG venind de pe versantul stâng. Nu e foarte clar și noi acum urmăm PG, nu alte marcaje! Urcăm în stânga pe trepte cu rădăcini și ne oprim pe un pinten cu stânjenei de munte pentru a ne aștepta colegii. Ei au urcat pe partea cealaltă a pintenului și vin la noi pe un mini-vâlcel cu grohotiș.


Mai urcăm câteva zeci de metri și după trei ore de la plecare ajungem în Șeuța Doctorului (in memoriam Dr. Petre Măldărăscu) (12.00). Aici facem o scurtă pauză de masă în care Dan și cu Radu mă cheamă să merg cu ei până pe Colțul 3 (Colțul de Sus). Ocolim pe dreapta muchiei prima treaptă (altfel o cățărare aproape verticală) și regăsim marcajul alb cu roșu de mai jos. Urcăm apoi pe panta înclinată cu ceva arbuști și în zece minute suntem sus pe Colț. Fără nici o nevoie de echipament de cățărat pe care îl cărasem degeaba în rucsăcel!


La 12.40 suntem înapoi în șeuță și pornim în sus pe creastă printr-o zonă cu desiș de arbuști și ace de conifere deranjante. Urcăm pe stânga crestei prin pădure, facem dreapta și trecem printr-o fereastră destul de îngustă. Trecem de fereastră, revenim pe linia crestei printr-un culoar de pini și ieșim la pajiștea alpină. Bine că am scăpat de acele lipicioase și neplăcute la atingere/înțepat! Mai urcăm un pic și facem o pauză de geografie pe un platou stâncos.

De aici până la antene și apoi la cabană mai sunt câțiva pași. Coborâm pe culme până la stâna Foarfecii și urcăm, fiecare în ritmul propriu până la drumul de mașină dintre cabană și baza de transmisiuni (13.20).


În 10 minute suntem cu toții la cabană pentru mult dorita pauză. Vreo jumătate de oră fiecare face ce vrea. Unii se tolănesc, alții asimilează o bere, alții mănâncă... Dl. Zaharia anunță că la ora 14.00 e plecarea spre Turneanu pe BR. Cu cinci minute înainte de ora fixată mă duc în spatele cabanei cu camere de dormit, fac ceva poze la Făgărași și Iezerul și aștept să se pornească echipa. 
Cum nu văd nici un semn din partea colegilor, pornesc agale pe BR. Merg la plimbare și văzând că nu vine nimeni (știam că pe aici vor veni), mă hotărăsc să urc cumva pe "creasta de cocoș" ce formează o primă șa a potecii. Ajung până în șa pe marcaj, urc pe un horn înclinat cu trepte cu smocuri de iarbă și ies deasupra crestei. Ca un vultur ce-și supraveghează ărada sau puii, mă uit și eu la colegii ce apar rând pe rând pe potecă. Mă văd, se întreabă și își confirmă cine e sus pe creastă și ne vom întâlni după creastă. Doar câțiva că restul nu am înțeles de ce au rămas așa în urmă!


Cobor lejer cu 4-5 colegi pe potecă și vedem că nu vine nimeni. Ne punem pe așteptat pe niște stânci, vine un coleg obosit și grăbit să ne întoarcem că am greșit drumul, nu pricep ce se întâmplă! Comentăm că nu e cazul să ne întoarcem, până la urmă revenim la grupul mare și dl .Zaharia ne dirijează pe poteci și prin pădure spre refugiul Armăsarul. E un refiugiu fain făcut de niște femei de-ale locului care au grijă mare de casa mare din lemn și de curte. Facem câteva poze și pornim mai departe.

Coborâm un pic sub refugiu și dăm de marcajul BA care coboară de la cabană pe la stâna Urzica/Rotunda spre Văratica/Vărateca și gara Lotru. Facem dreapta, urcăm pe poteca marcată bine și ieșim la 15.50 la stâna Urzica. E dărâmată și pe lângă ea sunt o grămadă de urzici. Probabil de aici și numele!


Pe o curbă de nivel mai mult sau mai puțin marcată ieșim în Muchia Trăznită pe care coborâm pe BR chiar puțin mai jos de stâncile unde așteptasem mai devreme. Vedem o panoramă a Colților Foarfecii și coborâm (câțiva) la noul refugiu instalat în capătul muchiei. 

La intrare e precizat că "Acest loc este numai pentru oameni civilizați" și avem descris Decalogul Muntelui. E prea lung să îl scriu aici și vă rog să îl citiți când ajungeți aici și să îl respectați! Coborâm mai departe pe muchie până la vechiul refugiu de unde poteca face o curbă de 90 de grade la stânga. M-ar fi tentat să continui pe muchie (mai ales că mi-au confirmat niște colegi că se poate, dar e cam abrupt), și mă supun majorității: coborâm pe marcaje! Cu Dan prind elan și până să ne ajungă Oana și Radu, facem două-trei poze la un punct de belvedere.

Printre adăposturi din lemn și izvoare amenajate ajungem și depășim linia stâncoasă a muchiei Scorțaru și ieșim la 17.45 în punctul "La meliță" unde întâlnim BA. Facem stânga pe BA, trecem de o stâncă în care e săpat un loc pentru o icoană și sunt puse acolo povețe bisericești, trecem de un punct de belvedere unde nu mai urc, urmăm în sus Valea Seacă (acum cu un pârâu fain cu apă), printr-o fereastră verde zărim Colții Foarfecii și la 18.15 ajungem la mănăstirea Stânișoara de unde am plecat.



Vreo 20 de minute așteptăm să ne sosească colegii, ajutăm un călugăr să transmită prin telefon niște informații acasă și pornim spre mașini luându-ne "la revedere" unii de la alții în ideea revederii. Noi (eu, Radu, Florin, Oana) coborâm cevam ia jos de mașină și Dan ne recuperează pentru a pleca la 19.00 spre casă. Drumul e bun și undeva după ora 22.00 Dan ne debarcă în București în Militari la stația de metrou Păcii. Cu mulțumirile pentru tură, ne vom auzi pentru o dată viitoare!

Plecând de la ideea de a parcurge Colții Foarfecii înțeleasă din lipsa de comunicare, am reușit să facem un traseu plăcut (și nou) pentru mine care mi-a completat căutarea de narcise de ieri! Pe săptămâna viitoare (de fapt peste două săptămâni căci descrierea de pe 18-19 mai din Biharia ați citit-o)!

Blogosfera de turism la mare!

$
0
0
În Vamă nu am mai fost de câțiva ani (să și stau în Vamă că de o bere și niște hamsii am avut parte și anul trecut la o masă din paleți :D)! Acum în we voi merge iarăși cu Blogosfera de turism. Mai precis 20 de oameni care scriu despre tot felul de teme turistice vom merge de vineri seară în Vama Veche. Transportul ne este asigurat de Young Tours și pentru cazare organizatorii Tudor Maxim și Iulian Sîrbu au aranjat să stăm la Pura Vida Beach Hostel (ei au și hostelurile Hostel PeachesHostel Floreasca București). E amestec interesant: acum se lansează agenția de care spuneam mai sus și primul beach hostel din România. Să fiu sincer în România nu am stat la prea multe hosteluri deși știu că sunt câteva. Cu cortul (așa cum sunt eu obișnuit să merg), ai hostel personal și oriunde! 

În orice caz va fi ceva special să stăm în Vamă la hostel. Cu siguranță voi simți pe undeva și mirosul Vamei așa cum era odinioară, muzică bună, nisip, bere, libertate, bună dispoziție, prieteni noi (pe care până acum i-am cunoscut doar virtual). Și cum e de așteptat de la mine, nu vom sta două zile în Vamă. Marea mă atrage în special dacă are stânci, dacă are ascunzișuri, dacă are locuri inedite pentru mine. Și de asta vom avea parte fiindcă în programul întâlnirii Blogosferei de turism este un circuit în Bulgaria pe la Balcic, capul Caliakra și Tyulenovo. Faleză înaltă, ceva istorie în frumoasele grădini ale castelului reginei Maria de la Balcic... Să nu uităm că până în 1940 Cadrilaterul și Balcicul făceau parte din România și familia regală prefera să își facă aici vacanțele de vară. Wikipedia ne spune ca datorită calcarelor de aici, Balcicul a fost numit Orașul Alb (vreo rezonanță asiatică... Orașul Interzis din Beijing, Palatul Roșu, Fortul Roșu din Agra, India... africană...palatul Bahia din Marrakech... europeană... White Tower din Londra...). La capul Caliakra  și la Tyulenovo vom admira valurile Mării Negre de la înălțime și seara vom degusta din bunătățile marine la ferma de scoici de la Dalboka. Duminică după program liber și ceva discuții "de profil" ne vom întoarce spre seară spre cășile noastre (era să spun București, dar noi vom fi din mai multe orașe ale țării: Constanța, Brăila, Brașov, Craiova, Iași!). De menționat că dacă vrem să mâncăm sau să vizităm ceva obiective, vom scoate bănuți din buzunar. Cel mai probabil la bulgari vom plăti cu leva (eu am cumpărat ieri leva la cursul 1 leva = 2.38 lei de la o casă de schimb de lângă Unirii; se găsesc și la câteva case de schimb de pe lângă Universitate!). 

Prea multe date tehnice, corect? Cel mai bine hai să povestim acolo unde


"Visele mele

Se împlinesc

Când bat din palme sau când clipesc!

Inspir iubire, 

Expir iubire,
Vă dau la toti și vă molipsesc.
Nimic în lume
Nu mă oprește 
Să urlu tare SUNT FERICIT!!! 

(Vama Veche, Am doar 18 ani)

Drumeție în Balcani 25-26.05.2013

$
0
0
Drumeție în Balcani 25-26.05.2013

Colegi de tură : 50 de colegi de la clubul montan "Floare de Colț" București
Organizator : Sanda Miu

Cu o lună în urmă m-am înscris și am plătit și banii necesari (160 lei plus 20 de euro) pentru o excursie în Bulgaria cu colegii de la "Floare de Colț" București. Nu știam câți se adună și eram aproape convins că nu vor putea să meargă toți pe unde "mă mânca pe mine". Adică mergem în platoul carstic Devetaski în care este mult de explorat! Multe din turele de la club sunt în orașe sau zone de plimbare cu multe obiective antropice. Le caut și pe acelea, dar prefer natura! M-au atras în excursia asta multitudinea de obiective naturale: canioane, peșteri, cascade, parcuri la care se adaugă partea veche a orașului Lovech și podul de lângă Bjala construit de Kolio Ficeto. Câteva imagini ale colegei Angela Vasilescu m-au lămurit că merită să merg în excursia asta!

Ziua 1 - 25.05.2013

Așa cum era stabilit, la 6.30 suntem toți la parcarea de la Dealul Mitropoliei, București. Sanda confirmă prezența tuturor pe locurile din autocar și plecăm la 6.45 spre Giurgiu. La ora 8.00 trecem Dunărea, bulgarii ne verifică buletinele/pașapoartele și trecem prin Ruse (Pyce) până la Metro. Aici vom schimba bani (cei care nu au schimbat în București): euro sau lei în leva! Cum casa se deschide abia la 9.30, ne plimbăm prin Metro și cine are leva, își ia câte o bere sau ceva de ronțăit. Când se deschide casa de schimb ne luăm ceva leva (1 leva = 2.35 lei) și plecăm mai departe spre primul obiectiv, cetatea romană Nicopole ad Istrum. Pe DN5/E85 trecem de Bjala și de podul pe care îl vom vedea la sfârșitul excursiei, de Polsko Kosovo (Полско Косово), Polski Trambeș (Полски Тръмбеш) și Radanovo (Раданово) și după Kuțina (Куцина) facem dreapta pe drumul care ne indică cetatea. Drumul e îngust și abia are loc un autocar. De câteva ori apar mașini mici din sens opus și șoferul nostru are mare măiestrie în a le face loc. Se vede că e șofer profesionist după ce a mers prin toată Europa cu autocarul! Ce m-a încântat pe toate drumurile este perdeaua forestieră care acoperă drumul pe ambele laturi. Nu vezi mai nimic după acești copaci și arbuști! Până aici și de fapt pe tot parcursul excursiei, Sanda ne povestește de toate despre locurile prin care ajungem (în parte și ca să ne mențină atenția).

Ajungem la cetatea romană Nicopole ad Istrum la ora 11.00, plătim taxa de intrare 3 leva de persoană și ne învârtim printre ruine vreo 45 de minute. Cetatea este în proces de reconstrucție printr-un program al Ministerului Culturii finanțat de Uniunea Europeană (70% fonduri europene, 30% statul bulgar, termen de finalizare 20.07.2013). Între noi fie vorba, bulgarii chiar muncesc la reamenajarea cetății! Fac pasarele de lemn pentru vizitare, un centru turistic, amenajează unele alei, le conservă pe altele, au făcut o poartă de intrare în stil roman, deocamdată cu piatră și plasă. Muncesc bine și calculat! Cetatea Nicopole ad Istrum a fost fondată de împăratul Traian în onoarea înfrângerii dacilor în 101-102 și 105-106. Numele orașului se traduce "Orașul Victoriei" și e situat pe Dunăre (Istru). A nu se confunda cu orașul actual Nicopole de pe Dunăre situat pe malul drept al Dunării în regiunea Plevna în dreptul orașului Turnu Măgurele (cca 100 km în linie dreaptă)! Orașul este format din două părți: partea nordică (512m E-V și 407m N-S, 21,55 ha) și partea sudică (orașul roman târziu, 5,74 ha). Traian a fondat orașul și caracteristicile principale au fost adăugate mai târziu. Inscripțiile timpurii datează din 136 din timpul domniei lui Hadrian (118-136). Construcția majoră s-a făcut sub Antonius Pius (138-161). După invazia costobocilor din 170 a urmat o perioadă de decădere până la reconstrucția sub Severi (193-235). Călătorul, arheologul și etnograful austro-ungar Felix Kanitz a descoperit situl în 1871. Primele cercetări arheologice au fost făcute de epigrafistul francez George Seure. Din 1985 echipa bulgaro-britanică investighează ruinele orașului. Zidurile cetății urmează topografia terenului și planul orașului. Are formă dreptunghiulară cu un colț prelungit spre NE, cu porți pe toate cele patru laturi, 8 metri înălțime, turnuri de 12 metri înălțime pe unul sau două nivele cu acoperiș de lemn. Poarta nordică (în reconstrucție) are două intrări cu două aripi laterale. Poarta sudică a rămas cu o înălțime de doi metri, e construită din calcar în scări ce conduc spre turn și centrul cetății și a avut antipozi pe interiorul cetății. Porțile estică și vestică nu au rezistat vremii. Din structura cetății (centru) putem vedea thermopiratos, intrarea sudică, teatrul, piața mică peristilum, două fântâni, clădiri publice și religioase, intrarea estică a forumului și a magazinelor, basilica și câteva pietre funerare. Din vechea cetate sunt descoperite și expuse publicului 10-15% din ruine. Printre ruine sunt mii de maci foarte faini ce mă îmbie la ceva macro-uri.








Următorul obiectiv de pe lista Sandei afișată pe grupul de discuții al clubului sunt canionul și cascada Hotnița (Хотница). pentru asta trecem prin Nikyup (Никюп) și Resen (Ресен) și facem dreapta spre localitatea Hotnița (Хотница). Ajunși în centru, facem stânga și urmăm indicatoarele spre cascadă (vodopada, водопада). Drumul final spre cascadă este la fel de îngust ca cel spre Nicopole ad Istrum și la dus șoferul nu are de ce să se dea pe o parte a drumului. La întoarcere ne va arăta ce înseamnă profesionism (încă o dată) mergând pe drumul îngust alături de un alt autocar tot românesc! La 12.30 ajungem în parcarea plină de mașini și Sanda ne spune că avem o oră și jumătate să explorăm zona, fiecare după posibilități. Mie în special Sanda îmi recomandă să ajung și deasupra canionului (ca montagnard). Canionul începe/se termină cu un lac verde-azuriu în care se varsă cascada. Cum e prea multă înghesuială aici ca să fac poze, mă hotărăsc să explorez cât de mult se poate și la întoarcere să fotografiez cascada. Poteca turistică începe pe parta stângă a cascadei, urcă și coboară pe trepte și balustrade de lemn pe deasupra lacurilor și cascadelor succesive din canion, trece pe partea cealaltă a canionului, are câteva locuri de panorame și apoi continuă peste niște trepte stâncoase până sus pe platou. Aici nici nu-ți închipui că jos ar fi un canion superb! Eu urc un pic cu grupul și după câteva scări cu trepte înalte văd o potecă în dreapta. Gata, scap de aglomerație! Merg printre copaci deși și în câteva zeci de metri ies la marginea cascadei pe o brână expusă. Peisajul e superb! Tot voalul de apă mi se arată din lateral. Am în față o scară metalică pe care urc, continui alți câțiva metri expuși și mi se termină brâna. Mă încântă locul teribil. În stânga cascadei mari e o surplombă mare cu o fereastră mică în acoperiș. Prin fereastră țâșnește un jet de apă care cade vertical, se lovește de stânci și apoi coboară în câteva cascade spre lac. Minunat loc de unde turiștii de la lac se văd așa de mici! Revin pe scară la poteca turistică, urc câțiva metri pe scări de lemn, fac două poze unei colege de grup și mai sus dispar pe o potecă laterală. Merg pe o brână cu arbuști țepoși care mă cam agață, urc în dreapta printre mărăcini pe platou, găsesc marginea canionului (dreapta geografică) și de aici văd scările pe partea cealaltă. Îi musai să cobor în canion! Pe niște trepte de stâncă ajung în coborâre la poteca turistică de lemn, merg un timp în sus pe canion cu colegele din urma grupului, trecem apa pe poduri de lemn și depășesc rapid colegii fiindcă am poftă de explorare. Urc serpentinele de lemn, dau de mai multe poteci ce par să se blocheze și merg tot în stânga în amonte. Mai găsesc puncte de panoramă asupra pereților de pe dreapta, găsesc niște trepte stâncoase (sunt vreo trei variante) și în câteva minute sunt pe partea cealaltă a platoului. Iarbă mare, câțiva copaci răcoroși și o potecă ce mă duce în amonte pe lângă canion! Urmez poteca, dau de câteva ori de alte margini ale canionului și când se strânge într-un mic crâng, văd o grotă în stânga. Cobor vreo 7-8 metri stâncoși până la firul apei, găsesc o poteca ce trece pe un podeț până la grotă și când să intru, văd doi ochi în interior. În câteva secunde o capră domestică trece în viteză pe lângă mine. Urc deasupra grotei și după vreo 30 de metri tot în amonte cobor la crâng, trec apa pe niște pietre și urc într-un drum de țară. Merg un pic pe el în aval, acesta face stânga și intră într-un lan de grâu de circa un metru înălțime. Merg prin lan cu țintă spre un vârf cu platou stâncos sus. Ies la marginea lanului, urmez un drum larg de căruță și prin poieni cu garofițe și arbuști țepoși urc o treaptă de stâncă ce mă scoate în vârf. Nu am timp decât de câteva poze și încep coborârea pe muchia vârfului. Speram să fac un circuit și să ies pe la baza cascadei la lac! Cobor prin poiana foarte vagă, dau de o treaptă stâncoasă pe care o descațăr cu atenție și mă trezesc în arbuști mai deși și mai țepoși ca până acum! Mă furișez peste ei, pe sub ei, printre ei, mă agață cu țepii lor de haine și de șapcă și hotărăsc să ies din jungla asta. Renunț la planul circuitului! Oarecum! Găsesc un drum de căruță pe care în sus ies la lanul de grâu, merg pe lângă lan și când ajung la marginea canionului, telefonul mă anunță că mai am 10 minute până la ora precizată de Sanda. Bagă viteză, Cezare! Aproape că alerg pe deasupra versantului stâng al canionului, depășesc un grup de bulgari pe care îi salut cu "Zdraveite" și cobor la lac. E 13.57! La fix! Fac două poze la cascadă și lîngă autocar lumea mai stă la povești. Eu știu că am fost puctual. Îi povestesc Sandei aventurile mele și sunt mulțumit de explorare.











Ne urcăm în autocar și pornim mai departe spre următorul obiectiv: canionul și peștera Emen (Емен) și cascada Momin (Момин)! Pentru asta ne întoarcem din Hotnița (Хотница) în drumul principal E85/DN5, facem stânga prin Samovodene (Самоводене) și trecem prin Veliko Târnovo (Велико Търново). Am vizitat orașul vechi acum câțiva ani și tare mi-a plăcut! Sigur voi mai reveni pe aici. Acum doar trecem în grabă prin oraș fiindcă ploaia anunțată începe să-ți arate forța. Din Veliko mergem spre vest pe E774/DN4 prin Ledenik (Леденика), Momin Sbor (Момин Cvop) și în Balvan (Балван) facem dreapta spre Emen (Емен). Pe drum vedem în stânga în depărtare un lanț muntos cu ceva zăpadă pe el. Credeam că sunt Rila (Рила) și de fapt sunt munții Rodopi (Родопи)! În Balvan (Балван) este o biserică interesantă pe care o observăm doar în trecerea autocarului. Emen este un sat mic de circa 100 de locuitori permanenți cu canionul vizat de noi ca principal punct de atracție. Ajungem în centrul satului la un giratoriu unde în stânga avem un indicator spre complexul Negovanka (Негованка). Și atât, nimic despre canion! Știm că trebuie să urcăm un pic pe asfalt spre Vișovgrad (Вишовград) și întrebăm niște localnici care coborau cu mașina din acea direcție. Ne confirmă că la vreun kilometru după cimitir e drumul spre canion. E ora 15.30 și avem ca termen limită ora 18.00 să fim înapoi la autocar. Pornim pe asfalt în sus, ajung la cimitir cu un coleg și căutăm ceva nume turcești pe acolo. Asta deoarece musulmanii au avut pe aici perioade în care și-au impus cultura și tradițiile. Mai toate numele sunt bulgărești! De la ieșirea din Emen (Емен) se face în dreapta un drum ce coboară spre canionul (каньон) și peștera (пещерата) Emen (Емен) și cu toții mergem pe acolo. Ajungem repede la intrarea în peșteră care începe cu niște scări betonate ce duc într-o cameră mare. Aici niște panouri avertizează despre populațiile de lilieci. Colegii merg cât pot în partea ușor accesibilă și eu mă bag prin toate găurile pe unde pot intra (binențeles că îmi rog colegii/colegele să îmi facă poze). Doar câteva zeci de metri și colegii sunt mulțumiți. Eu nu sunt mulțumit știind că peștera are circa 3.5 km. Găsesc galeria principală și intru pe ea însoțit pentru puțin timp de doi colegi. În zonele înalte sunt diverse construcții din cărămidă ce foloseau probabil ca depozite și un lift prin care se ajungea probabil la suprafață sau în alte galerii (liftul e dezafectat). Galeria principală are sistem de canalizare și continuă meandrat cu tavanul din ce în ce mai jos. Merg câteva sute de metri și nu mă las chiar când trebuie să folosesc mersul piticului. Un lucru mă oprește să mai înaintez : noroiul în care risc să intru peste glezne! Văd continuarea galeriei în stânga și decid să mă întorc. Pe drumul spre ieșire văd și un mic liliac ce dormita cuminte!









La ieșire văd că toți colegii sunt în față în canion. Merg și eu după ei știind că mereu recuperez repede distanța (și explorez mai mult!). Pornesc pe o potecă ce coboară la apă chiar dacă un coleg mi-a spus că pe acolo se blochează. Știu că mă voi întoarce, dar vreau să văd locurile astea cât mai amănunțit! Merg un pic pe malul stâng al apei până se strânge între pereți verticali. Go back! Văd colegii sus de pe peretele din stânga și îmi spun pe unde să ajung la ei. Mă descurc eu, nu-i bai! Găsesc poteca ce urcă deasupra peretelui și parcă simțim ceva ploaie în aer. Pe treapta pietroasă ajung la grupul ce pornise în față, merg cu ei și cu aparatul foto mereu pe fază, intrăm prin pădure pe un culoar-potecă foarte fain și ușor (un pic aduce a potecile din Cernei), văd o banda roșie drept marcaj și ajungem la o intersecție unde coboară o potecă spre podețe de lemn pe partea cealaltă. E o placă de avertizare că e interzis accesul pe poduri fiindcă nu sunt sigure. Ne spuseseră și niște bulgari să nu mergem pe poduri. Coborâm cu aparatele până la o platformă de lemn deasupra cascadei Momin (Момин) (cascada Miresei), admirăm în toate direcțiile canionul și vedem că sunt câțiva colegi ce au coborât la lacul de sub cascadă. Clar trebuie să cobor și eu dacă tot am ajuns până aici! Începe ploaia și nimeni nu prea vrea să coboare. Mă duc și singur dacă e! Revin în potecă sus și urmez potecile ce coboară cu trepte de lemn spre fundul canionului. Plouă destul de urât și rece, mai sunt doi colegi care coboară cu mine spre cascadă și ne oprim câteva minute sub o surplombă sperând că se va opri ploaia. Nici o șansă! Revenim în potecă și pe podul de lemn ud coborâm în grota din jurul lacului format sub cascada Momin (Момин). Aici e uscat și ne odihnim puțin. Colegii, mai bine zis că eu nu am răbdare și merg cât mai mult pe sub grota surplombată până aproape de cascadă. Vreau să o simt cât mai aproape! Aburii cascadei îmi plac foarte fain și stau câteva minute la doar 10 metri de căderea de apă pentru a mă întoarce apoi la colegi pentru câteva poze.







Mai avem destul de puțin timp la dispoziție pentru întoarcere. Urcăm puțin de la lac și iarăși începe să plouă sensibil. De la apa de mai devreme pe potecă s-a format ditamai noroiul și alunecăm de nu se poate. Eu încerc degeaba o variantă puțin mai în aval pe frunze și iarbă, revin în potecă, aștept colegii ca să fim toți în regulă și urcăm pe poteca pe care am venit prin pădure pe deasupra canionului. Rămânem doar doi mai în spate și găsim o potecă lejeră ce ne scoate ceva mai sus în asfalt. Cu mare bucurie fiindcă soarele a alungat ploaia și acum usucă pereții calcaroși! Din asfalt până la autocar ies aburi foarte plăcuți vederii (așa ca după ploaie)!



La ora stabilită suntem la autocar cu hainele jilave și pornim spre Lovech, orășelul unde vom și rămâne peste noapte. Din Emen (Емен) ne întoarcem în Balvan (Балван) și facem dreapta prin Novo selo (ново село) și Sevlievo (Севлиево) pe E 772/DN4 și apoi pe DN 401 spre Lovech (Ловеч). Un curcubeu ne atrage atenția la un moment dat pe stânga autocarului. La 18.30 suntem în Lovech (Ловеч), întrebăm un localnic cum ajungem la hotelul Presidium Palace (Президиум) și urcă în autocar să ne ghideze! Numele hotelului de 4 stele vine de la vechea denumire a cetății Lovech (Ловеч). Ne cazăm într-un stil al Sandei foarte fain : din autocar stabilise cine cu cine stă în cameră (camere de două paturi separate cu grup sanitar propriu) și la recepție doar o persoană din fiecare camera a lăsat actele și a luat cartela. Astfel în 10 minute toți 50 de oameni eram în camerele noastre! Doar las rucsacul în cameră și la ora 20.30 Sanda ne spusese că putem merge cu ea într-un circuit al orașului. Ne prezentase în autocar obiectivele principale și fiecare e liber să facă ce vrea.

Lovech (Ловеч) este un oraș fain cu circa 40.000 de locuitori, situat pe râul Osam (Осъм) la limita dintre munți și câmpie la altitudinea medie de 200 m. Orașul umple un amfiteatru montan format de un platou de 250 m pe care este parcul Strateș (Стратеш) și dealurile Hisarya (Хисаря) și Bash Bunar (Баш бунар), amfiteatru ce se deschide spre câmpiile Plevnei. Cel mai înalt punct al orașului este dealul Akbar (Акбар) de 450 m altitudine din parcul Strateș (Стратеш). Primele dovezi ale existenței orașului sunt triburile tracice Meldi din sec III-IV d.Hr care au fondat capitala Melta în zona cartierului Varoșa (Вароша) actual. Mai târziu romanii au fondat cetatea Presidium (astăzi restaurată) la intersecția a importante drumuri romane. În 1187 Bulgaria a ieșit de sub turci printr-un tratat de pace care marchează începutul celui de-al doilea Imperiu Bulgar. Începând din sec XIV, Lovech (Ловеч) a intrat sub conducere otomană și Vasil Levski a fost unul din oamenii importanți din lupta de rezistență anti-otomană. În 1872-1874 arhitectul Nikola Ficev, cunoscut drept Kolyo Ficeto, construiește podul de lemn pe Osam ca legătură între orașul vechi și cel nou. În 1877-1878 prin lupta de la Lovcha bulgarii obțin independența statului lor, asemănător cum și noi am obținut independența de sub turci și recunoașterea statului independent român (nu și de sub obiceiurile turcești!). Lovech (Ловеч) a fost în timpurile moderne primul oraș în care a apărut educația în limbi străine (franceză, engleză, germană), după 1950 aceasta mutându-se în principal la Sofia și Varna (informații preluate de pe Wikipedia).

Pe strada (ulița) pietonală Targovska (Търговска) trecem pe lângă teatrul dramatic și poșta centrală până în piața "Ekzarh Yosif I" (Екзарх Йосиф I) de unde pornește Podul Roșu peste râul Osam. În fața Casei de Cultură este o statuie ecvestră maiestuoasă a unui erou căzut în luptă în 1187 (scuze că nu i-am înțeles numele). Continuăm prin centru și ajungem la podul de lemn construit de Kolio Ficeto în 1872 și refăcut de câteva ori. Pe marginile podului sunt magazine de bijuterii, obiecte de artizanat și suveniruri. Pe marginea Osamului sunt restaurante în care tinerii de liceu sărbătoresc terminarea celor 12 clase. Fetele sunt așa de elegant îmbrăcate de zici că sunt la un bal vienez! Se vede tinerețea în ochii lor! În spate se văd cetatea Hisarya (Хисаря), statuia lui Vasil Levski (Васил Левски) și cartierul-rezervație arhitectonică Varoșa (Вароша). Prin el vom bălăuri în următoarele ore! După pod intrăm în piața Todor Kirkov (Тодор Кирков), găsim o strădță pe care ieșim la ulița Vasil Levski (Васил Левски) și de aici urcăm pe fiecare ulicioară pietruită și în pantă. Intrăm prin restaurante, facem poze la străzi și la case. Trecem pe lângă muzeul etnografic (între noi fiind spus tot cartierul Varoșa (Вароша) este un întreg muzeu etnografic!) și pe lângă muzeul Vasile Levski (Васил Левски) și urcăm spre cetatea Hisarya (Хисаря).









Sus ne învârtim pe lângă statuia lui Levski (Левски) pentru poze, la fortăreață (crepost крепост) nu putem să intrăm la ora asta (colegele mele vor veni mâine, eu nu mai revin aici; intrarea e 2 leva și programul între 10 și 19), coborâm pe alte străduțe până în orașul nou și piața Kirkov (Кирков), trecem înapoi pe podul de lemn și mai stăm pentru ceva cadre nocturne până la ora 24.00 când ajungem la hotel. După un duș cald și ceva povestiri cu colegul de cameră, mă bag la somn pentru a doua zi.











Ziua 2 - duminică 26.05.2013

De aseară ştiam că micul dejun (bufet suedez) este la ora 8.00 şi Sanda ne anunţase că s-ar servi chiar de la 7.30. La ultima oră cunoscută sunt la restaurant şi nu e nimic pregătit. Ca urmare ies pe afară puţin într-o plimbare pentru poftă de masă. E aşa de linişte dimineaţa... Cu doi colegi trecem primul pod metalic peste Osam (Осъм) în aval de Podul Roşu, facem stânga spre stadion pe sub parcul Strateş (Стратеш) şi urcăm pe o alee pietruită ce părea cumva să duca la parc. De fapt duce la cimitir, aşa cum vedem acum şi cum îmi voi confirma mai bine puţin mai încolo. Ne întoarcem la hotel, las cartela la recepţie (dacă vrea colegul meu de cameră să mai urce; preţul pe persoană în cameră de două paturi este 90-100 de lei - 45 de leva), merg la masă, mănânc bine cât să îmi ajungă pentru toată ziua şi avem program liber până la 11.00 când e anunţată plecarea. Cum mai mulţi colegi vor să meargă la fortăreaţă şi în cartierul Varoşa (Вароша), mie îmi rămâne să explorez singur parcul Strateş (Стратеш) în două ore. Merg până la podul de lemn, mai trec o dată prin el şi în piaţa Kirkov (Кирков), fac stânga pe străzile ce urcă spre parc. Făcusem ieri poză la o hartă a oraşului de care mă folosesc din plin. Trec pe lângă monumentul independenţei (1876) şi urmez indicatoarele spre grădina zoologică şi spre parc.
În dreptul hotelului Strateş (Стратеш) urc prin parc/pădure pe nişte scări vechi de piatră până la un alt monument al eroilor.
De aici pe nişte poteci ajung în aleile parcului pe care mă învârt peste tot. Mă simt liber să descopăr toate frumuseţile junglei ascunse de aici chiar de-mi dau seama că libertatea asta are anumite limite (în special cea temporală fizic). În jurul unui mic lac cu insuliţă văd o alergătoare ce-şi făcea turele de dimineaţă şi când vreau să îi fac o poză (e singura alergătoare şi îmi place că face mişcare), face 180 de grade şi dispare pe alte alei. Ah, să nu uit să vă zic că am văzut-o făcând câteva ture ale lacului secat în timp ce eu am găsit un dud şi mâncam de zor :D! Găsesc tot felul de alei şi poteci pe care merg în toate direcţiile. La un moment dat ajung la gardul grădinii zoologice şi după gard văd câţiva ponei. Merg pe o alee prin exteriorul gardului şi ajung la marginea cimitirului, revin la gard atras de un zgomot ciudat şi îmi dau seama că e doar o cămilă care rage de zor, Continui pe lângă gard şi ies pe nişte poteci la ieşirea din Lovech unde ieri din autocar văzusem o statuie de comunist clasic cu şapcă. Revin pe unde am urcat în şosea şi ajung la cimitirul de mai devreme (din ambele episoade). Trec prin cimitir unde câţiva îngrijitori îşi făceau treaba pe la morminte şi ies exact pe unde mă oprisem dimineaţă cu colegii. Cum nu îmi place să merg pe asfalt, caut alei pe marginea parcului, ajung la o clădire arsă aproape în totalitate şi mă simt nevoit să cobor la strada cu ferpare pe aproape pe fiecare copac. N-ar trebui să vă mire asta fiindcă am văzut tradiţia prin toată Bulgaria! Înainte să ajung la hotel, mă întâlnesc cu doi colegi care îmi propun să mergem pe Podul Roşu şi accept cu plăcere. Facem câteva poze la statuia cu cei doi lei supăraţi unul pe altul şi spre podul de lemn, în piaţa Exzarh Yosif I (Екзарх Йосиф I) facem poze la platani şi ne îndreptăm spre hotel. Colegii mai urcă până în cameră şi eu îmi iau rapid o bere Kamenitza (Каменица) (2 leva) înainte de plecare.











Cu ceva minute după ora 11.00 reușim să ne urnim din loc. Chiar dacă azi lista de obiective nu e mare, avem mult de plimbat (și explorat). Din Lovech (Ловеч) ieșim pe DN301 spre nord, trecem prin Umarevți (Умаревци) și Yoglav (Йоглав) și după Dojrenci se face un drum la dreapta. Pe aici fusese Sanda altă dată și acum vedem pe indicatoare că trebuie să mai mergem în față 1,5 km (placă indicatoare!). Pe drumul pe care intrasem greșit se poate ajunge la satul Devetaki (Деветакi). La indicator facem dreapta circa 300 cu autocarul și vedem că e foarte multă lume și agitație. Lăsăm autocarul și mergem pe jos pe lângă punctul de taxare (2 leva de persoană). Pentru a ajunge la peșteră trecem râul Osam (Осъм) (tot pe el suntem!) pe un pod mare pe care pot trece chiar și două mașini. Noroc că e închis traficului auto! Chiar când suntem "șocați" de marea intrare în peșteră, avem pe dreapta un panou în bulgară. Singurul lucru pe care îl înțeleg este că peștera este închisă înte 1 iunie și 31 iulie, perioada de împerechere a liliecilor. Peștera Devetașka (Деветашка) formată în versantul nordic al platoului Devetaki (Деветакi) are intrare semieliptică de 30x35 metri și galeria principală cu 7 găuri spre soare atinge în unele locuri chiar 58m înălțime. Peștera are peste 2400 de metri lungime și în cea mai mare parte se poate înainta doar pe râul subteran cu barca. Peștera a fost locul de retragere a multor populații din paleolitic încoace. Peștera e fain amenajată și accesibilă pe câteva sute de metri. Nu sunt singurul care vrea să exploreze cât mai mult! După câteva zeci de metri de la intrare se formează o galerie îngustă în dreapta. E săpată de armată după cum arată! După un tunel de vreo 30 de metri intrăm într-un clopot imens de circa 25 de metri diametru jos și 35-40 de metri înălțime. Urmează un al doilea tunel și încă un clopot care închide galeria. Deasupra tunelurilor principale mai este o galerie la 10-12 metri unde se poate urca pe niște scări de cablu metalic. Nu putem urca fiindcă primele trepte sunt la 7-8 metri! Revenim la galeria principală și nu am răbdare să merg pe circuitul turistic cu toată lumea. Urc pe movila acoperită cu verdeață de sub prima gaură spre cer. Cu siguranță s-a format prin căderea tavanului! Fac ceva poze spre interiorul peșterii pe malul drept al râului subteran și ajung pe niște trepte de cățărare elementară. Fac ceva poze, cobor la apa pe care o traversez și revin în zona amenajată cu platformă betonată (parțial are nisip). Mă simt ca în "Lumea Pierdută" a lui Doyle din platformele Tepui! Doar că privim lumea de jos în sus și nu de sus în jos! Galeria principală continuă în stânga pe firul apei și în dreapta mai este o galerie pentru care trebuie să urcăm un delușor de nisip de circa 20 de metri diferență de nivel. E așa de bine amenajat cu poteci line că nu simți diferența. Urc pe scări, trec prin micul tunel din barajul natural de pietre și ajung la niște cercuri din pietre. Ceva mistic? Galeria mai urcă puțin și în capăt atracțiile majore sunt o colonie de lilieci și o cascadă de guano. Până acolo mai este o galerie îngustă în dreapta cu ceva pași de cățărare la început. Urc puțin în ea pentru alt unghi al galeriei mari, revin și ajung până sub lilieci. Sunt bine ascunși și doar un ochi atent îi poate observa! În coborâre văd câțiva gândăcei foarte simpatici cățărându-se pe pereți (nu sunt insecte de cavernă!). Mai am de mers în galeria principală. Pentru asta urc parapetul pietros prin dreapta și cobor la intrarea spre galeria întunecată și largă. Se poate merge și pe stânga și pe dreapta. Eu merg pe dreapta pe lângă niște piloni artificiali, ajung la un alt parapet pe care îl depășesc lejer și văd că râul îmi oprește înaintarea. E prea adânc! Găsesc o cădere de apă calcaroasă pe stânga și pe lângă ea încep întoarcerea spre ieșirea mare și autocar (13.00).










Tot în platoul Devetaki (Деветакi) vizităm avenul Garvanița (Гарваница). Pentru a ajunge la el, mergem pe același DN 301 până în Alexandrovo (Александрово) și facem stânga prin Ceavdarți (Чавдарци) până înainte de Krușuna (Крушуна). Urcăm pe serpentine prin pădurea Liuliakata (Люлякаta) până în Carpacevo (Кърпачево) și după vreo 4 kilometri spre Gorsko Slivovo (Горско Сливово) oprim autocarul pe marginea drumului pe un drum de câmp. De aici vreo 500 de metri mergem pe jos până la intrarea în aven. Avenul are 275m dezvoltare și e considerat printre cele mai adânci din țară. În jurul intrării este un gard de lemn și se poate coborî pe o singură scară metalică. Sanda ne roagă pe noi, tinerii, să coborâm pe scările metalice să vedem dacă ultima parte a scării (care e din lemn) e bună și stabilă. Scările metalice foarte stabile ne coboară puternic în aven. Ajungem jos și îi confirmăm Sandei că poate coborî oricine! Jos în fundul avenului este o colină înierbată formată tot din căderea tavanului (ca și la Devetașka) pe care urc pentru ceva unghiuri mai bune. De la baza avenului se formează două galerii : una de vreo 10 metri ascunsă după o stâncă și cealaltă în jur de 200 de metri. Doar cu câțiva colegi voi intra prin galeria nămoloasă. 





Mergem pe partea stângă a galeriei pe sub perete, ocolim acumularea de nămol în care văd niște adâncituri și câteva lemne umede cu mușchi, pe peretele stâng la un moment dat este un izvor din care beau apă calcaroasă și galeria se închide curând în fața noastră. Revenim pe același drum (colegii pe marginea galeriei și eu pe movilele de nămol) până la baza avenului. Mai cercetăm puțin și galeria mică și colegii urcă pe scară spre ieșire.




La 4 metri dreapta față de baza scării văd o intrare de 60-70 de centimetri înălțime. Poți intra ușor pe vine! Intru doar cu ideea de a vedea ce este acolo. Mă aflu în baza unui puț de 7-8 metri înălțime cu candelabre, scurgeri parietale, coloane... O minunăție care mă face fericit! În sfârșit este ceea ce numesc eu peșteră, nu galeriile mari și plate fără modele de până acum. Fac poze cât cuprinde și mulțumit de "descoperire", ies repede și urc pe scări la suprafață și apoi aproape în alergare ajung la autocar. Mă așteptam ca Sanda să îmi facă morală că am întârziat și scap ușor fiindcă mai sunt trei colege în urma mea.






Prin Carpacevo (Кърпачево) ne întoarcem până în Krușuna (Крушуна) și urmând panourile indicatoare și cunoștințele Sandei, ajungem la parcarea de unde încep cascadele (водопадите) Krușuna (Крушуна) de pe râul Maarata (Maapata) (14.55). Proiectul de amenajare a  cascadelor a fost realizat printr-un grant norvegian prin Programul Norvegian de Cooperare pentru Creștere Economică și Dezvoltare Durabilă în Bulgaria. În grup mare începem să urcăm pe potecă, pe podețele și pe scările amenajate cu mare grijă. Dacă mergi pe traseul oficial, nu există absolut nici un pericol și poți urca liniștit până la ultima cascadă și mai departe. Așa cum am făcut eu (adică am ieșit de multe ori din traseu), trebuie să fii atent la fiecare pas. Structura calcaroasă a construit multe peșteri cu variație extrem de mare în modele și desene, în cascade direct pe calcar sau cu zonă verde sau în creșteri stalagmitice la suprafață. Sub cascada finală mă furișez prin cascade spre câteva bazine suprapuse și mă întorc pe o conductă metalică plină de mușchi până la primul podeț. Cu ajutorul unei colege reușesc să fac niște poze într-o mini-grotă prin care curge apa prin lăculețe și pe deasupra pe perdeaua verde.













Urc câteva scări și pe potecă în dreapta merg spre cascada de sus. Unii colegi fuseseră aici și acum merg spre peștera de unde izvorăște râul Maarata (Maapata). Merg pe podețul cel mai de sus până sub cascadă, primesc alte poze de la o colegă și cobor la baza cascadei unde găsesc o brână pe care mă relaxez în vuietul apei. La capătul podețului este o variantă de ascensiune pe peretele sfărâmicios și nisipos. Mai sus cu câțiva metri sunt niște trepte metalice (o scară ce îmi aduce aminte de ferratele din Dolomiți). Revin în poteca principală și voi urca și eu spre peșteră. La vreo 20 de metri văd o grotă cu o ferestruică prin ea. Le spun unor colegi că voi ieși pe acolo și îi rog să îmi facă niște poze. "Imposibil, e prea îngust!" îmi spun colegii. Intru pe partea cealaltă a peretelui și ies ca șarpele prin gaură. Mă sprijin cu picioarele și parcă zbor prin gaură. Fiind destul de instabil ca poziție, mă întorc repede și prin câteva prize ies cu totul prin gaura îngustă. 




Nu urmez poteca amenajată și fac un ocol pe stânga pe la o mică peșteră și apoi pe o brână expusă (primul) ieșind în potecă printre fire roș-albe de mărțișor pe care tinerii le-au pus în copaci pentru îndepliniriea dorințelor. Într-un al doilea ocol găsesc o potecă ce mă duce la două avene. În primul stau doar pe margine și nu intru în el fiindcă are malurile aproape verticale și nisipoase și mi-e că nu mai pot ieși. Mă mulțumesc doar cu câteva poze! În al doilea aven aș intra că nu este chiar așa de adânc (doar 2-3 metri la intrare), dar miroase din interior a toaletă publică și mă oprește mirosul din elan!

Urc pe rădăcini de copaci în dreapta până la potecă și în acest loc e un punct de panoramă asupra cascadei de sus. Ca urmare fac ceva cadre spre cascadă și spre pereții de pe versantul stâng al văii și urmez poteca ce urcă tot pe lângă firul apei spre izvor. Izvor care fapt vine din întunecata peșteră Maarata (Maapata) în care nu se vede pe o distanță mai mare de 10 metri de la intrare. Trec apa din piatră în piatră, ajung pe malul stâng până la stâlpii de fier de la intrarea în peșteră și mă conving că e imposibil să continui : apa e prea mare (trece de glezne)! Revin pe aceeași parte a apei și trec la poteca obișnuită pe malul drept.

La vreo 20 de metri lângă malul drept mai este o peșteră de unde izvorăște un alt afluent al Maaratei. Aici e simplu de ajuns până la izvor și nu stau o clipă până nu ajung la izbucul mic puțin afundat în peșteră.

E ora 15.10 și îmi sună alarma pentru întoarcere. Începe și ploaia așa că sunt nevoit să mă opresc aici. Poteca mai continuă în dreapta pe sub peretele de deasupra peșterii Maarata. Fiindcă nu vreau să mă ud prea mult, încep o alergare/mers repede pe poteca pe care am venit. Depășesc multe grupuri, la o scară unde se făcuse un blocaj trec pe sub balustradă prin exteriorul scării și femeile pe care le depășesc se minunează cum pot trece prin zona așa de expusă, tot în alergare cobor pe lângă apă și în 10 minute sunt în parcarea autocarului în ploaie. Mai am ceva timp până la ora de plecare și parcă nu îmi vine să stau în autocar. Mă gândesc că pot măcar să urc până la restaurantul Maarata (Maapata) să văd ce e acolo. Interesantă pelerina unei colege : I love music not rain! Pe stânga peste Maarata (Maapata) e o zonă de tree climbing și sus la restaurant sunt niște amenajări foarte faine și simple în stil nordic, amenajări ce îmi aduc aminte de hotelul de la Hornsjø, Norvegia. Nu stau prea mult și cobor pe drumul de mașină ceva mai ocolit până ceva mai jos de parcarea unde e autocarul (15.30). Văd pe un panou indicator ca BR mă duce în 720 de metri la peștera Uruuska Maara (Урушка Maapa) și la cascadele pe piatră verde (Green Rock Waterfalls водопад зелената скална). Hai că am timp în 20 de minute! Urmez aproape în alergare BR, merg pe malul drept al canionului format de Kalbona, trec pe lângă un lac de acumulare și poteca ușor în urcare mă conduce printre salcâmi, măceși și nuci prin zone foarte liniștite până la un foișor. 
În dreapta foișorului peste un gard de lemn simt tulburarea cascadei. Deocamdată poteca face stânga peste un podeț și apoi începe să coboare spre canion pe trepte de lemn. Cobor repede și în câteva minute ajung la baza cascadei. E mică față de celelalte și total diferită! Roca pe care se scurge e acoperită de mușchii ce dau denumirea "Piatra Verde". Apa se scurge din bazinet în bazinet cu multe căderi de apă mereu în schimbare ("că așa e-n viață!"). 



Ultima poză este din zona mlăștinoasă de sub podeț, zonă în care plantele s-au dezvoltat în apă. Fiindcă mai am puține minute până la ora de plecare (17.00), alerg un pic pe BR înapoi până la drum și apoi până la parcare (16.58). La fix! Rog o colegă să îmi pună aparatul pe scaun, îmi schimb tricoul ud cu unul uscat și gata mai departe pe drum. Ieșim prin Letnița (Летница) și Levski (Левски) în DN3 și apoi pe acesta prin Gorna Studena (Горна Студена), Maslarevo (Масларево) și Polsko Kosovo (Полско Косово) ajungem la intrarea în Bjala (Бяла). Înainte de a intra în Bjala trecem podul peste râul Starmen (Стърмен). În stânga noastră e podul lui Kolio Ficeto. Sanda nu ar ține neapărat să mai mergem pe pod (nevoi feminine), dar dacă vrea unul singur din autocar să meargă, ea merge. Și așa facem! După podul modern de pe DN3, șoferul face dreapta și parchează la capătul estic al podului. Cine are nevoie găsește boscheți, cine nu la plimbare pe și pe sub pod. Podul a fost construit în 1865-1867 ca legătură peste râul Starmen (Стърмен) asemănător cu podul de lemn de peste Osam (Осъм) din Lovech (Ловеч). Podul a fost distrus de câteva ori și actualmente este reconstruit (parțial). În partea din amonte picioarele podului sunt ascuțite pentru a sparge gheața sau lemnele venite pe apă. De aici până la Dunăre Starmenul formează o zonă mlăștinoasă foarte faină. 



E 18.30 și acum putem pleca mulțumiți spre casă. Am văzut tot ce era în plan! Din Bjala (Бяла) intrăm pe DN5/E85 și prin Borovo (Борово) și printre sate ajungem la Ruse (Pyce), trecem Dunărea la Giurgiu și ne oprim la București unde debarcăm exact de unde am plecat. De la intrarea în țară ne întâmpină vremea rea, Dunărea aproape că nu se vede de ploaie, drumul necesită mare atenție din partea șoferului și doar rareori avem parte de câte o fereastră de lumină.

Cred că nu mai este nevoie să spun cât mă bucur că am mers în această excursie. Nu e neapărat stilul meu să merg în excursii turistice, dar Sanda a dovedit că ar fi fost o pierdere să nu merg cu ei! Am cunoscut colegi de club cu care până atunci doar mă salutam, am văzut carstul foarte fain din Stara Planina, am descoperit peșteri și locuri fenomenale foarte aproape de București și am respirat din plin (sper că și pe voi prin cuvinte și poze) Natura! Cinste bulgarilor pentru ceea ce fac!


Tură de forță în Bucegi 1 iunie 2013

$
0
0
Tură de forță în Bucegi 1 iunie 2013

Colegi de tură: Mihai Bobocea, Cezar Partheniu

Joi, 30 mai, Mihai da un anunț interesant pe facebook: vrea să facă o tură de forță în Bucegi pe 1 iunie: Bușteni-Valea Jepilor-cabana Caraiman-Crucea Eroilor-cabana Omu-valea Mălăiești-cabana Mălăiești-Tache Ionescu-Bușteni. 1 iunie e sâmbătă și se anunță vreme frumoasă față de duminică anunțat cu "bum-bum". Aveam o întâlnire sâmbătă și am contramandat-o pentru duminică rapid. Pot să merg cu Mihai în tura lui de pregătire pentru Elbrus (în principal diferențe de nivel mari). Mihai estimase o tură în ritm susținut de 14-16 ore cu distanță de 25-30 de kilometri, diferență de nivel de peste 2500 de metri și vreme variabilă. Condiții în care nu se încumetă prea mulți să meargă!

Sâmbătă la 5.00 ne întâlnim aproape de casa mea (avem noroc că stăm în același cartier Titan) și pornim spre valea Prahovei. Cum pentru Mihai drumul este unul obișnuit, într-o oră și trei sferturi suntem în Bușteni. Lăsăm "Furia roșie" (acum argintie) să se odihnească în parcarea de lângă telecabină și pornim în sus spre Valea Jepilor. Până la intrarea în pădure (circa 1000 m altitudine) mergem prin ceață și copacii răspândesc atmosfera matinală de oraș.
Intrăm pe poteca turistică și urcăm în ritm alert spre drumul care duce la apă și spre refugiul Salvamont din valea Spumoasă. După o mică pauză, facem stânga și începem să urcăm propriu zis pe potecă și rădăcini. Eu prind un ritm bun și mă gândesc că Mihai vine cu viteză asemănătoare. Urc observând mereu să îl văd în spate, trec de locurile de panoramă spre cascada de pe Spumoasă și țin serpentinele pe versantul drept al văii. Îmi pare că Mihai e ok chiar dacă merge mai încet și nu simt nevoia să îl aștept. Urc pe marcaj (mai sus când ne întâlnim Mihai îmi spune că a pierdut o dată marcajul!), trec firul pe versantul stâng cu gândul să mă opresc la primele pajiști alpine. Urc alte serpentine și ies din pădure, mai fac câteva zeci de metri și mă opresc pentru așteptare (cca 20 de minute). Mă uit la GPS: o oră de mers de la mașină, 1555m altitudine adică 600 de metri diferență de nivel! Este puțin peste ce am atins până acum ca nivel maxim: 1000 de metri în aproape două ore! Mă opresc, îl aștept pe Mihai și admir limba groasă de gheață și podurile de pe firul văii. Când vine, mă dojenește că nu trebuia să îl las în urmă, că s-a rătăcit... Îi accept repoșurile deși nu le consider perfect justificate, în condițiile de antrenament de acum!

Suntem puțin sub intrarea din Brâul lui Răducu și lanțul de aici e sub limba de gheață de peste 5-6 metri grosime. Poteca merge pe versantul drept și parțial e ascunsă sub gheață. Intrăm pe limbă dintr-o rimaye în care ne băgasem și vom urca mai ușor pe treptele de gheață și smocuri de pământ și iarbă. După intrarea în brâu continuăm pe gheață, în stânga vedem o cascadă mai mică și în dreptul Brânei Portiței ieșim pe pământ în dreapta spre potecă.



Vedem marea cascadă a Caraimanului, mă bucur fiindcă rareori am văzut-o cu debit așa de mare, ieșim din marcaj pentru câteva poze la cascadă și la stânjenei, revenim pe lângă rimayele de pe versantul stâng al văii și pe ultimele serpentine stâncoase urcăm spre cabana Caraiman. 




Într-o șa de sub linia de telecabină vedem o capră neagră ce se întoarce tacticos cu fundul la noi, mănâncă ceva și dispare după culme. Puțin înainte de cabană cam pe la 2000 dem etri dăm de primele pete fragile de zăpadă. Vom avea ceva de mers pe zăpadă mai mult sau mai puțin bună pentru bocancii de trei sezoane și o pereche de colțari la doi oameni!
După 2 ore și 45 de minute de la mașina suntem la Caraiman (estimasem trei ore), intrăm în cabană și ne odihnim vreo jumătate de oră la un ceai și niște smochine. Îi spunem cabanierului de planul nostru, ne spune de niște limbi de gheață pe Brâna Caraimanului și de posibilitatea de a le ocoli pe sub gheață și în 30 de minute pornim mai departe pe PA pe Brână spre Crucea Eroilor. Zăpada e nouă (cred că de aseară) și, cu excepția a trei limbi de gheață pe care le traversăm cu atenție, ajungem într-o oră la Cruce. Dacă nu ne încurca gheața, mergeam chiar mai repede! Treuia să găsesc ceva nou aici : spre rușinea mea până acum nu văzusem placa comemorativă a fostului președinte C.A.R. Galați Petre Răutoiu Puiu dispărut în 8 mai 1999.



Până să urcăm pe vârful Caraiman (care este la 2400 de metri altitudine, mai sus de Crucea Eroilor) încerc să îi arăt lui Mihai Valea Albă care cu greu ni se desfășoară în față doar pentru câteva secunde.
Pe același marcaj PAde mai devremeurcăm spre vârf. Nu în serpentine cum ar fimai ușor, ci direct spre cornișa de sub vârf. Niște turiști ne priveau de pe ocolirea potecii oficiale. Ajuns sub cornișă primul, am parte de o pantă înghețată de circa 45 de grade și doar vreo 7-8 metri înălțime. Sap trepte cât de mult pot și îl rog pe Mihai să aștepte să ajung sus ca să urce și el. Treptele sunt din ce în ce mai greu de săpat fără colțari (că stau bine în rucsac!) și uneori abia fac treapta de 4-5centimetri în gheață. Ajung sus folosind și prize de mână/cot și îi spun că poate să urce. Îmi cere cel puțin o mănușă fiindcă îi înghețaseră mîinile. Așa urcă mai bine! Cu un metru înainte de buza cornișei alunecă vreo 3-4 metri până la baza pantei și a doua oară reușește să treacă de cornișă. De unde și expresia lui Mihai: "Vara e ca iarna!". 
De pe vârf vedem releul de pe Coștila (motiv de poze), mergem pe CR trecând pe lângă ieșirea din Valea Albă (care e albă și cu o mare cornișă în capătul de sus!), lăsăm în dreapta releul, valea largă a Priponului și Baba Coștilei și în stânga Sfinxul Coștilei și coborâm în șaua Șugărilor, punct de maximă altitudine între văile Șugărilor și Căldărilor.




Urcăm pe BG până la intersecția variantelor de vară și de iarnă pe sub, respectiv peste Cerdac (12.35). Luăm decizia de a merge pe sub Cerdac chiar dacă nu sunt urme. Mai încolo voi avea un pic de teamă pentru cei care se iau după urmele noastre. Chiar duminică a căzut un  montagnard pe o limbă de gheață în zona Omu și, până să înțeleg că a alunecat pe Brâna Caprelor (marcaj TA între BR de pe Bucșoiu și BA de pe valea Mălăiești), m-am simțit vinovat moral că am făcut aceste urme aici sub Cerdac. Până la mijlocul potecii de vară sap eu urme și obosind, îl rog pe Mihai să preia rolul. Lui îi revine și partea grea: trei limbi de gheață lucioasă pecare nu vrei să cazi! Mă întreabă dacă e ok să meargă cu fața la gheață și să sape urme și îi confirm ideea bună. La fiecare limbă facem un mic ocol mai sus de brâna potecii pentru siguranță. Într-una din multele pauze de odihnă vedem "soarele cu Colți"! În șaua Obârșiei răsuflăm ușurați. Am scăpat de partea grea!


De acum înainte e joacă de copii până la Omu. Alegem tot varianta de vară ce pare a mai avea două limbi de gheață! De fapt e doar zăpadă moale prin care mergem chiar lejer! Valea Cerbului în dreapta noastră se deschide larg și e doar ca o ultimă opțiune de retragere. Urcăm pe drumul larg și plin de zăpadă și frigul începe să se resimtă. Fiindcă Mihai nu mai fusese pe Capul Morarului, urcăm până la crucea meteorologului Gore Spiridonescu de pe vârf. Pe vârf Mihai vrea să îi fac o poză cu un tricou pentru copiii cu sindromul Dravet și pentru asta mă "înclin în fața lui". În 5 secunde până să îmi facă și mie o poză nu se mai vede nimic în spate. La 13.50 intrăm în cabană pentru o ciorbă caldă și câteva ceaiuri. Cabaniera mi-e tare dragă și sunt acasă aici :D!




Stăm vreo 40 de minute în cabană, vorim cu toți care vin sau pleacă și pe la 14.30 ne strângem totul și ne pregătim de plecare. Vorbisem cu cabaniera și ne recomandase sp renunțăm la valea Mălăiești (ambele variante) din cauza zăpezii dificile și să coborâm pe Bucșoiu. Ieșim în spatele cabanei și lui Mihai îi e teamă de zăpadă și posibil gheață și mă întreabă dacă mă supăr să coborâm pe Cerb. Nu-i problemă! Siguranța înainte de toate. Revenim înfrigurați la cabană (sunt mai puțin de zero grade), anunț schimbarea de plan și începem coborârea pe Cerb (BG). Fără nici un fel de reținere urmăm toate serpentinele din căldarea superioară, în fundul căldării și pe treapta de sub ea pierdem urmele mari de zăpadă, dăm de o pată mare și roz de rhodo, prilej de poze, coborâm printre pete roz și violete, trecem de pe versantul stâng pe firul văii pe o brână care iarna mi-a dat emoții și apoi trecem pe versantul drept unde lăsăm în dreapta intrarea spre stâna din Pripon. Prin Numărătoarea Berbecilor coborâm la capătul de jos al văii Priponului. Trecem prin poiana Priponului pe sub valea Caprelor și intrăm în pădure unde urmărim poteca până în poiana Cerbului la intersecția cu TR (18.00).







De aici ca să mai lungim ziua, facem dreapta pe TR prin poiana Coștilei (unde facem o scurtă pauză), peste firele văilor Gălbenelelor și Coștilei, pe lângă intrările spre Valea Albă și pe lângă troiță până aproape de Căminul Alpin, facem dreapta pe PG până la structura de la ICWC de sub Kalinderu 2 și aici Mihai nu prea ar mai vrea să mergem  pe PG până la mașină. Am ajuns la 2000 de metri diferență de nivel (ascendentă) și ne apropiem și de 30 de kilometri!
Pe străduțe coborâm la strada Valea Coștilei și apoi pe scurtătura cunoscută pe deasupra ultimelor case și prin cimitir ajungem printre  blocuri la parcare la mașinuță. Mihai știe terasa "Valea Spumoasă" unde mâncăm o ciorbă de fasole cu ceapă și sub câțiva picuri de ploaie mergem la mașină și apoi acasă în București (cca 22.00).

Per total a fost o tură foarte faină, amândoi ne-am bucurat de munte și ne-am promis să ne mai vedem și în alte ture (undeva la începutul lui iulie cel mai probabil în Făgăraș)!

Ocolind Postăvarul 8-9.06.2013

$
0
0
Ocolind Postăvarul 8-9.06.2013

Colegi de tură: Adriana Ioniță, Cezar Partheniu

Ari tocmai a terminat sesiunea cu brio și are un dor fierbinte să meargă în verde și între flori. Nu e suficient de pregătită pentru o tură de două zile cu traseu fix. Hai să mergem atunci unde o fi și cum o fi. Luăm cortul și vedem unde ajungem. 

Ziua 1 - sâmbătă 8.06.2013

Puțin după miezul zilei ne întâlnim în mijlocul Bucureștiului la Piața Unirii, facem un rezumat a ceea ce avem de mâncare la noi (am mai găsit prin frigider niște orez și sfeclă roșie rasă), mai luăm câte ceva bio (biscuiți și fructe), cu metroul mergem până la Aviatorilor și de aici cu 301 ajungem la Ikea (voi mai preciza de câteva ori "fără țintă anume"). Mergem la DN1, trecem de giratoriul de la strada Jandarmeriei și după aleea Privighetorilor ne oprim la autostop. Ari are idee super faină: scriem pe o hârtie "Vrem la munte"? Deal! Scrie pe o hârtie asta și continuăm la autostop. O las pe ea în marea parte a timpului fiindcă îi e dor și-i și place! Oprește un tânăr care ne întreabă "Unde mergeți?" "Oriunde! Ne iei?" "Haideți!" Își strânge sistemul audio din spate și pornim la drum. Vorbim despre tot felul de aspecte ale lumii materiale și extrasenzoriale și suntem pe aceeași lungime de undă (kineto, yoga, mantre, mandale etc). Nici nu simțim cum trece timpul și ajungem la Câmpina. Aici ne lasă fiindcă el se întoarce vreo 4-5 kilometri mai înapoi spre București. Facem schimb de telefoane în ideea de a ne revedea cândva. Mergem vreo 20 de metri și ne ia un cuplu care merge la Cluj. Ea e clujeancă și "s-a dat" după prietenul bucureștean. Acum merg acasă la ea în we. Sunt foarte de treabă și ne duc cât vrem să mergem. Povestim de toate, eu din când în când mai zic să mergem în Cheile Turzii și mă trezesc toți la realitate că facem prea mult până acolo și stăm prea puțin. Creasta Baiului, una din ideile care ne trecuseră prin minte, este sub o mare de neguri. Mergem unde e mai mult senin. Îmi vine o idee bună: după Predeal rămânem la Cotul Donului și de aici mergem spre Cheile Rășnoavei (16.30). E un pic înnorat și ne descurcăm în orice situație. Știam că de aici e un marcaj ce merge spre Spinarea Calului dintre Poiana Secuilor și poiana Trei Fetițe (Postăvaru). Intrebăm la hotel de drum și ne zic să mergem pe drumul forestier de pe Valea Vlădețului. 
După vreo 50 de metri un șofer ne spune că putem ajunge spre Cheile Râșnoavei, dar nu putem merge pe drum că ajunge la o proprietate privată. Că așa au ajuns munții noștri să fie peste tot privați :(! Mergem pe drum până înainte de căbănuța de la capătul drumului și urcăm dreapta înainte de gard. Pe aici nu este nimic marcat şi nu îmi dau seama pe unde e marcajul pe care îl ştiu de acum mulţi ani când am urcat cu tata pe aici.  Un funduleţ alb de căprioară ne bucură privirile înainte să dispară din faţa noastră în pădure. Găsesc potecuţe care trebuie să ne urce în partea de jos a Spinării Calului denumită Cărbunarea. Începe să ne bureze şi nu este decât o ploaie de vară ceva mai rece. Se opreşte din când în când şi miros ieşirea spre marcajul BR. Sus în culme ieşim într-un drum de TAF şi după câteva zeci de metri ieşim la pajiştea alpină. Imediat îmi dau seama unde suntem : între hotelul "Trei Brazi" şi cabana "Poiana Secuilor"!
E prea fain şi linişte aici. Dăm de nişte tufe de cimbrişor şi de muguri de pin şi stăm vreo jumătate de oră la cules. Trec pe lângă noi turişti speriaţi de ideea unei stropeli şi noi ne continuăm liniştiţi culesul. Mai departe propun să coborâm spre Cheile Râşnoavei şi să punem cortul în poiana Inului sau undeva după Chei. Până la pădure pe undeva pe unde ştiam eu că e marcajul în jos spre coada Postăvarului (aşa-zisa Muchie a Cheii terminată în pereţii cu multe trasee alpine şi o via ferrata). Nici un marcaj! Probabil e mai spre una din cabane. Un copac găurit pe interior e prilej de câteva poze.
Intrăm în pădure, coborâm un timp pe malul stâng al unui pârâiaş ce formează Tociliţa şi când îmi dau seama că ne îndepărtăm de valea Cheii (cea care ne desparte de poiana Inului şi apoi de Postăvaru), îi spun Adrianei că trebuie să trecem pe versantul drept. Nu e grabă şi mereu mergem cu grijă şi atenţia sporită la maxim. Îi transmit încredere lui Ari şi parcă orice teamă de necunoscut a dispărut. O potecă firavă ne duce peste nişte mici picioare ale culmii "Secuilor" şi uşor ascendent ajungem în creastă. Două curmale şi continuăm pe poteca ce se vede pe culme (potecă evidentă). Potecuţa coboară pe versantul stâng (sud-vestic) şi curând ajungem în marcajul TG ce vine de la Poiana Secuilor prin Chei (18.55). În doar 5 minute ajungem la drumul forestier de pe valea Tociliţei de unde avem de coborât circa doi kilometri până la valea Cheii. La început suntem pe malul drept al micului pârâu ce însoţeşte drumul, trecem pe stânga lui, urmăm linia aproape dreaptă a drumului, culegem ceva izmă (doar vârful frunzelor) şi găsim mereu pungi în care să luăm plante medicinale, ne alintăm cu micile cascade de pe pârâu şi în 30 de minute suntem la intersecţia cu TA ce vine de la hotelul "Trei Brazi".

Mai coborâm puţin pe Tociliţa şi vedem în faţă marele perete al Muchiei Cheii. Pe undeva în dreapta am urcat acum ani mulţi într-un concurs montan!
La intersecţia Tociliţei cu Valea Cheii este o zonă în curs de amenajare pentru picnicari. Sper că va fi de bun simţ şi îşi vor strânge gunoaiele înainte să plece! Întâlnim şi TR ce vine dinspre Timişul de Sus (pe unde gândisem mai devreme că vom veni) şi deci avem tricolorul triunghiular!

Coborâm prin Chei, mă uit cu dor la ferrata pe care urcasem la liber până la surplombă acum cel puţin 10 ani, lăsăm deasupra cablul de bungee jumping şi în dreapta Creasta Generalului şi curând ieşim din Chei.

Ajungem la drumul care duce spre Cheişoara. Pe aici bănuiesc că vom merge mâine. Până să ne hotărâm ce facem, vedem căluţii de la centrul de echitaţie Râşnov. Doar ne uităm la ei fiindcă sunt departe de gard. Mâine urmează joaca/alintul! Uşor de stabilit locul de cort pe malul apei Cheii aproape de herghelie. Întindem cortul, mâncăm câte ceva de seară (deşi nu e prea bine aşa, dar foamea e mare!), mai povestim puţin şi pe la 21.45-22.00 punem geană pe geană. Aşa dulce e cântecul de somn uşor al apei!

Ziua 2 - duminică 9.06.2013

Cum nu avem nici un plan concret (mie de aseară mi se întipărise în minte ideea de a merge pe la Groapa de Aur) şi mai ales nici o oră fixată, ne trezim pe la 8.30 (de fapt eu mă trezesc aşa târziu fiindcă Ari se tot întoarcea în sacul de dormit de vreo oră şi ceva) şi primul gând sunt căluţii! Asta fiindcă ne rămăseseră cu o datorie de aseară. Ari se duce la gardul după care sunt caii, eu închid cortul şi sunt şi eu imediat lângă frumoasele şi deşteptele animale. Rând pe rând se anunţă că suntem suflete bune şi vin să îi mângâiem. Ne jucăm cu ei, vorbim, se alintă, se ceartă ca să îşi meţină prioritatea, îi scărpinăm şi se mai scarpină unii pe alţii, vin şi pleacă de la noi, mai primesc câte o frunză de salcie, tinerii cheamă şi bătrânii "satului" la alint şi la ordine, ne şoptim gânduri calde şi parcă nu se mai şi nu ne mai săturăm unii de alţii. La un moment dat opreşte o maşină şi schimbăm câteva vorbe cu Mihai Cernat şi cu Andreea care veniseră cu nişte prieteni la căţărat în Chei şi le spun de planul cu Groapa de Aur. Nu fuseseră nici ei pe acolo şi nu ne pot da indicaţii precise. Pe la 11.00 mergem să mâncăm ceva de dimineaţă, strângem cortul şi pornim spre Cheişoara pe unde ar trebui să fie drumul nostru.









Lăsăm în spate Bucegii, pornim spre Postăvaru... Prima data din direcţia asta... În stânga noastră lăsăm căluţii de mai devreme...
În faţă intuiesc unde ar putea fi Groapa de Aur şi mi se va confirma mai târziu. Mergem pe drum deocamdată fără indicatoare şi dăm de o intersecţie de drumuri. În stânga merge valea Boaru continuată apoi cu Valea Neagră (pe harta de pe www.tenereclub.ro) drumul forestier ajungând sub Piatra Scrisă şi Bisericuţa Păgânilor (idei pentru alte ture) şi în dreapta merge valea Poienii pe care se ajunge în Poiana Braşov pe BA (asta aflu acum studiind harta). În orice caz PR al nostru spre Groapa de Aur merge prin valea Cheişoara la dreapta. Treaba asta ne-o confirmă şi un prieten, Codrin, care mă recunoaşte dintr-o tură în Hăşmaş din 2005! Aşa aveam impresia că ne ştim de când eram în şcoala de ghizi Christian Adventure! Este cu nişte prieteni la o cabană situată chiar la începutul văii Boaru. Ari a vrut să mergem acolo să întrebăm de direcţie! Faină întâlnire, mersi, Ari! Postăvaru e un pic cam supărici în direcţia în care mergem noi. Doar nu şi-o da năduful pe noi!
Mergem vreo sută de metri, schimbăm căteva vorbe cu doi braşoveni care veniseră din drumul de pe valea Cetăţii din Râşnov pe TA, lăsăm marcajul lor în stânga, continuăm pe drum până pe la 12.30 când trecem de câteva viluţe şi o barieră şi în cinci minute suntem la izvorul de unde PR al nostru face dreapta pe pârâul Groapa de Aur. BA continuă pe Valea Poienii şi iese tot în Poiana Braşov. Pe aici coborâsem cu tatăl meu în copilărie într-una din vacanţele din Poiană (unde cu ceva relaţii puteai să îţi faci vacanţe ieftine şi decente pentru un salariu mediu!). De aici se face un marcaj PA ce ajunge prin Valea Lungă şi pârtia de schi Lupului la Poiană. Noi urmăm PR prin Groapa de Aur, Poiana Popii şi Poiana de Sus tot spre Poiana Braşov. La izvor alimentăm cu apă şi schimbăm câteva vorbe cu un pescar de păstrăv. Curând va dispărea printre copaci un pic mai sus pe pârâul Groapa de Aur! Urcăm un timp pe firul apei bine marcat şi aud un alergat greu. Ne oprim şi un mistreţ ne taie drumul şi dispare în desişul din dreapta. După 10 minute de urcat pe vale, marcajele noastre fac stânga. Fiind pe drum nou, le urmăm cu sârg!
Urcăm pe versantul drept al pârâului în multe serpentine, ne bucură fiecare copac, fiecare frunză, fiecare cântec de pasăre, fiecare fereastră care se deschide printre crengi spre draga Crăiasă.
Chiar de-i urcuşul abrupt şi poteca pământoasă, plăcerea e mare poate şi fiindcă nu avem nici un strop de grabă în noi! Vrem să savurăm fiecare metru parcurs! Intrăm într-o zonă cu arbuşti, ţinem nişte curbe de nivel şi ajungem pe un ponton deasupra versantului drept al unei văi. Pe hartă mi se confirmă că e Groapa de Aur! Pe teren doar mi-a plăcut atât de mult încât i-am zis lui Ari să lăsăm rucsacii şi să coborâm cât se poate deasupra peretelui. Rucsacii îşi primesc odihna şi noi coborâm la pintenul stâncos. Un marcaj PR vine pe sub primele stânci şi nu mă mai stresez să văd pe unde vine. E uşor de bănuit! Atracţia "verticalelor" e mai mare. Cobor un pic pe ţanc, îi spun lui Ari să îmi facă ceva poze (binenţeles că îi fac şi eu ei câteva), mă opresc unde mi se pare că e prea înclinat pentru întoarcere, Ari găseşte nişte flori de piatră şi bombăn ceva când le ia. Ştiu că va avea grijă de ele şi mă liniştesc! Stăm vreo 20 de minute aici pentru tot felul de unghiuri, cadre şi inspiraţii ale pădurii!




Ne întoarcem la rucsacii cuminţi, îi luăm la drum şi în doar zece mintue suntem la marginea avenului Groapa de Aur. Pentru protecţie e pus un buştean între aven şi poteca turistică. Eu mă tot învârt în jurul intrării avenului, îi fac câteva poze căutând să prind şi micul liliac ce se zbate între pereţi (se pare că îi place!) şi pornim în câteva minute mai departe.
Continuând pe marcaje, urcăm prin pădurea extrem de fain de verde, trecem prin Poiana Popii (slab detectabilă) unde vedem nişte urme proaspete de urs spre o mică baltă şi ţinem poteca evidentă. 






Ajungem la un drum de TAF, facem dreapta şi conform săgeţilor indicatoare, ar trebui într-o oră să fim în Poiană. Nici că ne pasă la cât verde ne înconjoară!
Când speram să coborâm, marcajele încep să urce la dreapta. Asta e, ne ţinem după ele! La ora 16.00 suntem la intersecţia cu PA de mai devreme, mai urcăm un pic, într-o pauză Ari vorbeşte cu o bună prietenă din Braşov să trecem pe la ea şi în alte zece minute ieşim la o poiană luminoasă. Este de fapt pârtia Lupului pe care o traversăm ca să continuăm marcajul nostru!
Continuăm pe o variantă a Lupului, Ari îmi povesteşte despre cursurile pe care şi le-a ales pentru anii următori şi îi simt pasiunea în glas (kinetoterapie). E fericită să povestească cu atâta drag despre ajutorul pentru oameni! Timpul şi paşii trec, ieşim într-o poiană unde indicatoarele ne arată să mergem la dreapta. Scot o pungă şi culeg ceva soc în ideea unei socate pe seară (nu a fost să fie!). Ieşim la linia de telescaun şi la primele străzi, întâlnim BA de mai devreme şi CG spre Râşnov (ce de variante de plimbare!), pe străzile Poienii ieşim la Şura Dacilor şi pe strada centrală ajungem la staţia de maşină. Chiar şi preţul autobuzului (4,5 lei) ni se pare mare şi preferăm să dăm banii pe covrigei şi ciocolată. Tot cu autostopul avem de gând să coborâm în Braşov! Am fi mers pe drumul vechi dacă Ari se simţea mai puţin obosită după ultima perioadă stresantă! Mergem până la Poiana Junilor de unde BR coboară în Valea cu Apă şi apoi în Şchei. Din staţia de maşină ne iau doi turişti cu care vorbim până în Braşov de toate. Facem schimb de telefoane fiindcă e posibil să mergem în plimbări comune în viitor! Ne duc până la Livada Poştei de unde vom lua un autobuz 36 până în cartierul Tractorul.


Nici nu ştim când trece timpul la cât de faină e atmosfera şi ne trezim că e 21.30 şi chiar trebuie să plecăm spre casă. Mai avem ceva kilometri de făcut. Salutăm gazdele cu bucurie şi cu un 8 ajungem în sudul oraşului la Mc Donald's. De aici facem autostopul spre Bucureşti. Ne ia un ploieştean care ne duce până pe centura Ploieştiului (cam 00.30-00.45) şi ne cere să îi dăm ceva bani. Avem amândoi doar 2 lei la noi şi ne lasă în pace un pic bodogănind! Afară la ocazie nici nu se pune problema de bani, aici... Chiar nu mai avem bani deloc! În câteva minute ne ia un şofer de tir. Duce bere Bergenbier la Călăraşi, ne înţelege şi mergem cu el până pe centura Bucureştiului. Alege mai departe autostrada A2! E ora 2.00 şi suntem pe centură într-o benzinărie! Mergem până la podul peste Dâmboviţa şi eu aş propune să mergem prin Popeşti-Leordeni sau prin Berceni (trebuie să ajungem la Piaţa Sudului). Ari insistă să mergem pe chei fiindcă ştie că drumul e mai scurt. Pentru mine e cam acelaşi lucru şi oricum nu am probleme la mers noaptea. Ari are în schimb teamă de câini (a fost muşcată de trei ori până acum). Ocolim nişte haite de câini gălăgioşi şi mergem... şi mergem... şi mergem... Nu te ia nimeni la ocazie aici. După vreo două ore ajungem la târgul de la Vitan-Bârzeşti şi suntem ca şi acasă. Mai avem de ocolit doar "delta" Văcăreşti. Mai facem vreo 45 de minute până la BIG datorită oboselii, o duc pe Ari până acasă şi cu metroul (după ora 5.00) ajung şi eu la 6.00. Fac un duş, mai dorm vreo două ore şi plec la serviciu pentru o nouă săptămână care se va termina cu o ieşire faină pe litoral! Ups, am spus prea mult! Vine curând povestea altfel a litoralului Pontului Euxin!

Bloggeri de turism la mare 15-16.06.2013

$
0
0
Bloggeri de turism la mare 15-16.06.2013

A doua întâlnire a bloggerilor de travel... Și prima întâlnire, și aceasta au fost organizate printr-un om de bază: Iulian Sîrbu! Data trecută colegii/prietenii călători (termenul de "blogger de travel" mi se pare un pic cam pompos) s-au adunat la hostelul Peaches din București al lui Tudor Maxim (eu n-am fost fiindcă mi se părea că nu mă încadrez în peisaj). De atunci și-a dezvoltat afacerea deschizând hostelul Floreasca în București, Dor de Bucovina în Câmpulung Moldovenesc și acum a inaugurat cu noi Pura Vida Beach Hostelîn Vama Veche şi agenţia Young Tours prin care călătorii cu buget redus pot vedea şi simţi părticele din draga noastră ţară. Doar un pic vă mai reţin să vă spun cine a fost în Vamă (fiind o altfel de "tură" decât cele obişnuite, "rubrica" se mută în text!). Rosepink a descris participanţii foarte fain pe blogul ei. Uite cine sunt (Rose, am folosit şi eu ideea ta cu mini-descrierile ;) ):

Iulian Sîrbu, bun prieten cu care am fost în ianuarie în Europa. E un călător pasionat (nu numai de trenuri cum am crezut şi eu multă vreme) şi are darul de a aduna lume în jurul lui. Aleargă, urcă prin munţi (de fapt aşa ne-am cunoscut la una din ultimele ediţii ale Cupei Mondiale de Căţărare pe Gheaţă ca voluntari), e voluntar al Crucii Roşii, e mereu în temă cu noutăţile feroviare româneşti şi de prin lumea mare, e autostopist (câteodată), e o enciclopedie ambulantă...

Rosemari e mereu veselă şi te miri ce idei plăcute îi vin in fiecare clipă. Mereu află lucruri noi, oameni noi şi le împărtăşeşte cu ceilalţi. Uneori e uşor de pătruns în straturile ei subtile, alteori se închide şi doar sufletele mari reuşesc să o deschidă. Mi-a recomandat să scriu mai puţin ca blogul să fie mai citit. Cum aş putea să ţin în mine atâtea informaţii :D?

Anca Argeşiu, constănţeancă stabilită în Bucureşti vine de fiecare drag la ţărmul mării. Am descoperit că stăm aproape în Bucureşti şi că putem povesti la nesfârşit. Am împărţit ultimele hamsii şi mujdeiul de usturoi pe care nu l-aş lăsa pentru nimic în lume! Ne-a bucurat cu poveştile ei din America de Sud de la marele oraş Inka Macchu Pichu şi cu multele ei călătorii prin îndepărtate tărâmuri ale micului nostru Pământ.

Dana Ilie, olteancă finuţă care nu se face observată cu una-cu două. Observă ce e în jur şi îşi aranjează cu meticulozitate locul. A venit mai devreme decăt noi cu alt coleg craiovean şi a gustat puţin din liniştea Vămii înainte de întâlnirea propriu-zisă.

Nicky Predescu, Călător sau turist? mi-a părut aşa de inedit încât nu ştiam cum ar trebui să îl abordez. E celălalt craiovean foarte de treabă care m-a invitat la el când am spus acum câteva luni că vreau să descopăr Craiova într-un week-end. Acum ne-a surprins într-o îmbrăcăminte arăbească: o cămeşă lungă cu multe modele fain cusute, şalvari, sandale şi o tichie foarte plăcută (Nicky, scuze, dar tichia ta m-a dus cu gândul la expresia "tichie de mărgăritar" şi la musulmanii de la Mecca). E un om cu de toate: şi vesel, şi trist, şi încruntat, şi pacifist (mi-a plăcut că acceptă orice în viaţa lui şi pare să nu plănuiască nimic - oare zen-ul vamaiot să fie de vină?). Şi-a lăsat maşina de teren pe o stradă laterală ca să nu încurce circulaţia şi să nu vină cu contraoferta de cazare în Vamă. A umblat prin lumea mare şi îi face plăcere să fie în preajma oamenilor.

Mirabela Tiron şi Cristian Pulpea (Mira şi Cristi) preferă să îşi facă mereu vacanţa în doi. Cu ei am bălăurit printre picăturile de ploaie, am degustat vinuri, am mirosit florile şi ne-am plimbat prin vilele de la Balcik. Am văzut curcubeul deasupra castelului reginei Maria, am povestit de toate cât se poate...

Diana Slav, constănţeanca foarte simpatică cu multe hobby-uri printre care călătoriile, obiectele făcute de mână şi biciclitul se remarcă cu uşurinţă! Cu ea puteţi merge în free tour-uri în Constanţa. Vă asigur că aveţi ce afla de la Diana, chiar de aţi fost de multe ori în Tomis! Ah, să nu uit de macroul fain adus de Diana pentru duminică (sună interesant alături de vinul de Segarcea adus de Nicky pentru Iulian?).

Alina Cioponea este un călător inspirat, o pasionată plimbăreaţă căreia îi place să încerce tot ce e nou. E una din zânele de la Tyulenovo (veţi vedea mai jos ce vreau să spun ;) ). Bicicleşte, se plimbă, întreabă, ascultă, adună experienţele altora...

Noemi Pîrşcoveanu, cealaltă zână... are atâtea poveşti călătoare faine! Se pregătise cu o săptămână înainte să vină în Vamă cu Andrei şi acum el n-a mai putut veni. Până să plecăm din Bucureşti am povestit cu Andrei de toate despre munţi (plănuiau o traversare a Bucegilor cu bicicleta şi au mers acum câteva zile). Mi-a plăcut mult de ea fiindcă avem cel puţin un punct de vedere comun: nu suportăm să stăm în turmă! Dacă e ceva ce putem face altfel, de ce să nu? Cu Noemi am alergat şi am înotat când era ploaia mai mare, cu Noemi la început de furtună am mers la Şoni şi ne-a uitat Dumnezeu acolo de am întârziat puţin la plecare, cu Noemi am povestit mai tot drumul înapoi spre Bucureşti...Tot Noemi cea mereu zâmbitoare a dispărut din preajmă duminică dimineaţă şi a făcut o plimbare până la "2 mai" mai departe de unde fusesem anul trecut...

Mai sunt câţiva :D!

Desiree Halaseh, o călătoare care nu prea are timp de scris şi ne invită pe facebook "Hai în India". Cred că ar putea povesti non-stop despre India, subcontinentul în care voi ajunge şi eu la anul. A venit cu trenul din Iaşi (cel mai ok mijloc de transport) vreo 7 ore, s-a întâlnit cu George din Brăila (despre el povestesc puţin mai jos) şi cu Iulian, la întâlnirea oficială s-a prezentat scuzându-se că uneori şi ei îi e greu să-şi pronunţe numele :D... Peste tot ne-a împărtăşit din cunoştinţele ei... La Dalboka ne-am săturat cu toţii comandând fiecare altceva şi mâncând la comun (ups, iar mi-a scăpat!)... Când nu vorbea cu noi, asculta muzică în telefon sau dădea sfaturi altor călători... Pe plajă citea "Namaste, Sega" şi mi-a re-dat şi mie impulsul să o citesc deşi o aveam în plan... Foarte faină prezenţă...

George Moga, brăileanul mereu un râs şi o poveste care îţi dă mereu pilula călătoare! E un gurmand plin de poveşti care nu reuşeşte să termine nici una, nici alta (nici mâncarea, nici poveştile) fiindcă le amestecă printr-un pur talent a la Creangă! Chiar dacă a dormit puţin în autocar, nu i s-a făcut lipsită prezenţa. La Dalboka am combinat midiile cu creveţii mult mai complicat de mâncat (alt detaliu anticipat!). Ne-a tot povestit din India şi din China şi parcă nu te mai saturi ascultându-l.

Andreea David, braşoveanca pentru care mereu e drum liber în orice direcţie. Pare firavă, curioasă şi mereu bucuroasă de premiere. După Iulian, este prima pe care am cunoscut-o în Bucureşti înainte de plecarea spre Vamă. A fost încântată de găletuşele lui Tudor şi de multe altele pe care le-a simţit în Vamă!

Lucian Hîrşu, un (foarte) călător prin lumea largă şi atent la tot ce e în jur. A ajuns (ca şi Andreea), pentru prima dată în Vamă, e un pic dezamăgit că nu dă de legendele Vămii, ci mai mult de o ministaţiuneîn care vechile terase sunt combinate cu hoteluri şi maşini puternice. Clătitele l-au dat gata şi pe el ca pe mulţi dintre noi. Am povestit de prin lumea largă şi parcă ţările nu se termină pentru el niciodată!

Dragoş Nedelcu mereu te întreabă "Are you ready?". A cutreierat pe toate continentele şi orice îl întrebi, deschide în el o cutie a Pandorei plină de informaţii. Că e vorba de China şi de Beijing, că e vorba de Pico de Orizaba, Roraima sau Aconcagua, că e vorba de Jaisalmer din Rajahstan, India sau de Laos, că e vorba de Petra sau de Marele Zid Chinezesc, că e vorba de Thailanda, Tibet, Varanasi sau Amritsar, că e vorba de bilete ieftine de avion pentru orice destinaţie, că e vorba de Caminho del Rey, Marrackesh sau Kilimanjaro, toate sunt la îndemână lui Dragoş.

Ştefania şi Mircea Arghir îşi fac şi ei vacanţele în doi. Sunt şi ei doi constănţeni simpatici care acum nu au făcut baie. Că fiind apa alături, se poate oricând!

Sorin Rusi este un pasionat de avioane, dovadă şi site-ul său Airlines Travel. La Balcik doar a făcut nişte poze la avioane şi ne spunea toate datele despre modelul respectiv. După cum are motto-ul pe site, e "mereu printre nori" şi conectat la realitate foarte puternic. E o prezenţă pe care nu o poţi uita uşor.

Gazdele noastre, Tudor Maxim, Anda şi Duţu sunt foarte simpatici şi super de treabă. Oricând vă veţi hotărî să mergeţi cu ei, nu veţi regreta. Au avut o idee genială cu această întâlnire a bloggerilor de turism şi nu pot decât să îi felicit. După ce am plecat noi, furtuna le-a distrus o parte din acoperiş şi l-au refăcut rapid "mai vânjos" ca în poveştile podului de piatră din copilărie şi a celor trei purceluşi. Cu ei povesteşti, râzi, mănânci, călătoreşti şi nu simţi cum trece timpul.

De mine nu vă mai povestesc nimic, mă cunoaşteţi.

Cu o aşa introducere, mai aveţi răbdare şi pentru aventurile şi pozele de mai jos :D?

Ziua 0 - vineri 14.06.2013

Vineri pe la ora 18.40 e anunţată întâlnirea în Bucureşti în faţa Ateneului Român. Eu ajung pe la 18.00, tot cam atunci e şi George pe acolo şi cum nu văd prea mulţi adunaţi în jurul săgeţii cu Young Tours, caut un loc pe o bancă şi mai citesc câteva rânduri. Apar Iulian cu Andreea, ne adunăm pe rând şi mărim cercul călătorilor, facem prezentările, cum e şi normal reţin doar câteva nume şi pe parcurs lista se va îmbogăţi, cu noi vin şi doi englezi care lucrează cu Tudor, suntem imortalizaţi într-o mare poză în faţa Ateneului (eu încă nu fac poze fiindcă o să am timp destul), pe la 19.00 ne urcăm în mini-autocarul Young Tours şi dă-i spre mare. Oprim pe autostradă o dată ca să ne ferim de furtuna ce se joacă un pic cu noi, lăsăm să ne depăşească nişte bikeri (a se citi vreo 30-40) pe care îi vom vedea în Vamă. Şoferul ştie pe unde să facă dreapta ca să ajungem la ecluza de la Agigea, luăm colegii constănţeni de la ieşirea din autostradă şi printre poveşti (care au început la Bucureşti şi nu se vor termina never ever!) ajungem în Vamă. Tudor ghidează şoferul (sau invers) şi  de pe străduţa principală intră pe una laterală şi ajungem cam pe la 23.00 la Pura Vida Beach Hostel. Terasa e super faină. O vom testa ceva mai târziu! Deocamdată Tudor ne prezintă hostelul şi ne recomandă cum să ne alegem paturile (băieţii în prima cameră cu perdea şi fetele în camerele mai mici). Mie îmi e indiferent fiindcă nu am de gând să stau prea mult în hostel! Unii din noi mai stătuseră la hostel până acum, pentru unii e prima dată! Prima dată am stat într-un hostel acum trei ani în Bergen. Îmi plătisem totul online, am ajuns după ora de închidere a recepţiei şi ştiam de pe site-ul hostelului YMCA care este procedura. Doar îmi luasem cheia/cartela şi seara am ieşit la plimbare. Am mai stat la hostel în Praga, în Botoşani, în Munich, în Antwerp, în Milano, în Roma... Ştiu că pentru unii e nimica toată, pentru alţii e o experienţă nouă! Îmi las rucsăcelul pe pat şi doar cu camera foto merg cu ceilalţi colegi la masă. Nu mai ştiu cine recomandase restaurantul Lyana de lângă noi. Am fi mâncat la noi "acasă", dar de obicei la hostel nu ai masa inclusă. Şi nici aici! În Milano de exemplu unde am stat la hostel pentru 1 euro puteai să îţi iei micul dejun: un croissant, un pahar de suc, 2-3 felii de pâine şi un pic de unt. Cam subţirel! E foarte fain la Lyana şi porţiile sunt gigante! Doar eu şi Andreea ne-am luat meniuri fără carne, restul s-au înfruptat din câte o giga-shaorma sau câte juma de pui divers pregătit.
Cu burta plină e mai uşor să abordezi problema următoare : găletuşa de vodcă pe terasa foarte plăcută a hostelului (nici eu, nici Noemi nu am luat găletuşe fiindcă nu am simţit nevoia; mai degrabă un suc ceva!). Apa e prea rece pentru baie şi oboseala e un pic cam mare (cel puţin pentru cei care au muncit toată ziua). Pe plajă totemul luminat şi muzica all kind of atrag vamaioţii la dans. Sau în jurul focului... Duţu, căţelul lui Tudor se aşează la un moment dat sub masa plină de găletuşe. O reacţie mai necontrolată asupra lui Tudor îl face să se ridice brusc, să răstoarne masa cu tot ce era pe ea şi să sară în apărarea stăpânului. Unii colegi disperaţi, unii calmi... În fond animalul doar şi-a făcut treaba şi oricum nu se mai poate schimba momentul! Unii au stat până la răsăritul soarelui, alţii s-au retras mai devreme la somn. Eu pe la 1.30 îmi salut colegii şi mă bag la somn. Sunt aşa de obosit că nu ştiu când au venit şi ceilalţi colegi.


Ziua 1 - sâmbătă 15.06.2013

Pe la 8.30 începe să fie agitaţie prin cameră. Fiecare se trezeşte la lumina soarelui. De la geamul mare al camerei noastre se văd plaja şi marea printre copacii şi plantele din grădina hostelului. Mie sincer îmi e cam foame şi tare aş vrea să merg să îmi iau ceva de mâncare. Un iaurt sau sana şi nişte biscuiţi ar fi tare buni! Noemi vine cu un iaurt căutat prin toate magazinele din Vamă şi chiar mă face să îmi doresc şi eu. Până acolo mai e ceva fiindcă dragii mei colegi s-au adunat la una din mesele de pe terasa din faţa hostelului la o cafeluţă. Cum eu nu beau cafea, gust un pic din sărăţelele lui Noemi şi din prăjiturile aduse de Iulian. Sunt făcute de mama lui şi ne lingem pe mâini de cât de bune sunt! Asta ar fi o şedinţă de studiu! Mă duc de-mi iau un iaurt cu nişte biscuiţi pe care îi asimilez repede. Şi la plajă! Unii dintre noi se bagă în apă, eu încă nu mă simt în largul meu şi prefer doar să povestesc cu  Lucian de vacanţele din viitorul apropiat, cu Desiree de tot felul de locuri sau de bloguri, cu Diana, cu Dana... Timpul trece şi se cam face miez de zi când vorbisem cu Tudor să plecăm spre Bulgaria. Căci în programul nostru de azi este un circuit de o jumătate de zi la Tyulenovo, Kaliakra, Balchik şi Dalboka. Îmi vine în minte melodia "Jumătate tu, jumătate eu" de la Stigma :D. Jumătate România, jumătate Bulgaria! Vorbim cu Tudor care ne aştepta la hostel cu motorul maşinii pornit şi, după o sfătuire cu cei care au mai fost în locurile amintite mai sus (căci unii mai gustaseră din "prăjiturile" coastei bulgăreşti!), hotărăsc să mergem întâi la Tyulenovo şi Kaliakra, apoi la Balcik şi la întoarcere să rămânem la cină la Dalboka. Pornim la 12.30 la drum, în 10 minute suntem la punctul de frontieră şi e mare coadă. În principal maşini şi autocare turceşti şi urcainiene cărora li se verifică vizele. Noi ne bucurăm de libertatea de trecere şi vom sta mai mult pentru că americanului nostru, Drew, i se verifică paşaportul (mai e un american cu noi, Scott, care îl ajută sau lucrează peste vară la Tudor). În timpul aşteptării facem şi o mică şedinţă foto cu lanul de grâu şi macii româneşti.
Pe E87/DN9 mergem prin Durankulak (Дуранкулак) până în Şabla (Шабла) unde facem stânga pe DN 901 până la Tyulenovo (Тюленово) (13.50).

TYULENOVO (Тюленово)

Suntem pe malul mării şi îmi place teribil ce văd. Un mic golfuleţ coboară la mare tăind faleza de vreo 20-25 de metri. Colegilor le e foame şi vor să mănînce ceva la hotelul-restaurant Delfina (Делфина). Mie nu îmi este deloc foame (deh, am mâncat de dimineaţă!) şi îi spun lui Iulian că plec pe faleză pentru explorare. Convenim să mă sune cu 20 de minute înainte de plecare (mai târziu îşi dă seama că nu mai are numărul meu în telefon fiindcă şi l-a schimbat, dar eram lângă autocar!). Merg  spre sud pe faleză, vin şi Iulian cu Noemi şi cu Alina, le surprindem într-o şedinţă foto pe cele două zâne (ce povesteam mai sus!) şi se întorc cu toţii la colegi. Eu rămân să cercetez faleza. Aici mă simt în largul meu şi Iulian îmi şi spune asta. Doar mă cunoaşte puţin ;)! Aşa interesant pare spre sud că îmi vine să alerg de bucurie. Nu îmi vine să sar în apă când văd "balenele" de piatră descoperite de valuri, descaţăr într-un mic bazin de scurgere a apei în care văd o frumoasă cascada ce înegreşte calcarul alb, ajung la podul natural şi la panoul explicativ despre eco-poteca Tyulenovo care face parte din reţeaua Natura 2000 sub numele "Kaliakra" (sub directiva 79/409/EEC privind conservarea păsărilor sălbatice - 237 de specii de păsări identificate) şi "Complexul Kaliakra" (directiva 92/43/EEC privind conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice). În aria protejată sunt incluse coastele stâncoase, zona de stepă ponto-sarmatică (ierburi, licheni, scoici, speciile protejate bujorul de stepă dublu (Paeonia tenuifolia) şi iarba şarpelui (Goniolimon collinum)) şi cea marină. În faleză s-au descoperit foarte multe peşteri în special subacvatice în care arheologii şi speologii au găsit ancore, tunuri, armuri, artefacte, bijuterii, oale etc. provenite din numeroase naufragii (informaţii de pe panoul informativ de la marginea falezei). Merg pe podul natural puţin, nu cobor prea mult spre apă şi mă întorc fiindcă sper să ajung spre capul Kaliakra. Tudor renunţase la acesta fiindcă e destul de târziu şi nici eu nu-l întrebasem cât e până acolo. Sunt vreo 20 kilometri în linie dreaptă şi 24 de kilometri de mers! De pe pod văd primele peşteri şi coloane subacvatice. Continui pe poteca de deasupra falezei, cobor la primul ponton natural până la vreo 3-4 metri de apă şi simt valurile cum se lovesc pe sub stâncile pe care stau, coloanele şi peşterile continuă până la următorul ponton unde sunt câţiva pescari pe care îi las liniştiţi să-şi ademenească prada, trec pe lângă nişte cavităţi cu o saltea roz lăsată acolo (de vreun cuplu singuratic sau de practicanţi yoga?), continui pe faleză şi la următorul ponton mă gândesc să variez un pic poteca. Cobor la o mică plajă stâncoasă unde sunt câţiva bulgari, trec o brână surplombată şi dau să urc pe un vâlcel înierbat. Cu doi metri înainte să ajung sus, văd doi şerpi de vreo 60 de centimetri lungime şi circa 4 centimetri diametru dintre care unul sâsâia la mine ameninţător dintr-o gaură. Mă sperie şi sar un metru în spate. Îi las lui terenul şi mă întorc pe unde am venit pe brână şi apoi pe nişte trepte roşiatice. Mă liniştesc şi continui pe poteca de deasupra stâncilor până deasupra şerpilor. Pe potecă mă mai sperie un şarpe de iarbă de vreo 20 de centimetri care dispare rapid din faţa mea. Sunt sub efectul şerpilor de mai devreme! Mai trec prin mici bazine secate, pe o stâncă văd câţiva cormorani, admir blana tigrată a valurilor pe azurul mării, mai cobor pe un alt ponton de stâncă între două văi cu baza în apă, peste un alt pod natural trec pe lângă alţi doi pescari extrem de liniştiţi şi în faţă văd o fereastră în stâncă. A trecut o oră şi mai am vreo jumătate de oră până la plecare. Gata, Cezare, întoarce-te! Mai e destul până la capul Kaliakra, nu doar ce văd eu în zare! Prin stepă nu mai cobor de fiecare dată la faleză şi în 15 minute sunt la autocar. Colegii abia terminaseră de mâncat şi vor să meargă şi ei puţin pe faleză. În ultimele 5 minute mă şi plouase un pic şi chiar mă bucur că m-a mai răcorit. Mi se spune că mai avem chiar 45 de minute până la plecare şi eu nu am de ce să merg cu ei încă o dată până la primul pod natural. Aşa că îl anunţ pe Tudor că mă duc în nord puţin pe faleză. Cu excepţia lui Tudor (care ştie zona şi vrea să se odihnească puţin), toţi colegii s-au dus până la pod şi chiar unii - Dragoş, Anca şi Noemi - au coborât şi au sărit în apă de la câţiva metri de pe stânci). Eu am mai mers pe coastă vreo 10 minute pe la alte peşteri, poduri, coloane şi pietre lovite de valuri şi m-am întors în timp util la autocar. Fiindcă mai aveam timp, mi-am luat şi un suc Prigat de 2,20 leva care s-a scurs imediat pe gât. La 16.05-16.10 plecăm spre Balchik.























Mergem prin Kamen briag (Камен бряг), Bulgarevo (Българево), Kavarna (Каварна) şi Topola (Топола) şi prin oraşul aflat pe terase coborâm la faleza de sub grădinile Balcikului (Балчик).

BALCIK (Балчик)

Orăşelul e frumos şi aş vrea să avem timp (eu şi Iulian) să explorăm un pic şi străduţele oraşului, dar Tudor ne dă doar două ore timp de vizitat. E foarte puţin pentru vilele şi grădinile construite cu pricepere pentru reşedinţa de vară a reginei Maria! Pentru grădini plătim 5 leva intrarea şi încă 5 pentru vila "Cuibul liniştit" - castelul reginei Maria. Cu Mira, Cristi şi Lucian vedem în grabă grădinile printre vilele (muzee, restaurante, apartamente private) ce formează domeniul de la Balcik. Toate panourile descriptive sunt în bulgară, engleză şi română!

Aveţi în prima imagine o hartă orientativă.
Prima dată trecem peste Puntea Suspinelor care sare peste apele ce cad din marea cascadă spre mare. Podul de piatră este construit ca parte a bazei aleii de pe malul mării. În partea vestică a punţii sunt clădiri legate de nevoile mondene şi de viaţa de zi cu zi (construcţii de locuit, bucătărie, mori, casa modistei regale, vila "Cuibul liniştit", aleea Secolelor şi salonul de fumători) şi în cea estică se află grădinile Ghetsimani, Grădina englezească, Magnolia aromată, Nimfeumul, capela Stella Maris, elemente care ţin de căutările spirituale, de fericire, frumuseţe, credinţă şi speranţă. Micul pod leagă şi desparte cele două lumi materială şi spirituală între care trecerea nu este aşa de uşoară. De aici şi denumirea de Podul Suspinelor. Există o superstiţie conform căreia dacă îţi pui o dorinţă şi treci puntea cu ochii închişi, ea se va îndeplini. Construcţia gândită a întregului complex mă duce cu gândul la castelul Iulia Haşdeu din Câmpina şi denumirea Podul Suspinelor la podul omonim din Veneţia. Doar că acolo erau suspine de tristeţe după ultima judecată a ducelui înainte de aruncarea definitivă în temniţă. Vouă vă inspiră ceva detaliile de mai sus?
Trecem prin Grădina Englezească şi apoi prin partea de sus a colţului Magnolia al Grădinii Valului Albastru, prin templul Nimfeum şi pe Aleea cu Crini Regali ajungem la capela Stella Maris (capela construită în 1932, plină de simboluri creştine unde a fost pentru un timp inima reginei Maria; o copie a acestei capele se găseşte lângă castelul Bran) şi ajungem la Izvorul Sfânt. Potrivit legendelor apa are proprietăţi terapeutice, purifică gândurile şi alungă oboseala şi se scurge pe un canal în trepte spre grădina Ghetsimani. Tot legendele spun că o fetiţă oarbă şi-a recăpătat vederea după ce s-a spălat cu apa izvorului într-o zi de sf. Marina. Puterea apei tămăduitoare şi a sfintei Marina sunt recunoscute şi de creştini şi de musulmani pentru că toţi suferă la fel indiferent cum îl numesc pe Dumnezeul lor. Ajungem până la capătul Grădinii Ghetsimani şi ne întoarcem prin Grădina Valului Albastru pe scări spre vila Prinţul Nicolae (Săgeata Albastră) (pentru cei care merg cu trenul spune ceva expresia asta :D?).











La vila Prinţul Nicolae avem parte de o degustare de vinuri. De fapt vila chiar a avut rol de vinărie a reginei unde se păstreză vinuri exotice de producţie mică din zonă, rachiuri şi brandy. Sunt vinuri mai vechi sau mai noi cu migdale şi cu trandafir şi o foarte bună ţuică cu pepene galben. Unele exponate au chiar 100 de ani şi nu sunt la vânzare!

De aici mergem prin Grădina Botanică/Grădina Divină/Grădina lui Allah cu foarte mulţi cactuşi şi lăsăm în dreapta serele de legume (pe care nu le mai vizităm).




Între porţile din fier forjat ale Fântânii de Argint curge apa cea mai rece şi mai curată din tot complexul. Fântâna se aseamănă cu cea samariteană din Sihar care reprezintă sfârşitul suferinţei şi locul accesibil de întâlnire al tuturor. Mai multe informaţii aflaţi la faţa locului!
Ieşim din grădinile botanice, iau câţiva magneţi de frigider de la chioşcurile aflate la nordică a domeniului şi prin Ghereta Santinelei (intrarea principală dinspre uscat cu porţi grele de lemn de unde santinelele supravegheau călătorii întârziaţi pe cele patru direcţii principale ale domeniului) revenim spre vilele cele mai importante. De la turnul de control spre mare pe stânga vedem unul din plopii seculari păstraţi peste ani. Trecem prin Grădina Pomilor Plângători, lăsăm în dreapta vilele Izbânda şi Cazarma şi apoi vila Ciuperca, Mănăstirea şi Ferma şi ne adăpostim puţin de ploaie prin mijlocul grădinilor în ideea de a ajunge la "Cuibul liniştit".



Până la Cuib dăm de vila Gutman unde găsim o pereche de miri care se pregătesc de nuntă. Acum sunt la episodul "poze". Nu mă pot abţine şi le fac şi eu o poză. De fapt o să le mai fac câteva în Grădina Ghetsimani! Ea e bulgăroaică şi el spaniol. Cum s-au găsit, nu ştiu!
Prin Grădinile Răţuştei/Labirint coborâm în sfârşit la "Cuibul Liniştit". În Labirint ne oprim puţin să ne adăpostim de ploaie şi deasupra palatului reginei Maria vedem un frumos curcubeu.
În serpentinele Labirintului trecem pe lângă vilele Suita şi Elisa lângă care ne întâlnim cu Noemi care venise din partea cealaltă. Intrăm prin intrarea de sus a vilei "Cuibul liniştit". La intrarea castelului (fiindcă noi am mers în sens invers celui turistic obişnuit) sunt câteva panouri informative despre statului istoric al Dobrogei (părţii sudice), despre dezvoltarea Coastei de Argint între 1913 şi 1940, despre Maria Alexandra Victoria, prinţesă de Edinburgh, care datorită neînţelegerilor dintre rude privind căsătoria cu prinţul George de Wales (devenit George V al Marii Britanii), s-a căsătorit cu prinţul Ferdinand de România. Regina a fost o artistă (pictoriţă, poetă, scriitoare) şi şi-a exprimat dorinţa ca inima ei să rămână la Balcik (castelul ei de vis) în capela Stella Maris. Castelul a fost construit după viziunea reginei Maria: "...casă albă, rezistentă, cu linii simple, în stil turcesc; casă a cărei etaj superior este mai evidenţiat decât etajul inferior, casă cu acoperiş larg şi fundaţii aproape în mare, înconjurată de terase de piatră, care puţin câte puţin devin un paradis de flori". Descriind casa ca "pe jumătate italiană, pe jumătate turcă", Maria o denumeşte cu numele turcesc "Tenha Yuvah" care înseamnă "Cuibul Singuratic". Tema italiană continuă în "grădinile suspendate", terase abrupte sculptate în stâncă separate de ziduri de piatră locală şi acoperite cu borcane italiene şi cruci de piatră din România. În ultimii ani de domnie a reginei Maria (până în 1938) castelul a funcţionat în regim autonom datorită apelor prin care se obţinea energie electrică. După ce a fost folosit drept casă de vacanţă, în 2002 conplexul arhitectural a fost declarat monunent de cultură din categoria "importanţă naţională". Castelul este un centru cultural chiar dacă s-au modificat funcţiile iniţiale ale unora dintre clădiri. Minaretul vilei nu are importanţă religioasă, ci e mai mult o reverenţă faşţă de tradiţiile culturale balcanice. Harpa eoliană din vârful minaretului sună ca un râset în bătaia vântului. Sunt vizitabile câteva săli cu obiecte de muzeu.




De la castel trecem pe lângă atelierul de croitorie al reginei şi pe Aleea Vinului mai ajungem încă o dată la capela Stella Maris.
Prin templul Nimfeum şi prin grădina Ghetsimani mai fac câteva cadre mirilor, ajung puţin şi lângă cascada mare şi prin Grădina englezească mă grăbesc să fiu la timp la autocar. Nişte pescari liniştiţi tocmai ce îşi lăsau năvoadele la apă.





Urmează ultimul "obiectiv" al zilei : ferma de midii şi cina de la Dalboka. Pentru asta din Balcik ne întoarcem prin Kavarna (Каварна) şi înainte de Bulgarevo (Българево) facem dreapta spre mare spre golful Dalboka (Дълбока).

DALBOKA (Дълбока)

Fiindcă panta e prea abruptă, lăsăm autocarul în capătul de sus al pantei şi coborâm pe picioare cam un kilometru până la restaurant. Asta ne face poftă de mâncare şi la urcare ne va face şi digestia! Pe pantă nişte fete reuşiseră să bage maşina în şanţ şi le-am ajutat cu împinsul şi cu un şofer profesionist să scape de belea. Ferma din larg îmi aduce aminte de platformele marine şi de filmul "Fălci". Ar fi o idee ca ecolog să lucrez aici?
Restaurantul este foarte fain şi fiindcă e vestit, mereu e aglomerat şi trebuie să îţi faci rezervare (s-a ocupat Tudor de asta!). Mergem la o masă mare, ne hotărâm cu greu ce să ne luăm (sunt tot felul de variante de midii ieftine şi în cantităţi imense) şi fiecare îşi ia altceva ca să le putem testa pe toate. Eu de exemplu mi-am luat o ciorbă de peşte (cu pui) şi midii natur condimentate (500 de grame!). George şi-a luat creveţi, Desiree şi-a luat midii natur simple, Ştefania şi Mircea şi-au luat printre altele nişte icre foarte gustoase, berea Kamenitza e 2 leva, aşa cum găseşti peste tot prin Bulgaria. Meniul îl poţi găsi aici, dar tot la faţa locului te hotărăşti ce să mănânci! Am făcut socoteala şi cu toţii am plătit cam 90 de leva adică vreo 50 de lei! Până să ne aducă mâncarea, am vorbit cu patronul pentru o bună prietenă să lucreze aici şi mi-a dat o adresă de mail prin care să ia legătura direct şi cu Iulian am alergat puţin pe malul mării sperând că după colţ vom mai putea prinde soarele la apus. Care colţ că faleza continuă fără sfârşit! Un crab micuţ îmi taie la un moment dat calea, pe vreo patru metri avem de aşteptat câteva secunde să se retragă valul ca să putem trece, m-am şi julit pe mână în graba mea fotografică... Cert e că am prins nişte culori tare faine!






Cam pe la 22.00 terminăm masa şi cu burţile pline pornim spre casă. Deocamdată avem de urcat panta până la autocar. Mergem încet că digestia nu ne lasă să alergăm, Andreea are probleme cu respiraţia şi Iulian o ia în spate şi aleargă cu ea pe lângă noi, şoferul (unul din ei fiindcă sunt doi la schimb!) întoarce autocarul gol, ne urcăm în el şi la drum spre casă. În vamă stăm vreo jumătate de oră la fel ca la venire şi undeva puţin înainte de ora 00.00 ajungem la hostel. Eu mai stau un pic la poveşti cu colegii şi aproape de ora 1.00 mă retrag la somn. Ei au continuat cu poveşti şi cu vin de Segarcea până la răsăritul soarelui. Mă simţeam atât de obosit încât abia am avut chef de un duş rapid. Mi-am pus căştile de la telefon în urechi şi am adormit buştean. Ştiu că şi Noemi s-a culcat mai devreme şi restul au stat până dimineaţă la răsărit. Vă daţi seama cum am dormit dacă mi-a căzut telefonul care avea sunetul la maxim pe gresie, Lucian s-a chinuit un pic şi a reuşit să îl oprească şi eu nu am auzit absolut nimic! Doar dimineaţă mi-a povestit Lucian ce s-a întâmplat!

Ziua 2 - duminică 16.06.2013

Colegii erau dimineaţă praf de nesomn şi de băutura de aseară. Eu în schimb m-am trezit mai fresh ca niciodată. Până la urmă lumea se trezeşte, mai puţin Iulian care ne rugase să îl trezim pe la 12.00-12.30 ca să aibă timp să ajungă cumva în Constanţa la trenul de 16.55 spre Mediaş. Pe la 12.00 am tras un pic de el şi a mormăit ceva de trezire (îl va duce Nicky până la Constanţa cu maşina)! Cândva dimineaţă ne adunăm la masă la cafea ca şi ieri, mai povestim un pic, mie îmi e tare foame şi mă duc să-mi iau ceva de mâncare. Întreb de hamsii şi de clătite şi atrag mai mulţi cu ideea asta. Aşa că ne îndreptăm spre clătite şi Anca e singura care prinde şi ideea hamsiilor. Căutăm toate locurile unde am putea găsi ("La piraţi" e prea devreme pentru hamsii) şi găsim chiar vis-a-vis de clătităria "La papa bun". Luăm fiecare câte o porţie de hamsii cu bere draft, povestim de una-de alta, timpul trece şi colegii au dispărut de la clătite. Nu-i bai că îi găsim noi! Eu nu las deloc mujdei în farfurie şi chiar cer două felii de pâine ca să iau şi ultima picătură de mujdei! La clătite e greu de ales la ce meniu mare au! Aseară îmi luasem doar una cu ciocolată şi una cu brânză! Acum aleg "thai ceai" (clătită cu legume picante la tigaie) şi mănânc cu poftă. Chiar de va cere un iaurt după! Cu Anca merg desculţ spre hostel (că aşa îţi obişnuieşti tălpile cu condiţii mai grele; chiar când am venit la clătite le spuneam colegilor că dacă nu te concentrezi la ceea ce te înţeapă sau te zgârie pe tălpi, poţi merge pe orice!), pe moment aleg să mă duc pe plajă unde o găsesc pe Desiree cu romanul de aventuri spirituale în India, Namaste şi mi se re-aprinde dorul de a-l citi. Sper să îl iau cât mai curând! Apar pe rând colegii şi care vrea, intră la o baie în mare. Acum am şi eu chef, las telefonul, şapca şi portofelul pe prosopul unei colege şi ţuşti în apă! Nu mă omor eu după bălăceală, dovadă că mă duc de două ori după geamandură şi ies pe plajă. Nu-mi luasem prosop, nimic la mine şi mă aşez pe nisip între prosoapele colegilor să mă usuc. Vorbim, plănuim, timpul trece... Se apropie ora 12.00 şi Diana ne invită la un macrou afumat pe care l-a adus de la un coleg de serviciu. Colegele îşi strâng pe rând prosoapele şi ca urmare telefonul, şapca şi portofelul meu sar de pe un prosop pe altul până ajung la proprietar! Pe terasa faină a hostelului ne adunăm într-un separeu cu o cutie de vin de Segarcea de 5 litri şi macrou afumat care aşteaptă să fie devorat. Şi nu aşteaptă prea mult! Foamea e mare, veselia e mare, norii se cam adună! Fac ceva poze de la înălţime cu aparatul fiecăruia şi începem să mâncăm din peştii foarte faini şi bine pregătiţi. Pentru doritori e şi un peşte în stil sushi!


Mai rămăsese un macrou nedigerat şi hop de nicăieri apare Noemi zâmbăreaţă ca întotdeauna. Îmi spusese mai devreme că vrea să meargă până în "2 mai" la explorare a locurilor. Fusese mai devreme pe plajă pe cei 4-5 kilometri, mai povestise cu ceva localnici... Intră în jocul macroului şi vîntul începe să fluture perdelele terasei. Imediat începe să plouă şi mă întreabă: "Vii în mare?" "Haide!" Alergăm prin ploaie direct în apă cu Duţu după noi. E minunat de caldă apa şi parcă nici nu mai contează că plouă. Bucuria e cea mai mare! O mică bălăceală şi revenim bucuroşi la colegi. Furtuna îşi face de cap în Vamă! Veniseră nişte nori de pe uscat şi toarnă din ei la greu! Marea e liniştită (circa 15.30)!
Când o pornit ploaia şi mai tare, creşte şi foamea! "Hai la Şoni!" Prin ploaie tot cu Noemi mergem la vecini şi  ne bucurăm de ploaia care se scurge de pe acoperişuri şi din cer, de muzica faină ungurească şi de meniul foarte variat. Fain meniu scris de mână pe un caiet dictando! Cât o mai ţine şi meniul pe ploaia asta! DJ-ul e foarte zen şi alege muzica exact cum trebuie: nici prea tare, nici prea încet, nici prea zgomotoasă, nici prea de adormit copiii! Fata care ne serveşte e foarte simpatică şi ne ajută în alegerea felurilor de mâncare. Ne povesteşte despre fiecare opţiune a noastră. Împreună cu ea facem alegerea cea mai bună. Noemi îşi ia pui cu vişine, eu o supă de linte şi orez indian şi fiecare câte o porţie de gomboţi cu stafide. Porţiile sunt aparent mici pentru preţul lor, dar te saturi! Şi gomboţii... sunt un fel de găluşte cu prune cum îmi făcea bunica mea când eram mic! Tasty! Parcă nu ne vine să plecăm. Fetele care servesc la masă sunt de admirat. Prin ploaie, prin vânt nu au nici o taină să îţi aducă de mâncare! La supe chiar ploaia mai adaugă un plus de savoare! Fata care ne-a servit (nu pot să îi spun chelneriţă fiindcă nu îmi place să categorisesc oamenii) întârzie puţin fiindcă se udase prea tare şi a şi început să strănute. "Hai noroc!" Vine îmbrăcată bine, mai glumim puţin şi cam vine vremea să plătim şi să mergem la autocar. Mai ales că venise şi o colegă de ne-a spus că autocarul e pe picior de plecare!
La 17.30 suntem cu bagaje cu tot în autocar. Plouă de rupe şi nici nu pare să se oprească. Tudor şi Anda au rămas în Vamă să mai strângă ce mai era de strâns şi au avut parte de o furtună urâtă care le-a dărâmat o parte din acoperiş. Cum sunt oameni harnici, a doua zi totul e ridicat mai solid şi mai sănătos.

Când vreţi să mergeţi în Vamă şi de nu aveţi melancolia statului la cort, a trezitului cu faţa în nisip, a berilor uitate "pe un colţ pe-o etajeră", a muzicii folk, a focurilor de pe plajă şi a chitărilor, a vremurilor Depeche Mode, Led Zeppelin, Pink Floyd, Bob Dylan etc, mergeţi la Pura Vida Beach Hostel pentru iz de Vamă şi distracţie. Noi ne-am simţit super şi sunt convins că orice week-end petrecut acolo va rămâne mult timp în amintirile voastre!

Namaste!

Maraton Apuseni - energie și tradiție 22-24 iunie 2013

$
0
0
Maraton Apuseni (MA) - energie și tradiție 22-24 iunie 2013

"Copilul nostru", al CAR Cluj Universitar, Maratonul Apuseni msg systems  a făcut trei anișori! Trei ani în care l-am crescut și ne-a crescut, trei ani în care ne-am bucurat, ne-am agitat ca toate lucrurile să meargă uns, trei ani în care numărul concurenților și poveștile lor despre Maraton Apuseni msg systems (cel puțin) s-au dublat, trei ani în care am fost din ce în ce mai apreciați, trei ani cu probleme și cu rezolvări care de care mai neașteptate... Nucleul de bază al organizării este format din câțiva oameni extrem de dăruiți care nu încetează să muncească voluntar și cu extrem de mult suflet în fiecare an. Eu, ca să fiu sincer, sunt doar un voluntar care ajută pe cât se poate (de la distanță) ca niște rotițe să se învârtă în sistemul MA!

Dacă vi se pare că un concurs montan este ușor de pregătit, iată cam ce presupune. Pregătirea unei ediții începe imediat după ce s-a terminat cea anterioară (în toamnă am parcurs cu câțiva colegi o parte din traseul din acest an). În fiecare an căutăm noi variante de traseu care să facă terenul cât mai alergabil. Asta poate să însemne zeci de ture în care căutăm trasee, în care verificăm cu GPS-ul distanțe, în care curățăm poteca sau chiar o reconstruim (de exemplu de anul trecut și până acum Dinu Mititeanu a mers singur, cu Marlene sau cu alți colegi de DOAR 3 ori pe varianta finală care ocolește Scărița pe la coliba "La lăpșor"!). Găsisem la un moment dat o variantă prin rezervația geo-botanică și incendiile ne-au determinat să renunțăm la ea. Sponsorii sunt o parte foarte importantă a oricărui concurs. Meritul este al colegilor mei care au căutat și găsit tot timpul anului sponsori de calibru. Materialele de concurs (tricouri, numere, benzi de marcare, buff-uri) au "mâncat" multe ore din timpul liber al colegilor mei. Sistemul de monitorizare/cronometrare (fizic și softuri) a implicat mulți voluntari. Punctele de alimentare și toate produsele de la fiecare punct (apa minerală și plată de la Aqua Carpatica, pepenii, bananele, fructele uscate, băuturile energizante, corturile etc) au însemnat un efort deosebit din partea colegilor angajați în asta. Organizarea de la start/finish la pensiunea Skiland, petrecerea, gulaș-party, concertele, cazarea concurenților și a voluntarilor (o parte am dormit în corturi pe traseu așa cum ne place și cum e nevoie!), posibilitățile de retragere în caz de vreme rea, instrucțiunile pentru alergători și voluntari, colaborarea cu echipa Salvamont locală, căutarea unei date a Maratonului care să se încadreze în programul competițional național (anul acesta am ales ziua Rusaliilor fiindcă beneficiem și de a doua zi liberă), medaliile, promovarea în media, transportul voluntarilor și a produselor în punctele de pe traseu, costumele tradiționale, lumea veche a Săgăgii, proba Family, crosul voluntarilor, calendarele... Cu siguranță mai sunt multe de spus despre un maraton care devine din ce în ce mai cunoscut în lumea de profil! 

Hai să trecem la fapte!

Ziua 1 - sâmbătă 22.06.2013

Vineri seară (deci ziua "zero") mă pornesc cu Ilinca Alexandrescu (pentru prima dată voluntar la MA) cu trenul IR 1631 din București la 20.30 spre Câmpia Turzii. Până la Brașov trenul merge bine și de aici începe să întârzie. Mai schimbăm o vorbă cu colegii de compartiment, mai ațipim puțin, mai citesc câteva pagini (nu prea multe), trenul adună întârzieri pe traseu și ne trezim că am ajuns în Câmpie. Hai fuga jos din tren! Din grabă Ilinca și-a uitat punga cu bocanci în tren. Își aduce aminte că și Ioan Stoenică și-a recuperat o cască din tren, cu ajutorul angajatei CFR (care la început s-a uitat ciudat la ea), reușim să vorbim cu șeful de tren să lase bocancii la gară la Cluj și un coleg, Alex Tofan, îi va aduce la Izvorul Scăriței unde campăm diseară (cu Alex a vorbit Dinu pe drum). La gară (Câmpia Turzii) vin Dinu cu Marlene și cu Adi Bona cu mașina, ne bucurăm de revedere/cunoștință și pe valea Arieșului mergem spre Belioara. Înainte de Buru lăsăm în stânga drumul spre Aiud pe unde am venit acum doi ani cu Nicu Iordache prin cheile Vălișoarei, după Buru în dreapta se face drumul spre Iara și Băișoara (de reținut că așa cum în România avem multe localități "de jos" și "de sus", pe aici sunt localitatea și "muntele" ei; așa sunt Băișoara și Muntele Băișorii!) și noi continuăm până la valea Poșăgii pe care facem dreapta (3 kilometri de asfalt și încă 6 de drum pietruit!). Ilinca e obosită de pe drum şi, fericită că își recuperează bocancii, adoarme o parte din traseu. 

Dinu trebuie să îi ducă pe Marlene și pe Adi la Săgagea unde vor pune cortul și vor avea treabă toată ziua, în special marcarea traseului MA pe tronsonul 2 Bocșești-"La răspântie". Noi (eu și Ilinca) vom merge cu Dinu pe tronsonul 3 "La răspântie"- "La Lăpșor"-Brădățel-Izvorul Belioarei-"La răspântie"-Știolne pentru marcarea traseului și Dinu ne poate lăsa la bisericuța din lemn din Poșaga să mergem doi kilometri pe jos. Cum Ilinca doarme, mergem toți până în Săgagea unde Marlene și Adi debarcă în curtea bunicii Sofia pe care o salutăm cu bucurie. Luni din păcate pe ea nu o vom vedea în costum popular fiindcă merge la biserica catolică unde enoriașii sunt îmbrăcați în negru! La îndemnul lui Dinu, urc cu Ilinca până la biserici (ortodoxă și catolică) să-i arăt ce frumoase îs locurile pe aici. După montarea cortului, Marlene și Adi urcă pentru marcare pe dealul Răfăileștilor pe la Fântâna Popii până la Răscruce/Răspântie, coboară pe la Știolne și înapoi pe dealul Țicului până la Săgagea. Noi trei (Dinu, Ilinca și cu mine) ne întoarcem până în Poșaga și urcăm cu mașina până la PA4 Izvorul Belioarei. Lăsăm bagajele mari și doar cu rucsăcei, benzi de marcaj cu tije metalice și o sapă împrumutată de Dinu de la un localnic pornim pe tronsonul 4 pentru marcare (9.45).
Urcăm pe lângă cireș (în sensul în care vor urca și maratoniștii), în prima poiană facem o pauză de muncă pentru a aranja poteca prin poiană. Cum Dinu e mai obișnuit cu muncă la țară/câmp, îmi arată de două-trei ori cum să întorc brazda, face el doi-trei metri de potecă, mai fac eu un metru-doi, el încă doi-trei și așa în 20-25 de minute terminăm poteca prin poiană. 
Mai departe prin pădure urcăm spre zona cu stânci, Ilinca e uimită de cât de bine se descurcă în sandale (fiindcă bocancii îi va fi adus Alex Tofan când ne vom întâlni la PA4 pe seară), ajungem în a două poiană și apoi urcăm spre a treia denumită "La Măteoaie". Din când în când marcam traseul cu câte o bandă pentru concurenți. Aici în poiană Dinu a prins vremurile când nu existau marcaje și când oamenii își adunau fânul! Acum colibele părăsite și un mic izvor mai aduc aminte că au stat oameni. Aduc aminte că anul trecut (tot de Rusalii) Dinu a săpat cu mâna ca să reamenajeze izvorul, a făcut analiza apei (potabilă) și acum izvorul e reamenajat tot de el. Mâine dimineață în urcare Dinu va lăsa un set de pahare de unică folosință pentru cei care vor vrea să bea apă (pe proprie răspundere)! 
În zece minute ajungem sus "La răspântie" unde va fi postul nostru mâine! Abia apucăm să respirăm câteva minute că norii negri, fulgerele și tunetele ni se arată dinspre stațiune. Asta e cea mai mare temere pentru Maraton: că vremea ne va forța să scurtăm traseul pentru concurenți! Dinu ar fi vrut să coboare pe pârâul Coacăzii și apoi după valea Boului să marcheze până la intrarea în valea Tisei (de unde Cătălina Zăgrean va continua marcarea până la fostul PA din valea Tisei). Vremea îl determină să lase asta pe mâine dimineață! Și nu va mai fi nevoie de marcare! Ciugulim ceva sub un copăcel (Dinu ne avertizează să ne verificăm seara de căpușe fiindcă ei - Dinu și Marlene - s-au trezit cu căpușe care intraseră pe sub pantaloni!). Urcăm spre rezervație (pe unde îi vom îndemna pe maratoniști mâine!) și înainte de a intra în rezervația Scărița-Belioara (asta după ce am trecut printr-o curmătură asemănătoare celei de la "Răscruce") pe dealul înalt înierbat facem stânga și începe ușor să picure. "Hai să marcăm repede să coborâm de aici!" Tună destul de aproape, facem dreapta prin zona râmată de mistreți și coborâm la izvor spre Belioara Luncii. Punem un indicator cu tije pentru izvor și intrăm în pădurea răcoroasă de fag continuând să marcăm. Începe să ne plouă, înaintăm fără să ne pese, punem benzi din când în când și le refolosim pe cele inutile și ajungem pe la ora 16.00 la coliba din poienița "La lăpșor". Intrăm în coliba lângă care este piatra de mormânt a ultimului "mohican". Acesta a primit numele de botez LUP pentru a scăpa de pacostea morții care i-a luat toți frații. El a fost singurul care a trăit peste 90 de ani! Aici vor sta colegii noștri Bogdan și Maria Boer și vor încuraja alergătorii care vor trece mâine! Stăm vreo jumătate de oră să mai ciugulim ceva și în special să se oprească ploaia și pornim mai departe. Coborâm printr-o zonă pe unde acum câteva săptămâni colegii mei au reconstruit poteca, trecem de pârâul Scărița pe unde vine marcajul din Lunca Largă și urcăm la dreapta până în poienița Cornu Pietrei. În partea de sus a poieniței întâlnim marcajul TR ce vine prin zona arsă de sub rezervație. Suntem în șaua din care începem să coborâm pe dealul Brădățel. Până la culmea înierbată a acestuia avem de trecut prin câteva poieni în curs de re-împădurire naturală. În toamnă era așa frumos aici! Acum e posomorât și totuși ni se arată colibele părăsite în stânga și abruptul Scăriței cu peștera semiverticală Coșul Boului (prin care bătaia razelor soarelui forma un fel de ceas solar pentru localnici!). În față teoretic ar trebui să vedem Dealul Bilii și acum e prea mult nor și ceață. Prin pădure coborâm pe poteca clară până în valea seacă Răstoaca pe care facem stânga printre pietre până la PA4/PC5 Izvorul Belioara Poșăgii. Aici suntem bucuroși de vedere/revedere, Alex Tofan o salută pe Ilinca cu "Ai ceva la mine, știi :D?" Facem cunoștință cu unii, cu alții (e normal să nu ne cunoaștem cu toții la câți de mulți suntem în club plus alți voluntari), Dinu mă mustrează puțin că nu am văzut o rolă de bandă de marcat în rucsac (era în fundul rucsacului) și mai aveam nevoie de câteva marcaje spre final și stabilim plecarea pentru dimineață. E distracție mare fiindcă suntem mulți, ne lungim hainele la uscat și pe noi la povești (e circa 18.00), ne întindem corturile în jurul cortului-dom, povestim, mâncăm și undeva pe la 21.00 ne retragem la somn. Eu aș fi vrut să mă retrag mai repede, dar slana cu ceapă și cu un pic de tărie m-au ademenit și pe mine la masa de camping! Vine Mihnea cu duba cu cortul pentru PA4 și cu alimentele, descărcăm, montăm cortul și ne  pregătim pentru mâine. Fiecare are rolul și postul stabilit. Mâine e ziua cea mare!

Ziua 2 - duminică 23.06.2013 ("ziua alergătorilor")

Cu Dinu stabilisem ca la 10-10 și ceva să fim sus la PA3 "La răspântie". El mai are ceva de făcut și pornește în sus (mai devreme de 8.00) pe prin poieni, pe stânci și pe "La Măteoaie" până sus la Răscruce (punctul nostru de pe traseu). Eu cu Ilinca strângem cortul, ciugulim ceva de dimineață și împreună cu Geta Oltean, Ioana Riza și Alex Dumitrescu pornim la 8.30 după domnul Dinu (dintre noi doar Alex va sta la izvorul aflat la obârșia Belioarei Luncii, restul la PA3!). Cunoaștem traseul de ieri și acum e mult mai bine pentru Ilinca în bocanci ;)! Trecem de poarta de lemn și pe panta dinspre "Cireș" eu chiar mă întreb cu voce tare dacă cineva va alerga pe aici. "Stai tu liniștit că l-am văzut pe Tamas alergând pe pante mai mari", îmi spune Geta (n.r. Tamas Bogya, cel mai bun sportiv la toate edițiile MA!).
Urcăm cât de cât grupați (eu merg un pic mai în față căutând mereu să îmi văd colegii), înainte de zona cu stânci Geta vede un șerpișor care o oprește pentru o secundă din drum, continuăm pe zona pietroasă (de unde se vede foarte fain dealul Bilii), apoi prin două poienițe pline de flori și ajungem în poiana "La Măteoaie" (9.20). 
Ies din pădure, urc pe la izvorul reamenajat de domnul Dinu ("domnul" în costum tradițional de mâine!), izvor unde dânsul lăsase un set de pahare de plastic de unică folosință pentru alergătorii care vor vrea să bea (pe proprie răspundere!), urc încă jumătate de pantă până în dreptul colibelor și îmi aștept colegii care alimentaseră cu apă din partea de jos a poienii de sub izvor. Așa faine și vizibile sunt tricourile voluntarilor de la ediția asta a MA! Regrupăm și continuăm spre PA3. Mai aranjez câte o bandă să fie mai vizibilă, intrăm în pădure și în zece minute suntem la PA3 unde Alex Tofan, Ștefan Truți și domnul Dinu începuseră să aranjeze punctul de alimentare. 

Gândim varianta de a amenaja două mese pentru PA pentru cele două direcții din care vor veni maratoniștii, domnul Dinu renunță a mai marca varianta de retragere pe pârâul Coacăzii, vine un reprezentant Salvamont cu ATV-ul care ne va ajuta cu ce e nevoie, Alex pleacă pe traseul marcat spre izvorul de la obârșia Belioarei Luncii (marcat de noi ieri cu un "afiș"), ne împărțim atribuțiile (tăiat fructe și pus pe farfurii - în principal Geta, Ioana și Ilinca, pregătit apă și energizant în pahare și în sticle de 0,5l - sponsorizare Aqua Carpatica, notat concurenții - în principal atribuția mea la care mă vor ajuta Ioana și Ilinca, încurajat concurenții, dirijat concurenții - în principal Dinu și cu mine, ajutat concurenții pentru probleme medicale, fotografiat - în principal eu ajutat de Ioana, strâns mizeria din jurul PA în perioadele de pauză; unde nu am menționat pe cineva anume au participat toții voluntarii de la PA3) și suntem pe fază pentru sosirea maratoniștilor. Aproape de ora 11.00 (10.47 mai exact) trec primii concurenți. Tamas e în primul lot! Trec doar în grabă, iau o sticlă de apă din mers și mai departe în sus pe deal spre rezervație. Mai vin câte doi-trei concurenți care mai beau apă sau energizant, mănâncă fructe sau se odihnesc. Lucian Clinciu e al șaselea! E super fain omul! Se oprește, dă mâna cu  noi, îmbrățișează fetele, povestim puțin... Pornește mai departe, apar și alții după el... Un alergător la un moment dat se oprește și cere un spray pentru gleznă. Își face efectul imediat și apoi aflăm că din PA în PA a făcut asta cu ambiția de a termina maratonul! Unii concurenți doar iau o sticlă de apă și merg mai departe, alții mai mănâncă un pic, cu alții vorbim și îi încurajăm ("ați trecut de jumătate!"; chiar o concurentă se bucură că a terminat semimaratonul!), nu îi lăsăm să scurteze bucla Scăriței... Pe la 11.00 Tamas vine dinspre stânci la fel de sprinten ca mai devreme. Parcă cei 10 kilometri ai buclei au fost doar doi pași! De acum încurajările sunt pentru ambele direcții! Pentru toți concurenții și chiar cu numele pentru cei pe care îi știm (începând cu colegii noștri de club Mihnea Prundeanu, Serghei Suslov, Ioana Mica, Csaba Papp, Cozmin Ardelean, Călin Floare - scuze dacă mi-a scăpat vreun coleg!). Concurentul Ilie Roșu de la fabrica de steaguri trece pe la noi extrem de bine dispus. Are două steaguri ale României și un steag al Uniunii Europene în mâini! Pentru el este al 70-lea maraton din carieră, al 60-lea cu stagul României și al 33-lea cu steagul Uniunii! Pe la 13.00 trec ultimii concurenți din primul sens și mutăm masa pentru sensul de întoarcere. Toți au depășit lejer timpul limită de 4.5 ore pentru acest punct!










De acum încep să vină concurenții de pe bucla Scăriței. Unii mai obosiți, alții mai veseli, unii cu zâmbetul pe buze, alții ne "mustră" că i-am păcălit spunând că într-o oră termină bucla... Am estimat timpul ăsta ca nealergători și chiar cei mai buni au parcurs bucla într-o oră și zece minute! Atmosfera e destinsă indiferent de efortul și oboseala fiecărui concurent. Vremea pare să se joace un pic cu noi și începe să își arate colții. Chiar spre stațiune și Boinic (unde am fost voluntar la prima ediție) se văd niște fulgere. Nu au făcut nimic grav! Dă și un pic de ploaie așa cât să mai răcorească, alergătorii se bucură de răcoare, de apă, energizante și de fructe. Acum la a doua trecere pe la Răscruce mulți alergători stau și se odihnesc puțin. E și normal după ce ai parcurs trei sferturi din traseu! Eu îmi păstrez postul de marcator al timpului fiecărui concurent chiar dacă nu mai este strict necesar. Stabilisem să facem asta pentru ca în caz de oprire a concursului să considerăm timpii finali în acest punct! Salvamontistul nostru are o problemă de rezolvat și se tot agită. Un alergător de la semimaraton a plecat însoțit de un biciclist care a fost văzut ultima dată la coborârea de pe Pietrele Mărunte. De acolo nu l-a mai văzut nimeni! E în zona lui și cumva trebuie să rezolve problema! Până la urmă biciclistul nostru a coborât și a dat un semn de viață când a ajuns aproape de Turda (la aproximativ 40 de kilometri "de locul faptei").







Cam pe la ora 15.00 au trecut concurenții și bunul prieten al domnului Dinu, Jozsa, vine cu mașina de teren (cu volan pe dreapta) să ia cortul de PA. Strângem totul și înghesuim în mașină și până sus în vârful dealului merg cu el ca să îl ajut să fixeze pe mașină cortul care căzuse. Mă ajung Ilinca și Geta din urmă și împreună vom merge pe curba de nivel a Românesei spre Știolne. Binențeles că mai găsim gunoaie și marcaje pe care le luăm cu noi!

La Știolne eu mă gândeam de n-am putea coborî prin mlaștină și apoi să urcăm direct la Crucea Crencii. Marlene ne vede de la Crucea Crencii şi mă sună (îi păream că nu mai știu pe unde să ajung la Crucea Crencii) și îmi explică pe unde să mergem. Urmăm breteaua de semimaraton, la Bocșești întâlnim niște voluntari studenți la Geografie care o așteaptă pe doamna profesoară Cristina Bolog (colegă de club pe care o văzusem venind pe lângă colibele Știolne) (Cristina, mă iartă dacă am greșit afirmând că îți tragi originile din satul Bologa!). Pe drumul voluntarilor ajungem la capătul drumului forestier de pe Valea Vadului unde mă întâlnesc cu Nicu Trăistaru, coleg cu care nu m-am văzut de când ne-am întors vara trecută din Dolomiți. Trecem apa Vadului și pe marcajul turistic CA urcăm până la cabana militară.

Aici mă întâlnesc cu doi maratoniști cu care mergem pe scurtătură până la Skiland prin fața pensiunii Andreea (unde a fost startul la prima ediție a Maratonului Apuseni msg systems) și apoi la stânga pe drumul pe unde au urcat concurenții spre Finish line. E atmosferă faină, muzică destul de tare, colegi agitați cu treabă la cronometrare, voluntari și concurenți bine-dispuși, foame destul de mare... Mai ales de gulașul cu care ne așteaptă Eva pe terasa din spatele pensiunii! Merg cu Ilinca la terasă pentru o porție de gulaș (yamiii!) înaintea căreia nu pot să mă abțin să îmi iau o sticlă de suc ce alunecă instantaneu pe gât. Bun gulașul și mâncat destul de în grabă printre câteva cuvinte schimbate cu Oana Suciu și  Alex Duma, colegi cu care am împărțit postul (Alex) pe dealul Boinic. Ne grăbim fiindcă Gabi Vonas ne invitase la proiecția Diei "România în culori" din sala de mese! Bucurie mare să o revăd pe moroșanca noastră dragă și fainele ei poze şi gânduri! Urmează simpatica prezentare a lui Cosmin Andron și a Cristinei Pogăcean despre ascensiunea lor recentă pe Ghandarva Chuli (6248m). Stilul foarte fain de prezentare al lui Cosmin destinde atmosfera și face ca timpul să treacă extrem de repede! Pe la 20.30 începe festivitatea de premiere cu un scurt "discurs", mai bine zis o mulțumire din partea "mocanului" nostru Dinu pentru eforturile tuturor. Până acum am menționat-o foarte puțin pe Marlene, ajutorul de bază al lui Dinu în tot ce fac împreună! Și fac foarte multe! Mocanul Dinu, mocanca Marlene (se simte mocancă chiar de lumina zilei a văzut-o în Oltenia!) și moroșanca Dia vor fi cei care vor da premiile, medaliile și felicitările concurenților! Locul fiecărui concurent se poate găsi pe site-ul oficial al concursului și nu are rost să înșirui aici nume peste nume. Vreau doar să vă mulțumesc vouă, dragi concurenți pentru că iubiți Apusenii, că alergați prin aceste locuri faine și că ne "puneți la treabă". Unii dintre voi ați scris de ce veți reveni la Maraton Apuseni msg Systems!









După festivitatea de premiere și felicitările de rigoare începe petrecerea. Cei de la "Luna Amară" vor bucura mulți dintre cei prezenți. Noi (eu și Ilinca) mai stăm la masă cu câțiva concurenți (dintre ei i-am reținut pe Monica Vârșescu și pe Gheorghe Ștefan care au avut grijă unul de altul pe traseu!), nu pot să mă abțin de la niște slăninuță cu ceapă de la ei de-acasă, mai râdem, mai povestim cu ceva vișinată și caut să aranjez cu cazarea pentru mine și pentru Ilinca. Dragoș Roncu rezolvase pentru Dinu și Marlene pentru o cameră și prin el am vorbit cu Eva pentru două locuri pe paturi pliante în sala de mese. Dintre cei din sala de mese eu am ales să dorm pe izopren pe jos și cred că a fost cel mai odihnitor. Vă dați seama că după ce am adormit, nu știu ce s-a mișcat pe lângă mine! Cert e că dimineață știam că vom merge cu Dinu și Marlene în Săgagea.

Ziua 3 - luni, 24.06.2013 "ziua tradiției"

Anul trecut când am fost cu Dinu și cu Marlene de Rusaliiși am parcurs întreg traseul de maraton, Dinu și Marlene au fost uimiți de cât de puțini oameni mai poartă costumele tradiționale, chiar și la sărbători. Au fost dezamăgiți atunci, l-au rugat pe părintele satului să le spună oamenilor ca măcar de sărbători să poarte frumoasele costume lucrate cu atâta migală și să nu le mai lase să se strice prin lăzi. Acum o săptămână Dinu și Marlene au revenit în Săgagea și l-au mai rugat încă o dată pe părintele Ilea să vorbească cu sătenii să se îmbrace în costumele strămoșilor. Le-a fost și lor teamă că vom merge degeaba acolo fiindcă părintele spusese că nu știe dacă poate veni. Cu mult drag găsiți pe site-ul domnului Dinu povestirea plină de suflet și căldură! Și aici în satele de munte părintele este nucleul satului! Mare ne-a fost bucuria când am ajuns la biserică și am văzut că trei sferturi din oameni sunt îmbrăcați în straiele albe (iertare dacă vă aduc aminte de versurile Mădălinei Amon "trei sferturi să se afle-n cer şi doar un sfert în humă"). Era și părintele Ilea care a reușit să vină cu preoteasa și fetele! Oamenii erau pregătiți să stea la pozat de către domnii de la oraș!

Anul acesta mai multe tradiții se unesc în această zi. În primul rând este ziua Sânzienelor care "plutesc în aer și aduc bunăstare, recolte bogate, tămăduire și fecunditate femeilor și animalelor de pe lângă casă în noaptea dintre 23 și 24 a lui Cireșar". În al doilea rând începând din acest an la inițiativa comunității "La blouse roumaine" se serbează ziua internațională a iei. Bucurie pentru toți, și domni și mocani de a gusta din ceea cea are poporul nostru mai frumos și mai drag!

La apelul de aseară făcut de Dinu la festivitatea de premiere pentru vizita de azi de la Săgagea am răspuns foarte puțini. E doar vorba de alegerea fiecăruia și de a ști să te bucuri de ceea ce primești in every moment of your life. Așadar spre Săgagea pornim pe la ora 8.00 Dinu, Marlene, Ioana Riza, Alex Dumitrescu, Ilinca Alexandrescu, Dia Somogyi, Gabi Vonas, Florin Munteanu, eu și încă vreo câțiva alergători (cu sau fără costume populare). În mai puțin de două ore mergem prin Băișoara, Iara, Buru (nu intrăm în Buru, am spus doar orientativ) și Poșaga până în Săgagea la PA2 unde Cristi Chira și Maco (Marcel Giurgea) erau șefi de trib. Eu  ("săgăgeanul din București") rămân cu Alex la PA ca să ajut pe Mihnea sau pe Serghei să strângă cortul când vin cu mașina. Ne mai lungim la vorbă cu fata cea mică a lui Cristi până vine Serghei. După ce au plecat de aici cu dubița, au avut o pană și ceva timp pierdut până la Muntele Băișorii! Mai mâncăm căte o felie de pepene, strângem cortul și urcăm și noi spre biserică. După o serie de poze Ilinca și Ioana veniseră să ronțăie ceva fiindcă tare le era foame. Eu, așa cum îs obișnuit, mâncasem ceva imediat după m-am trezit!



Urcăm pe platoul bisericilor și Dinu ne povestește de ce sunt două biserici aici : enoriașii catolici au fost forțați să treacă la ortodoxie pentru câteva generații și când a revenit un preot catolic în sat, s-a redeschis și biserica catolică. Știți cum este, sătenii merg după părinte și dacă părintele (omul) e bun, religia e pe al doilea plan! Noi mergem la bisericuța albă ortodoxă (unde erau colegii mei) și la poarta bisericii suntem primiți de câțiva săteni. Printre ei este și unul cu care mă întâlnisem ieri când coboram peste Româneasa. Îşi căuta calul care era pe dealurile de lângă Româneasa și curmătura Răspântiei. Ne bucurăm de frumusețea oamenilor și a costumelor și parcă nu mai prididim la poze. Și noi, "domnii", vrem poze, și mocanii de aici vor! Pentru ei este un eveniment să li se facă poze și în viitor să le fie aduse (așa cum au făcut Dinu și Marlene în alți ani!). Tineri, bătrâni, femei și bărbați în toată puterea strălucesc de mândrie sub cămeșile albe cusute cu multă migală. Stau în fel și chip și aparatele noastre nu se mai opresc din declanșat și aranjat "la poză". Avem doară fotografi profesioniști (Marlene, Dia, Florin)!












De la îngrijitorul bisericii aflăm toată arta și sufletul puse în cămeșile și în ițarii de cânepă. Totul începe de la cultivat cânepa, treierat, uscat, tras în fir, țesut, cusut, brodat de cele mai multe ori modele originale, vopsit, spălat și în cele din urmă purtat și păstrat cu mare grijă. Îi simt bucurie în fiecare cuvânt pe care ni-l spune! Acum am un mic regret că nu am la mine aparate cu care să înregistrez toate cuvintele astea. Peste ani vor fi o comoară de suflet la fel ca și toți oamenii de azi! Mulțumiri lui Dinu și Marlenei pentru surpriza asta xtrem de plăcută! Mai suntem câțiva în curtea bisericii și Marlene ne spune cu bucurie : "Ne-a invitat tanti Anastasia la un balmoș la ea în grădină. dacă aveți plăcerea, noi mergem acum în sus spre casa ei!" Binențeles că mergem, cum am putea să nu? Urcăm cu tanti Sofia care ne lasă să mergem în sus spre tanti Anastasia și ea coboară la casa nepoților. Ar vrea să ne dea niște ouă când coborâm pe acolo! Ajungem în curtea bunicii Anastasia care ne aștepta cu balmoș (un fel de mămăligă altfel decât facem noi la oraș) cu jintiță și ciuperci pe pătură în grădină. Bun de nu se poate și nu poți mânca prea mult. Nici balmoșul, nici socata adusă de tanti Anastasia, nici ierburile vindecătoare n-au putut depăși bucuria cu care povestește ea despre viață. Are 84 de ani, a trecut prin multe în viață, s-a căsătorit pentru avere și mai apoi și-a îndrăgit omul cu care a construit multe, acum are grijă de fratele ei bolnav, ne cântă și ne încântă cu o doină din frunză (da, cântă din frunză!), e optimistă și bucuroasă pentru fiecare clipă și fiecare fir de iarbă din curte, ne povestește despre câte și mai câte și parcă nu ne vine să mai plecăm. Mai vine o vecină să-i dea niște bani și îi face și ei câteva poze, ne tragem în chip cu bunica Anastasia (devenită dintr-o dată atât de dragă ca și bunica Eugenia din Fața Pietrii!) și cu ce acareturi are prin curte (cei care am fost acolo, am remarcat cu siguranță rețeaua de sfori făcută la circa doi metri de pământ ca să împiedice păsările). Marlene coboară un timp până la mașină de se schimbă cu haine mai comode și revine să-i facă poze și lui tanti Ileana de la care cumpăraseră (și Dinu, și Marlene) costumele mocănești.









Tanti Ileana (pe care o cunoscusem anul trecut) încă nu e gătită și când iese pe ușă, mai-mai să nu o mai recunoaștem de frumoasă ce este. Îi e un pic jenă și o îndemnăm să râdă cum îi e obiceiul și să fie mândră de costum. Îi facem poze singură, cu domnul Dinu, cu fiul ei și parcă aparatul lui Marlene nu s-ar mai opri. Simte și el bucuria din sufletul Marlenei!






Băiatul lui tanti Ileana ne-a promis că de la anul va încerca şi el să poarte costumul tradiţional. Ne-am bucura să se ţină de cuvânt!

Îi lăsăm în poartă cu lumină în chip când văd că nu sunt uitaţi în acest minunat colţişor de lume şi coborâm spre valea Marginea. Fiindcă pe uliţă e ceva noroi, Dinu e nevoit să ridice puţin iţarii să nu-i murdărească ;).
Pe uliţe şi poteci de ei ştiute ajungem la valea Marginea la PA încă nedesfiinţat complet, ne salutăm şi mulţumim pentru zilele faine şi pornim la drum spre casă.


Pe drum facem o pauză de câteva minute la schitul Poşaga. La venire văzusem lucrările de pe zidul exterior şi acum Dinu a propus să şi intrăm puţin. Schitul din lemn, clopotniţa din spate, clădirile administrative, trandafirii viu coloraţi se alătură peisajului lunar ridicat de stâncile Scăriţei. Biserica a fost construită în 1933, viaţa monahală i-a fost întreruptă în 1960 printr-un decret comunist şi abia după evenimentele din 1989, aşezarea monahală şi-a recăpătat funcţia iniţială. Mai multe detalii despre schit se găsesc pe site-ul oficial al ortodoxiei româneşti. Schitul este cunoscut prin Izvorul Tămăduirii aflat în apropiere de schit pe apa Poşăgii. Până nu demult accesul la izvor se făcea pe un pod mişcator ale cărui cabluri le-am văzut lângă podul nou din beton. Coborâm să bem puţină apă şi ne întoarcem rapid la maşină că mai avem ceva drum spre casă. Dinu ne spune să mergem pe lângă zidul schitului să admirăm lucrările în ceramică. De la intrarea în schit spre capătul zidului ne vom întoarce în timp de la Brâncuşi la Decebal şi Burebista. Până să îi văd pe ultimii doi eram intrigat că nu apar dacii noştri când ei sunt de fapt cei mai importanţi! Simt în ei şi-n mocanii de aici dacii liberi de acum două mii de ani.

"Suntem urmaşi de daci şi suntem liberi
Căci libertatea ne-a fost crudul dor
Murind am rupt în veacuri mii de lanţuri
Ce ne-au robit mereu de-atâtea ori"
                                        
                                                 "Dacii liberi" - Focul Viu







Cu multe comori şi bucurii adunate în inimă încheiem la 17.40 sărbătoarea Maratonului Apuseni, a Sânzienelor, a tradiţiilor de sus din munte şi a libertăţii de a fi Oameni. Într-o oră şi jumătate suntem în Cluj la autogară şi prindem un autocar (19.30, 50 de lei biletul) cu care ajungem la 4.00 dimineaţa în Bucureşti. Cu autobuze de noapte ajungem acasă înainte să se lumineze. Obosiţi şi fericiţi că am făcut treabă bună! 

Acum că ediţia a treia a Maratonului Apuseni msg systems s-a terminat cu succes şi cu amintiri plăcute, începem pregătirile pentru ediţia din 2014 deocamdată cu antrenamente săptămânale de mers sau alergare pe unde ne vor duce drumurile. Acolo ducem Maratonul prin buffuri, bună dispoziţie şi atmosferă caldă şi unitară!

Ţineţi pasul cu noi!

Train delivery 28.06.2013

Comorile Chinei 30.06.2013

$
0
0
Comorile Chinei 30.06.2013

De când s-a inaugurat expoziția "Comorile Chinei" la Muzeul Național de Istorie a României, mi-am propus să merg acolo. Punctul forte al expoziției sunt patru exponate din Armata de Teracotă, patru militari și un cal (despre care povestesc mai jos), dar vă asigur că sunt doar o mică parte din exponate. Toată civilizația Chinei din paleolitic până în prezent este o comoară inestimabilă în care doar timpul de vizitare limitat îți este barieră. Că vorbim de asta, programul Muzeului este extins în perioada expoziției de marți până duminică de la 10.00 la 18.00 și în ultima sâmbătă a fiecărei luni până la ora 22.00. Biletul de intrare în muzeu costă 25 de lei (adulți), 15 lei pentru elevi, studenți și persoane cu dizabilități și pachete familiale (doi adulți și maxim trei copii până în 18 ani) sau cu "acces rapid" la 50 de lei. Nu ne-am dat seama prin ce metodă casiera i-a cerut Ilincăi doar 7 lei pe bilet! Normele de securitate impun interzicerea folosirii armelor de orice gen, trecerea printr-o poartă de siguranță asemănătoare celor de la aeroporturi și fotografierea fără bliț. Mi se pare normală această ultimă restricție! Nu și altora, așa cum îmi spune una din angajatele muzeului!

Ne lăsăm la garderobă hainele ude și cu chef de vizită intrăm în expoziție. Ca să înțelegeți ceva date tehnice, duminică pe 30.06.2013 a plouat pe rupte în București și Ilinca a venit cu ideea de a merge la Muzeul de Istorie pe principiul că pe ploaie nu e chiar așa multă lume. E adevărat că nu a fost aglomerație, dar nici doar noi în muzeu! Ideea ei a fost bună și era normal să profităm amândoi de ocazie!

Se recomandă ca vizita să se facă în sensul indicat de săgețile de pe podea (întrebare pentru cei care au vizitat expoziția : ați observat săgețile?).
Pentru o înțelegere a expoziției este prezentată la început o cronologie a istoriei Chinei. Primele exponate (din cele 101!), un Cong de jad (piesă octogonală de jad cu perforație circulară în centru) și un Bi de jad (disc) din cultura Liangzhu (3300 î.Chr-2200 î.Chr.) erau folosite pentru venerarea Pământului respectiv a cerului. Piesele aparțin neoliticului târziu. Pe rând s-au dezvoltat dinastiile Xia (cca 2070-cca 1600 î. Chr.), Shang (cca 1600-1046 î. Chr.), Zhou de vest (1046-771 î. Chr.), perioada "Primăverii și Toamnei" sau perioada "Statelor combatante" (221-207 î. Chr.), dinastia Han (206 î. Chr-220 d. Chr.), perioada "Celor trei regate", dinastiile Jin de nord și de sud (220-589), dinastia Sui (589-618), dinastia Tang (618-907), perioada "Celor Cinci Dinastii și Zece State" (907-960), dinastiile Song, Liao și Jin (960-1279), Yuan (1279-1368), Ming (1368-1644), Qing (1644-1911) și apoi Republica Chineză (1912-1949) continuată cu Republica Populară Chineză din 1949 până în prezent.

Voi povesti doar despre unele exponate sau despre pasaje istorice fiindcă altfel ar fi prea multe de spus.

Urmează două vase din cultura Majiayo (3300-2050 î. Chr.) din valea superioară a Fluviului Galben, pe unul din ele fiind redată ideograma "mi" ("orez") în foră perfect simetrică.
Continuăm cu câteva vase din ceramică, bronz pentru băut vin, gătit, spălat, pentru ritualuri, pentru păstrarea alimentelor de bază, pentru abluțiune - spălare a unei părți a corpului pentru purificare (din timpul dinastiilor Chang, Xia, Zhou, a perioadei "statelor combatante", a perioadei "primăverii și toamnei") etc.




În perioada Qin-Han s-a realizat prima unificare națională din istoria Chinei. În 221 î. Chr. Regatul Qin a cucerit alte șase state realizând astfel primul stat chinez unit. Qin Shi Huang s-a autointitulat "primul împărat" a pus bazele primei dinastii reprezentând puterea centralizată. Politica de unificare și introducerea monedei unice (prima monedă, nu Yuan-ul actual!), scrierea, unificarea sistemelor de măsuri și greutăți au facilitat dezvoltarea socială, economică și culturală și schimburile culturale și comerciale. În perioada dinastiei Han reforma politicilor guvernamentale a condus la creștere economică, stabilitate socială și prosperitate. Din perioada acestor dinastii găsim arme, capete de olane de ceramică cu motive tradiționale (pasărea Phoenix încovoiată, ideograme), figurine funerare din ceramică, vase pentru arderea lemnului de santal (noi acum ne bucurăm decâteva bețișoare aromate!), cărămizi, accesorii pentru care și harnașamente descoperite în mausoleul de la Yangling al împăratului Jingdi etc. În timpul împăratului Wudi, grație stabilității sociale și a statului consolidat, suveranul a lansat un contraatac puternic împotriva populațiilor nomade din nord extinzându-și astfel dominașia asupra statelor învecinate. Împăratul l-a trimis pe Zhang Qian, supusul său, în mai multe misiuni diplomatice în regiunile vestice. Datorită acestora, dinastia Han de Vest a stabilit legături cu statele din regiunile vestice și a fost inaugurat "Drumul Mătăsii".


Mausoleul Primului Împărat, situat la poalele muntelui Lishan în suburbia orașului Xi'an din provincia Shaanxi din vord-vestul Chinei e cunoscut pentru dimensiunea grandioasă și pentru bogata colecție care include armata de teracotă. Exponatele din armata de teracotă, descoperite în trei gropi aflate la 1.5 km est față de mausoleu, reprezintă diferite categorii militare (circa 8000 de războinici, 100 de care și mii de arme). Calul de teracotă (H=174 cm, l=218 cm, gr=44 cm) e considerat a fi cal de tracțiune datorită găurilor rotunde simetrice din dreptul pântecelui său. Calul și celelalte statuete sunt în mărimea naturală din timpul dinastiei Qin. Războinicii (generali, ofițeri și soldați) sunt modelați cu mare atenție la detalii care redau expresii, gesturi și mentalități diverse. Pe chipul generalilor se citesc curajul, hotărârea și abilitatea de strateg. Ofițerii par serioși și credincioși, iar soldații sunr redați în diverse poziții, atitudinea lor reflectând vigilența, curajul și puterea de sacrificiu în luptă.
Generalul cu cel mai înalt grad din armata permanentă
Războinic în armură din avantgarda formației militare de atac
Vizitiu (conducător de car)
Soldat îngenuncheat
Budismul a pătruns din India în China prin intermediul "Drumului Mătăsii" în perioada Wei-Jin și a dinastiilor de nord și sud. Călugării au adus arta budistă și au îmbogățit cultura Chinei aducând o nouă vitalitate și dinamică societății. Budismul prosperă datorită claselor conducătoare. Sunt construite temple și statui ale lui Buddha și a altor zeități budiste.

În perioada 420-960 "Drumul Mătăsii" a avut o perioadă de glorie creând o punte de legătură comercială între Chang'an (în prezent Xi'an - China) și Marea Mediterană. China controla regiunile vestice și unele zone din Asia Centrală și a stabilit o serie de măsuri eficiente garantând un transport și schimburi comerciale sigure. "Drumul Mătăsii" a  promovat contactele și schimburile culturale între civilizațiile din est și cele din vest și avea ramuri până la Beijing, golful Bengal, Kabul, Baghdad și marea Mediterană (până la Veneția și Genova) și prin toată Asia, Marea Neagră, zona României actuale, Lvov, Gdansk (Marea Baltică), Budapesta, Viena, Praga și chiar Koln. Din timpul dinastiei Tang (618-907) avem vase cu diverse utilități, tobe Jie din lut roșu goale pe interior, perne din ceramică multicoloră, oglinzi de bronz, figurine pictate ce reprezintă străini (chiar unul pare să aibă căciulă de tarabostes!), pandantive de jad etc.



În timpul dinastiei Tang s-a studiant istoria dansului și a muzicii din perioada celor Cinci Dinastii, piesele de pe coridorul unui mormânt din această perioadă evidențiind acest lucru.
În timpul dinastiei Song (960-1279) a fost punctul culminant al dezvoltării științifice în veche Chină (astrologie, matematică, medicină, porțelanuri).



În timpul dinastiilor Yuan, Ming și Qing (ultimele dinastii chinezești), perfecționarea detaliilor artistice a ajuns la apogeu. De altfel vasele de ceramică Ming sunt cele mai cunoscute în toată lumea prin finețea și mulțimea detaliilor.







Tot din timpul dinastiei Qing se remarcă ceasul imperial de masă cu suport aurit pentru pălării (dublă funcțiune) și paravanele de masă din lemn de santal cu încrustații de email la bază. Am auzit în dreptul acesteia o explicație conform căreia la masă cu împăratul nimeni nu avea dreptul să îl vadă și de aceea erau folosite aceste paravane!


Ultima parte a expoziției reflectă legăturile României cu China de-a lungul istoriei. Deși sunt despărțite geografic și cultural, cele două țări au avut un punct comun în Evul Mediu : au reprezentat timp de un secol frontierele vestică și esgtică ale imperiului mongol. S-au descoprit în Dobrogea la Isaccea primele monede datate după calendarul chinezesc (în anul Câinelui 1268-1287) și apoi în următorii ani (anul Tigrului, anul Găinii). China este menționată sub diverse denumiri în scrierile românești din sec XVI-XIX (după sursa de informație primară a autorilor): Sireica, Cataio (din denumirea Cathay de proveniență latină), Hinneai/Hina (de proveniență germană și poloneză), Chiati (de proveniență rusă). China provine de la termenul Cin/Sin de origine persano-arabă-turcă care la noi a rămas prin termenii adjectivali cinie/sinie (de lucrătură/de modă chinezească). Pe teritoriul Basarabiei s-a găsit în 1988 la Orheiu Vechi un bol de porțelan din timpul dinastiei Yuan și un fragment de oglindă din bronz cu inscripții chinezești din sec. XIII-XIV. 
Prima menționare a Chinei în literatura românească veche se găsește în "Letopisețul Țării Moldovei" din sec XVII al lui Grigore Ureche : Țara Tătărească sau Tătăria cuprindea "o mare parte din Evropa și Sarmațiia toată de la Asia cu Sțițiia sau Sireca, ce-i zic acum Cataio...". Spre sfârșitul sec. XVII spătarul Nicolae Milescu a condus întâia ambasadă rusească în China, misiune în urma căreia a scris în rusă trei cărți care reprezintă primele jurnale de călătorie în Extremul orient al unui est-european.. Prima carte de geografie din spațiul românesc "De obște gheografie" (Iași, 1795) cuprinde un articol despre Hina/China.
În "Albina Românească" (4 martie 1848) sunt descrise obiceiur chinezești legate de deprinderile originale și de statornicia chinezilor în urmarea acestora ("eticheturile" ca urmare a morții "Împărătesei de Hina ce de curând au răposat"). Tot în "Albina Românească" în mai 1829 apare primul articol în care e menționată China  Despre călătoria baronului Humboldt și a profesorului Rose în Orientul Îndepărtat. Ulterior și alte publicații românești, în special "Gazeta de Transilvania" înființată în martie 1838 de George Barițiu, conțin informații despre China preluate din gazete germane, englezești și franțuzești care vizau aspecte politice, militare, comerciale și legate de civilizația chineză puțin cunoscută la acea vreme în Țările Române.  

De la sfârșitul sec. XVIII datează și cea mai veche reproducere cartografică realizată de marele vornic Iordache Golescu (1768-1848) în care este figurată China. E vorba de Atlasul de tabele geografice în limba greacă.

Fiindcă mai avem un sfert de oră până să se închidă muzeul, intrăm puțin și în Sala Columnei căreia îi face un circuit rapid. Îmi aduc aminte de minutele când am fost lângă Columnă și mă bucur că am revenit și aici măcar pentru puțin. O angajată a muzeului ne roagă să finalizăm vizita fiindcă e ora de închidere, mai schimbăm câteva vorbe amabile cu ea spre ieșire (ne spune că în ultima sâmbătă din lună se intră gratis în muzeu!) și ne ia în primire o colegă de-a ei, probabil mai obosită : "Hai, ieșiți, ce vreți să vină paznicii după voi?". Nu spunem nimic, ieșim din muzeu, la intrare găsim o pereche proaspăt căsătoriă care făcea poze la protecția ploii (nu s-a oprit până seara târziu!) și căutăm un loc pentru un ceai cald. Pe scurt vedeți unde am mers în povestea următoare!

Menționez că informațiile de mai sus sunt prezentate în expoziție de către Muzeul Național de Istorie în parteneriat cu Art Exhibition China, sub egida Administrației de Stat a Patrimoniului Cultural din Republica Populară Chineză, a Ambasadei Republicii Populare Chineze la București și a Ministerului Culturii din România și sub Înaltul Patronaj al Președinției României și al Guvernului României. Co-organizatori ai evenimentului Muzeal sunt Muzeul Palatului, Muzeul din Shanghai și Centrul pentru Promovarea Patrimoniului Cultural din Shaangxi. Expoziția este deschisă între 30 aprilie și 1 august 2013!

Journey's Pub 30.06.2013

$
0
0
Journey's Pub 30.06.2013

Life is a journey!

Avem de ales între câteva ceainării care sunt cam departe și cer prin telefon sfaturi. O recomandare îmi vine din partea unei vechi prietene, Nicoleta Mihalache : Journey's Pub pe strada George Enescu nr. 25. Știu pe unde e strada, îi spun Ilincăi de recomandare și chiar fusese cu câteva zile acolo. Îmi spune că sigur îmi va plăcea, așa că hai într-acolo! It's a place where "Traveling tastes good"! Prețurile sunt mai mari puțin decât într-un local obișnuit, dar chiar merită toții banii! Pentru orice călător este locul potrivit! La intrare ne întâmpină o mică valiză cu meniul. De altfel vom revedea și pe masă meniul gata de plecare ;)! Pe tavanul din zona de fumători e o roză a vânturilor cu distanțe către diverse destinații din lume. New Delhi mă atrage inexplicabil :D! Sunt dulapuri cu diverse jocuri de societate sau cu cărți de călătorie. Chiar am găsit seria de cărți a lui Corinne Hofmann despre experiența ei africană. Am început să o citesc și voi mai reveni ca să o și termin (asta dacă nu mi-o cumpăr personal!). Întrebăm de zona de nefumători și un tip de treabă ne duce la demisol într-un fost beci amenajat cu gust. Totul e fain aici și chiar vă recomand locul! Până la masă (greu te hotărăști ce să alegi la căte sunt aici și la câte ar mai putea fi!) mai fac ceva poze pe sus sau pe terasa la fel de plăcută indiferent de vreme (să nu uităm că în continuare plouă!). Pe hol e una din cele câteva inscripții faine : "Enjoy each journey like you're a kid again!" Tot localul e un amestec de gusturi si culori numai bun pentru un adevarat călător!















Update : aseară am revenit în Journey's, Corinne mă aștepta în bibliotecă și am avut o întâlnire neașteptată cu Iulian Sîrbu și Rosemari, doi faini călători de pe meleagurile noastre!


RT Traversare de Crai 6-7.07.2013

$
0
0
RT Traversare de Crai 6-7.07.2013

Colegi de tură: solo

După mult timp în care Crăiasa nu și-a mai lăsat potecile sub picioarele mele (ultima dată am fost în toamnă când am prins o primă zăpadă), am revenit pe cărările ei dragi. Deocamdată pe cele marcate fiindcă mi-am propus ca în vara asta să îi cutreier toate potecile turistice marcate!

Pentru acest prin sfârșit de săptămână mi-am propus să merg pe câteva poteci cunoscute și chiar am reușit să parcurg mai mult decât aveam eu în planul inițial. Și așa am descoperit și niște locuri și niște oameni extrem de faini!

Ziua 1 - sâmbătă 6.07.2013

Ratez IR de la 5.45 din București fiindcă îmi pusesem o sonerie neobișnuită la telefon și merg cu Regio de 6.35 până la Brașov. Sunt destul de somnoros și pe prima parte a drumului prelungesc somnul din patul de acasă ;). Cam pe la Câmpina mă trezesc, mai schimb câteva vorbe cu colegii de bancă (fiecare cu poveștile și planurile lor) și se așează lângă mine două râșnovence, Dana și Oana, mamă și fată cu simpaticul lor cățeluș Sparky. "Nu-l mângâia că nu mai scapi de el!" Oana tocmai ce terminase școala și antrenamentele și acum mergeau pentru câteva zile la odihnă acasă. Mai povestim de una, de alta și timpul trece până la Brașov. Avem de ales să așteptăm un tren până la 12.10 sau să mergem cu autobuzul din Bartolomeu. Varianta a doua e mai bună, ne luăm bilete de la automatul din fața gării (2 lei) și cu 10 barat mergem până în Bartolomeu. La 11.15 avem mașină spre Zărnești. Se putea mai bine de atât? Le povestesc de planul meu cu Piatra Craiului și Dana chiar ar vrea să meargă cu mine în vreo tură. Așa că facem schimb de telefoane și rămâne să ne auzim. Ne salutăm când coboară în Râșnov și eu îmi continui drumul până la Zărnești în centru (12.00). Știu bine locurile și drumurile și văd că un grup se uită puțin dezorientat pe hartă. Sunt două suedeze și o poloneză care vor să meargă spre Gura Râului și apoi pe circuitul BG pe la Curmătură și pe valea Crăpăturii. Li se alătură un alt polonez care venise de vreo două săptămâni în România și după câteva zile urmează să plece înapoi în Polonia. Îi conduc pe strada Cloșca până la strada Avram Iancu pe care vor merge până la Gura Râului și eu mă întorc pe Barițiu și apoi pe Toplița spre Plaiul Foii. La ieșirea din Zărnești mă ia un o pereche care merge vreun kilometru până la pensiunea Taverna Pietrei Craiului să-și ia copilul care a fost în tabără. Pe scurt mă lămuresc că au urcat până la schitul Colții Chiliilor și puțin în sus pe valea Crăpăturii în zilele de tabără. Debarc la aleea de intrare spre pensiune (o urcare în câteva serpentine înguste), merg câteva zeci de metri și mă ia un localnic șofer profesionist ce ducea o bară metalică la un proprietar de casă spre Plai. Mă lasă în drum aproape de destinația lui și am noroc de un cuplu ce merge la Plaiul Foii. Tipul mai urcase pe traseele de pe westwand și știa bine intrarea spre Diana. Chiar de curând coborâse pe aici dintr-o tură de creastă! Așa că la 13.15 sunt la intrarea în Valea Urșilor (TG). Urmez marcajele la început prin poiana mare de deasupra drumului, trec de un izvor amenajat la marginea potecii largi, las un drum de tractor în dreapta (din câte am înțeles la capătul acestui drum ar fi un izvor foarte bun) și intru în pădure în urcuș continuu. De vreo două ori traversez firicelul de apă care la un moment dat dispare de lângă potecă, poteca mă duce printre pereți de stâncă, prin mici chei și peste câțiva copaci căzuți peste potecă și la 14.30 ies în poiana refugiului Diana (cca 1500m altitudine!).


Salut cele două grupuri de aici (unii sunt alpiniști după echipament), stau câteva minute și pornesc pe Padina Popii pe TA. În fața mea porniseră trei prieteni (celălalt grup) din cartierul Pantelimon, București, veseli, nevoie mare! Erau hotărâți să urce până sus în creastă! Schimb câteva vorbe cu ei, îi depășesc prin pădure și ajung la baza primului cablu. Aici un grup se distra cu poze în diverse poziții pe cablu. Și li se părea greu să meargă mai departe! Las rucsacul, cobor pe o altă variantă marcată puțin mai jos în potecă, mă reîntâlnesc cu bucureștenii și revin în șaua "cablului". Le fac o poză celor trei și pornesc cu avânt pe cablu. Mie mi se pare tare simplu! Trec și de al doilea cablu și printre jnepeni ajung la lungul grohotiș al Padinei Popii. Urc cât mai pe lângă perete și în șaua de deasupra Cetății Dianei (cu ale sale Turnuri) întâlnesc pe un tip Dumitru (Dumi) singur. Îmi spune că grupul lui merge mai încet și e undeva pe creastă înainte de Ascuțit 12 în total cu el!). Au urcat pe Lanțuri și merg foarte încet. Îi spun și eu că plănuiesc să dorm la Ascuțit sau la Curmătura, dar nu știu dacă am bani suficienți (am doar 20 de lei cash la mine). Îmi dă (!) încă 20 de lei fiindcă ei se descurcă (chiar dacă nu și-au plătit cazarea la Plaiul Foii). Îi mulțumesc (și atunci, și acum!) fiindcă astfel am avut bani să stau la Curmătura și să mă întorc până în Brașov la un bancomat! Urc pe TA până în creastă în vârful Padina Popii (2018m).





Aici mai întâlnesc un alt grup de trei montagnarzi care coboară pe Padina Popii pe unde am venit eu. Ne urăm reciproc drum bun și în 40 de minute ajung la refugiul Karol Lehmann/Ascuțit de lângă vârful cu același nume. Abia apuc să îl marchez pe GPS că se lasă ceața și aproape instantaneu să dea cu piatră (17.00). In refugiu suntem vreo 15-16: doi băieți străini, eu, un grup de 4 bucureșteni montagnarzi și o parte din grupul lui Dumi. Unul din ei, cel mai în vârstă fusese de curând în Anzi pe ceva cinci sau șasemiari! Încearcă să mă convingă cu niște whisky canadian să rămân în refugiu, dar eu refuz fiindcă pe munte beau alcool cel mult la sfârșitul zilei. Și încă nu s-a terminat ziua chiar dacă ceața nu prea mă îndeamnă să plec mai departe. Tot aștept să se mai ridice ceva pentru a coborî pe Padinile Frumoase spre Curmătura. Vorbesc cu cei din grupul lui Dumi, mă liniștesc aflând că sunt toți ok (două fete s-au întors înainte de primele lanțuri) și ar vrea (e aproape ora 19.00!) să coboare pe Brâna Caprelor. No way! Le recomand și îi trimit după Dumi pe Padina Popii. De la Diana pot să coboare și pe întuneric! Mai vine un grup de 3 montagnarzi care vor rămâne în refugiu, deci 7 cel puțin peste noapte!



Pe la 19.00-19.05 se ridică ceața și ăsta e momentul plecării. Salut camarazii care s-au hotărât să rămână în refugiu și pornesc la vale. Cobor pe pintenul de sub refugiu și fac stânga și în serpentine în jos până la un mini-punct de panoramă. Sub el e singurul cablu de pe padini care trece printr-un horn nu prea adânc. De la horn în jos cobor pe grohotiș, trec spre nord (tot stânga) prin câteva poieni ce alternează cu zone de pădure și mă minunez de cât de diferit e traseul față de amintirile mele. Eu îmi aduceam aminte că pe grohotiș cobor până la drumul de mașină ce urcă la Curmătura! În coborâre printre rădăcini întâlnesc un grup care nu mai găsise locuri la Curmătura și urca spre refugiu. Le spun situația de sus și lor le rămâne să se hotărască ce fac! Văd că tot urcă spre refugiu. E decizia lor! Cam pe la 20.30 ies la drumul de mașină și începe să plouă foarte mărunt și rapid. E bine că nu mai am mult până la cabană! Aproape că alerg și în 10 minute sunt în pragul cabanei! M-a udat ceva și nu-i bai! Mă usuc eu repede!






Intru în sala de mese și de cine dau la prima masă: sunt Bogdan Nenciu de la Nootka cu Ana Georgescu! Bogdan tocmai căștigase un loc fruntaș la concursul velo organizat de Riders Club. E așa de mândru și bucuros de cupă și de premiu, le scoate pe masă să le admir (nu prea mult că nici lui nu îi place asta prea tare!) și îmi zice că îmi face cinste cu niște vin. Imediat ce rezolv cu cazarea! Primesc ultimul loc (30 de lei) într-o cameră de 12 locuri și e cea mai mare bucurie pentru mine. Aproape că nici nu mai speram la asta! Sărbătoresc cu Bogdan și cu Ana cu câte un pahar-două de Merlot, cu icre și ciocolată cremă și cu multă bună dispoziție! Colegii noștri de masă sunt foarte volubili, dar au mâncat și refuză ce avem noi pe aici! Din sala de mese mare apare Cosmin Munteanu, coleg din Clubul Alpin Român Brașov. Nici că mă gândeam să mă întâlnesc cu el, cu Cristina, soția lui și cu fetele. Sunt un pic cam gălăgioase, dar după ora 22.00 se cumințesc ele! Și noi căci ne retragem la somn. Eu mai vorbesc cu Vasile, cabanierul, și cu ajutorul lui despre traseul de mâine. Pe harta PNPC nu apare foarte clar BR peste Măgura pe care fusesem acum ceva ani și pe unde voi merge mâine! la 23.10-23.20 mă retrag la somn în liniște să nu deranjez colegii de cameră.

Ziua 2 - duminică 7.07.2013

Fiindcă mi-am propus un traseu destul de lung și merg și singur, mi-am pus ceasul să sune foarte matinal (6.00). Caut să fac cât mai puțină gălăgie sau deloc, strâng patul și il las așa cum l-am găsit, mă îmbrac și mă încalț pe hol și în 15 minute sunt în fața cabanei. Cât stau aici să mănânc și să îmi iau apă (adică vreo jumătate de oră) mai iese încă un coleg de cabană. Doar pentru o țigară matinală! Cu chef de drum pornesc în sus pe PA spre Șaua Crăpăturii. E tare faină poteca amenajată cu trepte din lemn, potecă pe care voi veni și săptămâna viitoare și peste trei săptămâni! În doar 20 de minute de la cabană ajung în șa, fac o scurtă ieșire din potecă până la locul de panoramă. Aș vrea să văd eu mai multe, dar ceața se lasă spre mine undeva pe la 1600-1650 de meti altitudine. Nici spre Piatra Mică, nici spre cablurile ce urcă spre Turnul Pietrei Craiului! Nu-i bai, merge și în condiții de vizibilitate scăzută!

Pentru câteva zeci de metri merg prin pădure până în prima poiană unde pe un panou e descris grohotișul Pietrei Craiului ca habitat protejat de importanță europeană. Nu stau prea mult, urc pe lângă placa montată în 1985 de Montan Club Moreni și pentru câteva secunde mă opresc la placa comemorativă a 65 de ani de la Faurirea Statului Unitar Român (1 decembrie 1983). La câțiva metri mai sus este locul unde astă iarnă mi-am pus colțarii într-o tură de o zi de cembrie! Urc prin ceață pe cabluri și hornuri, parcurg pe lungimea ei poiana dinainte de vârf și la 8.00 sunt lângă crucile de pe vârf. Trimit mesaje câtorva prieteni dragi și dă-i la vale în 30 de minute până în poiana Zănoaga.



La stâlpul indicator mă întâlnesc cu doi montagnarzi sibieni ce veneau de la cabană. Li se pare uimitor că la ora aia mă văd după toată Piatra Mică! Coborâm împreună din poveste în poveste spre fântâna lui Botorog unde alimentăm și apoi pe drum până la Gura Râului. Drumul ăsta mi-e mai mult decât uzual și d-asta nu slăbesc deloc pasul. În dreptul cabanei îi salut, le mulțumesc pentru companie și intru până la cabană. Totul e pustiu pe aici. Și cum era altă dată... La plecare mai stau de vorbă cu câțiva doritori de munte cărora le spun cam cum e vremea pe sus și la ce să se aștepte dacă vor să urce. Eu am alte planuri acum: dealul împădurit Măgura! Pornesc înapoi pe drum până la Botorog și de aici încep să urc pe drumul ce merge spre Măgura. Merg doar două curbe și ies din drum pe poteca ce urcă abrupt în stânga. După câteva zeci de metri fac dreapta în pădure și ies într-o altă curbă a drumului. Pe asta n-o mai știam! Cum nu pare nimic mai departe în stânga, merg vreo 200 de metri pe drum spre sud până la prima curbă. După curbă opresc un localnic cu o Dacie papuc, îl întreb de a văzut ceva semne ("dungi roșii cu alb") și-mi zice că a văzut doar semne de concurs. Îi mulțumesc, mă întorc la curba în care ieșisem mai devreme și dibui poteca mai susprin urzici mari. Nu e nici un stâlp indicator! Urc abrupt și ies la marginea unei poieni unde semnele mă ghidează la stânga prin pădurea destul de deasă. Curând ies în a doua poiană prin care poteca mă conduce liniștit spre dreapta. Las în  stânga un sălaș și o cruce mare și nouă de lemn și dau de un marcaj TA. Pe aici să fie traseul spre Tohănița? Mă uit pe GPS, mă uit pe la marginea pădurii, nici urmă de semne. Nu e pe aici! Așa că urc prin dreapta poienii pe BR și regăsesc marcajele. Le urmez, ocolesc vârful Prislopului (1298m), ies pe marginea pădurii în prima poiană mare de sub vârful Gălbinarea (1320m). Chiar înainte de stâncile Gălbinarei e un sălaș cu marcaj pe el și poteca merge spre nord. Ca și mai devreme, ocolesc și acest vârf pe la nordul lui pe o aproximativă curbă de nivel și în ușoară urcare ajung în poiana-șa de sub vărful Măgura Mare (cel mai înalt dintre Botorog și Bran). Un cal foarte fain se uită mirat la mine. Nu cred că vede prea des turiști pe aici!





În stânga e un alt sălaș cu semn și pe partea lui dreaptă e un stâlp indicator: arată un marcaj TA spre Măgura! Știu povești de la prieteni despre acest traseu și nu am fost niciodată pe aici. E musai acum! Părăsesc pentru câteva ore banda roșie pentru frumosul sat Măgura! Cobor spre un alt stâlp  unde mi se arată 15 minute până la Măgura tot în jos, la prima casă nu se mai vede direcția și țin un drum în stânga în coborâre. Greșit! Pe aici sunt doar semne de la MPC sau de la vreun concurs velo! După vreo 50 de metri diferență de nivel fac cale-ntoarsă până la acea casă cu marcaj și continui în jos pe vale. Găsesc semnele pe partea dreaptă a văii, urmez o potecă vagă și slab marcată, de două ori ies din poteca marcată rar (o dată e o mică potecă înșelătoare în sus spre Gălbinarea și altă dată dau într-un gard de lemn), cobor câteva serpentine și ies într-o uliță mare. Aici se termină marcajele complet! Din curba în care am ieșit văd un drum în sus, merg pe el și în vreo sută de metri ies la o casă locuită. Nu vreau mai mult decât o sticlă de apă.
"Sărut mâna, puteți să îmi dați și mie o sticlă de apă?"
"Da, sigur. Ia de la țeavă din curte! Eu stau aici să mă uit de pui!"
Cobor în curte, iau să iau apă și bărbatul femeii se uită la mine din ușă mirat. Intru în vorbă cu el și imediat se deschide. Îmi povestește de toate de prin război și despre sătenii, mai ales tineri, care pleacă la oraș, despre durerile pe care le are la picioare... Mă ține dragul de ei la povești. Sunt ca niște bunici uitați de lume! Cum să nu stau să îi ascult când știu că rar mai vine cineva pe la ei! Și mai începe să și plouă, motiv să intrăm în prispă, luăm câte un scaun și mai povestim/povestește din amintiri. Când se mai oprește ploaia, le mulțumesc pentru apă și povești și pornesc înapoi spre șaua Măgurii (13.30).
"Da, pe acolo pe poteca ce urcă pe vale!"




Știam că de aici poteca urcă direct printre pietre (amintiri confuze de acum câțiva ani de când fusesem pe aici tot singur în sensul opus). Nu văd marcajele, urmez o potecă în stânga printre pereți și ajung la o grotă pe care o notez pe GPS și o depășesc. Nici urmă de semne! Revin la marginea poienii și pe sub stânci merg spre sud puțin și găsesc marcajele BR și TA. Deci de aici voi avea ambele marcaje cel puțin temporar! Urc printre stânci, pe prima platformă mă latră niște ghemotoace de blană și se gudură apoi pe lângă mine. Sunt cu două fete nordice și cu un prieten de-al lor. Ne salutăm doar prin zâmbete (ce sentiment ciudat, parcă așa eram în primele ture în Norvegia!) și pornesc mai departe. Ocolesc și Măgura mare tot pe nord și ies într-o altă poiană-șa unde marcajul BR face stânga la 90 de grade. De aici teoretic ar trebui să coboare poteca spre Tohănița! Sar peste niște copaci căzuți, văd pe GPS că mă depărtez de direcția poteci TA, revin la unghiul de 90 de grade și văd o potecă în jos. Merg pe ea, foarte rar văd câte un semn, pe firul văii mă rostogolesc pe o pantă de noroi, văd semne în jos și continui să cobor. Ar trebui să fie o ultimă ieșire din BR! Nu găsesc semne în jos pe vale așa cum îmi arată GPS-ul la mod general, urmez poteca spre vest și ies în poiana unde plecasem mai devreme spre Măgura. Revin la o intersecție de poteci vizibile și pornesc în jos pe o altă variantă. Cobor vreo 10 minute pe un picior marcat doar forestier, realizez că nu e drumul bun, mai merg câteva minute și mă întorc până la semne și apoi la BR. Așa e când faci cercetări ale vechilor semne!



De acum urmez doar BR câteodată dublată de TA! După câteva minute mă sună sora mea să mai îmi spună ce mai e pe acasă. De-ar realiza ea pe unde mă poartă picioarele! Cobor continuu prin pădure, trec pe marginea nordică a unei mici poieni rotunde, prin pădure ajung în capătul de sus al unei alte mari poieni înșeuate cu o casă sub șa spre sud, intru în vorbă puțin cu femeia ce strângea plante medicinale.
"Pe aici îi poteca spre Bran?"
"Da, pe aici îi!"
"Bănuiesc că aveți aici pământ de la părinți și bunici de stați aici?"
"Da, de la bunici și străbunici"
"Aici de ce ţine?"
"De Moeciu."
"Nu de Bran?"
"Nu."
"Bine. Mulţumesc. Zi bună!"
Intru iarăşi în pădure trecând peste gardul de lemn al femeii şi în câteva minute ies în ultima poiană a Măgurii. Şi e lungă de nu se poate! Îmi aduc aminte de poiana asta şi ştiu că şi altă dată mă minunam cât îi de lungă. cobor pe marginea ei dinspre pădure, mai trec printr-un culoar de mesteceni şi garofiţe şi la capătul celei de-a doua părţi a poienii trec de un ultim sălaş şi ajung aproape la cota 1000 de unde începe ultimul coborâş. Pe ăsta mi-l amintesc că mi-au ieşit ochii din orbite la urcare! Atunci când am mai fost pe aici eram după o zi întreagă de venit din şaua Strunga din Bucegi! Şi cobor cu atenţie să nu îmi întorc vreo gleznă că nu e frumos tocmai acum! Poteca de pământ coboară rapid, trec vreo două trepte de piatră, ajung la baza unui pinten stâncos ce calmează puţin panta şi cu ultimii metri de coborât văd valea largă a Rucărului. Chiar înainte de a ieşi din pădure mă întâmpină cei doi căţei de mai devreme cu tânărul cu care erau sus pe Măgura Mare. Ca mai înainte, mă latră un pic şi se liniştesc repede. Nordicele lipsesc şi le revăd câteva minute mai târziu. Ies din pădure la capătul potecii la scena unde se cântă cu ocazia Răvăşitului Oilor. Şi cu alte ocazii şi bâlciuri brăneşti ţinute aici!





În stânga văd nişte scări şi mintea îmi zboară imediat: aici e grota în care a fost îngropată inima reginei Maria în 1940! Cea despre care v-am povestit puţin în recenta tură de la Balcic! Ştiu că poate e prea personal, dar am simţit că trebuie să dau bufful jos de pe cap cu respect faţă de Doamna României de altă dată! Doar formal fiindcă inima ei nu mai este de mult timp aici! Cavoul mic şi grilajul au multiple cruci foarte interesante imprimate. E cumva simbolul familiei regale sau al familiei de Hohenzolern?

Revin la scenă, la locul de grătare şi la zidul fostei cetăţi, trec printr-o gaură din zid puţin dezamăgit de imaginea plină de bălării şi gunoaie, revin şi văd şi prietenele blonde ale tipului "cu câinii". Salutări a doua oară! Dau să ies pe pod peste Rucăr şi mă întâlnesc cu o familie care se uita nelămurită pe hartă şi pe indicatoare. Vroiau să ajungă la Curmătura în 3-4 ore cum scrie acolo! Le explic eu câte ceva despre hărţile şi timpii ăştia şi merg cu ei să le arăt grota inimii reginei Maria. Dacă nu au timp de alte obiective de pe pliante, măcar grota şi zidurile de apărare să le vadă! Ne despărţim, pe DN merg la staţia de maşină de lângă castel. E 18.20 şi aflu că la 19.00-19.10 e maşină spre Braşov. Perfect! Mă schimb, mai stau de vorbă cu nişte brăneni care îşi mărturisesc printre altele că în tinereţe nici măcar nu se gândeau că vor fi taxiuri în Bran, mănânc ceva şi puţin după 19.00 vine autobuzul, mă urc în el şi la 20.00 sunt în Braşov la autogara Bartolomeu. Iau un 10 barat până la gară şi la 21.05 (cu 25 de minute întârziere) IC 532 mă ia pe spinarea lui până la Bucureşti (23.20). Reuşesc să prind ultimul metrou pe o parte din drumul spre casă şi restul îl parcurg în 25 de minute în stil nordic walking!  

RT Parcurgerea crestei Pietrei Craiului 13-14.07.2013

$
0
0
RT Parcurgerea crestei Pietrei Craiului 13-14.07.2013

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Cezar Partheniu

Al doilea we în Piatra Craiului cu un plan măreț: parcurgerea întregii creste! Mai precis a traseului marcat cu punct roșu fiindcă din punctul meu de vedere creasta integrală începe de la Bran și se termină la Podul Dâmboviței (sau în cel mai bun caz începe de la Fântâna lui Botorog)! Anunț că tura este lungă și grea și planificarea (dormit la refugiul Grind 2 sau chiar Funduri) și Ilinca dorindu-și de mult parcurgerea crestei Pietrei Craiului, se încumetă să meargă cu mine. Astă toamnă doar am ajuns cu ea pentru vreo 20 de minute pe creastă între Piscul Baciului și refugiul Grind 2 într-o zi de sâmbătă după miezul nopții!

Ziua 1 - sâmbătă 13.07.2013

Cu combinația care acum deja îmi este obișnuită (IR 5.45-8.28 București-Brașov și 9.12-9.50 Brașov-Zărnești) suntem la 10.00 în Zărnești gata de drum. Să nu uit că în tren mă trezesc că nu am nici un card foto disponibil la mine. Lăsasem toate cardurile foto acasă! Așa că în gară în Brașov sunt nevoit să îmi cumpăr un card de 4 Gb pentru a avea pe ce să "capturez" imagini! În ambele trenuri ne-am intersectat pașii cu o echipă a Munțarilor Șprițari care plănuiau să ajungă tot în refugiul Funduri. Bine că ei merg în alt stil: taxi până la Plaiul Foii și de acolo urcat spre Funduri! Văd că au la ei o hartă veche făcută de Daniel Popescu și îi rog să îmi dea harta să verific numele unor vârfuri de pe creastă! La gară rămânem puțin în urmă, recuperăm distanța și în centru ne vom împărți drumurile: ei spre Plai, noi spre Botorog! La o oră de mers de la gară suntem la Botorog și începem să urcăm pe BG spre Curmătura (11.00).
În două ore suntem la cabană unde dăm de un mare grup de suedeze ghidate de Lucian Clinciu și de un prieten de-al lui. Veniseră pe la stâna din valea Curmătura și de acolo Lucian a adus niște urdă din care ne servește ca pe niște vechi prieteni! De fapt și suntem prieteni din marea familie a Muntelui! Mai povestesc ceva cu el legat de greșelile ultimei hărți a Pietrei Craiului și ne despărțim cu promisiunea de a trece pe la el prin Zărnești cândva! Lucian îi duce pe nordici pe Piatra Mică și apoi coboară în Zărnești ca să le arate o parte din ce înseamnă Piatra Craiului. La 13.50 îl salutăm și pornim pe PR spre șaua Crăpăturii. După vreo 10 minute de urcat Ilinca se încurcă și răstoarnă într-un copac căzut. Are doar o mică zgârietură (s-a julit un pic pielea pe frunte) și un pic de sperietură. Sper să nu se supere că îi citez cuvintele : "Am două picioare stângi :D!"
La copac Ilincăi i-a căzut bufful de pe cap și în șa primim un telefon de la Lucian că îi aduce bufful. Rar mai vezi așa ceva! Mulțumesc, Lucian! Mai schimbăm câteva vorbe și pornim în sus pe PR (14.30). După mine urmează una din cele mai frumoase părți ale crestei: cablurile dinspre Turnul Pietrei Craiului! Coborâm puțin prin pădure până în șaua de deasupra Locomotivei, urcăm prin defrișare și apoi puțină pădure și ieșim la ora 15.00 la începutul grohotișului de sub cabluri.
Tare îmi place zona și mă simt capră neagră. Mă abțin totuși să nu urc prea repede și am grijă de Ilinca să treacă la fiecare cablu. De câteva ori îi ghidez pașii și treptele pe care să meargă. Mergem cât de cât fluent și nu putem accelera prea mult, Ilinca fiind la primul ei traseu de acest gen. Urcăm cu atenție fiecare horn sau zonă cu cablu și la ceea ce știam eu o trecere expusă așteptăm să coboare un grup dinspre Turn. La coborâre mereu e mai greu decât la urcare! Mai sunt câteva zone cu grohotiș pe care le depășim lejer, întâlnesc doi germani cărora le explic că nu mai e mult până la cabană, văd un cuplu cu un buff de maraton și facem schimb de experiență (bufful e de la primul maraton al anului din București!) și ajungem destul de repede la ieșirea marcajului CR de pe Padina Hotarului. Săptămâna viitoare voi veni pe aici cu Alexandra și cu Cristi Roșu! Mai urcăm 5 minute peste vreo două trepte de stâncă și la ora 15.20 suntem lângă stâlpul de pe vârf (1911m).




Lângă vârf este crucea lui Gheorghe Bîrsan care în data de 29 iunie 1975 a fost lovit de trăznet în jurul prânzului. Deci cu vremea nu e de glumit niciodată pe munte! Pornim pe creasta deocamdata lejeră, trecem de șaua Padinii Închise (pe unde pe BA voi trece peste două săptămâni) și intrăm în ceață undeva pe la ora 18.00 după vârful Padina Popii. Trecem de singurul cablu de pe creastă și la 18.30 ocolit vârful Ascuțit și ajungem la refugiul Ascuțit/Karol Lehman. E târziu și mai ales Ilinca e obosită. Eu aș mai fi mers, dar nu vreau să risc încă trei-patru ore cu Ilinca în starea asta. Rămânem aici! Deocamdată este și ceață și nu vedem pe unde mergem. Pe munte de cele mai multe ori nu traseul este cel mai important, ci peisajele care îți liniștesc toate gândurile și simțurile! După vreo oră se luminează, dar decizia e luată: plecăm mâine foarte matinal! Intrăm în vorbă cu colegii noștri de refugiu (dintr-un cuplu băiatul e sibian venit în București și apreciază "apa de Cluj" și slana!), mai povestim puțin, citesc câteva rânduri (nici lumina și nici alcoolul nu mă ajută să citesc mai mult!) și pe la 21.00 "trag oblonul".

Ziua 2 - duminică 14.07.2013

Fiindcă ne-am culcat devreme, ne și trezim devreme! La 6.00 sună alarma, ne mișcăm rapid și cu cât mai puțină gălăgie să nu trezim colegii de refugiu. De fapt e un deranj normal pentru cei care au planuri mari și colegii nu se supără de fâșâit ;). Mâncăm rapid ceva și la 6.45 suntem în fața refugiului gata de drum!
În câteva minute soarele începe să ne mângâie și e foarte plăcut. In dreapta lăsăm muchia cu fereastră și Brâul de sus aninat undeva mai jos sub noi și ajungem lejer în șaau Călinețului (mai întâi firul secundar și apoi cel principal). În șa erau doi montagnarzi cu cortul. Preferaseră să rămână aici în liniște decât să vină la potențiala aglomerație de la refugiu! Îi lăsăm să își pregătească cafeluța de dimineață și pornim mai departe spre Vârful Dintre Țimbale.


După Țimbalul Mic coborâm pe placa cu fisuri și aproape de vârful Sbirii intrăm în ceață. Asta să fie problema!






După vârf coborâm un horn, tot îi povestisem Ilincăi de trecerea orizontală cu stânca ce te aruncă în gol și i se pare banală trecerea, mai avem o ultimă șa și urcăm spre Piscul Baciului (10.30).
Fac o poză cu albul în spate și în 10 minute coborâm la refugiu. Acum Ilincăi îi pare mult mai ușor decât data trecută! Merg mai repede și până să ajungă Ilinca la refugiu, eu cobor până în șaua Grindului de unde coboară unul din cele mai frumoase și dificile trasee românești, traseul "La lanțuri" spre Șpirlea și Plaiul Foii. Revin la refugiu și intrăm la povești cu un tip ce părea să doarmă în refugiu. Doar moțăia, se trezește și se scuză că intră în vorbă cu noi și că e "violent" verbal. E iritat pe toți cei care au trecut ieri prin refugiu și au lăsat mai mizerie decât este. Și are mare dreptate! Mai povestim una-alta și la plecare (adică aproximativ la ora 12.00) leg unul din cei doi saci de gunoi de aici pe exteriorul rucsacului meu. Îl strâng bine să nu se desfacă și mereu voi avea grijă să nu se rupă (mai ales la trecerile prin jnepeni). Urcăm în câteva serpentine pe vârful Grind și de aici mergem prin ceață pe linia crestei. În multe părți poteca este singurul loc de pe creastă, în stânga și în dreapta fiind căderi aproape verticale. Seamănă cumva cu Arjana de care Ilinca își aduce aminte cu plăcere! Trecem de câteva cruci sau plăci comemorative, lăsăm o mică ferestruică în creastă (prin care altă dată vedeam Plaiul Foii) de pe creastă văd ascunsa Poiană Închisă unde își face veacul una din familiile de capre negre din Crai și la ora 14.00 suntem la "ieșirea de la ora 14.00" din Poiana Închisă. E coincidență de oră, cei care au fost în poiană știu la ce mă refer ;)!





Pe Coama Lungă poteca devine mai ușoară și doar din loc în loc mai apare câte un mic horn. În rest sunt mulți jnepeni cu rădăcini care îți pun piedică ;)! Înainte de șaua Funduri cu vreo 10 minute e o coborâre în trepte la care o ajut pe Ilinca să coboare cei câțiva metri. Binențeles că doar îi arăt unde ar trebui să pună fiecare pas, în rest se descurcă foarte bine.

La acea coborâre ne așteaptă un grup de vorbitori de maghiară și ne vor depăși după aceea. Cu ei pentru câteva minute mă întâlnesc în șaua Funduri. Vine și Ilinca și aici avem o surpriză: poteca nemarcată de până acum spre refugiul Funduri este acum marcată cu Cruce Roșie (5 minute de aici, 5 minute din marcajul TA/PR dinspre poiana Grind)! Îi spun Ilincăi să rămână aici cu rucsacii și cobor eu în câteva minute până la refugiu și apoi termin de parcurs noul traseu. Revin prin șaua Funduri înapoi în șa unde Ilinca ațipise puțin.

Iau câteva guri de apă și o eugenie și coborâm mai departe până în șaua Funduri și apoi pe TR spre Pietricica (17.15). Pentru vreo două sute de metri mergem prin pădure pe sub linia de creastă și apoi coborâm în pădure urmărind marcajele. În zona "La Arsură" părăsim creasta momentan și coborâm abrupt în pădure spre est printre copaci dărâmați.


Ieșim în prima poiana mare în care semnele de pe pietre se cam ascund. Știu dintr-o tură mai veche pe unde merge poteca și încerc să merg puțin mai încet ca să avem distanță mai mică între noi. Chiar o rog pe Ilinca să mă strige când nu mă mai vede ca să fim aproape. Dacă avea fluierul mai la îndemână, ne foloseam de fluiere! Mergem prin partea de sus a poienii pe o potecă mai mult lipsă, printr-un culoar printre brazi pierd semnele și cobor în golul mare al poienii. Am pierdut marcajele și e musai să le regăsesc! Știu direcția potecii spre vârful Pietricica printr-o șa din fața mea. Văd un stâlp de marcaj printre brazi mai sus de mine și o anunț pe Ilinca de semn. Urcăm la stâlp, reconstitui marcajul de unde îl pierdusem și prin șaua amintită ajungem din nou la linia crestei în poiana panoramică dinainte de vârful Pietricica. Admir Păpușa acoperită parțial de nori, mai mergem un pic pe marginea stâncilor și coborâm în stânga prin poiană pe unde îmi aduc bine aminte. Semnele îmi confirmă amintirile la intrarea în pădure.

În zece minute de mers prin pădure ajungem la o casă de vânătoare. Data trecută chiar mă gândeam că aici în condiții de vreme foarte rea s-ar putea sta. Acum nu mai stau să mai verific asta!
De la casa de vânătoare facem dreapta prin poieniță și în capătul celălalt al poienii coborâm iarăși prin pădure printre copaci căzuți. După vreo jumătate de oră ieșim într-o poiană lungă la capătul căreia ajungem în sfârșit în poiana Pietricica la gardul stânei. Intrăm prin curte și printre vaci și ne iau în primire dulăii de la stână. Îi potolesc ciobanii și ne lămuresc pe unde trebuie să o luăm mai departe. Ei ne spun că poteca este bună în continuare și probabil că nu au mers prea mult.

Este ora 20.15 și de aici indicatorul ne spune că mai avem trei ore până în Podul Dâmboviței. Încă nu este întuneric și sper că vom putea merge cât mai mult până să se întunece. Știu că avem amândoi ceva oboseală și sunt sigur că vom merge mai mult decât spun ei pe săgeți. Urcăm puțin pe marcaje și prin poiană și intuitiv găsesc poteca prin pădurea încă primitoare.
Tot mereu în coborâre mergem printr-un culoar semi-curățat de echipele Salvamont. Spun semi-curațat fiindcă sunt vreo 20 de copaci de 40-80 centimetri diametru căzuți pe potecă. Și să nu mai spun de câteva zone în care boscheții țepoși sunt atât de mari încât nu vezi unde calci printre ei! Caut să mențin distanța mică între noi de câteva ori la limita zonei de vizibilitate! Și mai ales nu merg prea departe și încep să cânt fiindcă ceva mai sus e mine în muchie văd un pui de urs care fuge în sus. Nu pare să fie altceva după forma rotunjoară! Ilincăi iarăși nu îi spun de asta și își dă seama imediat. Mă și întreabă dacă ursul e motivul pentru care cânt. Îi confirm și merg mai departe căutând să vorbim cât mai mult ca să îl speriem. Culoarul ne conduce până într-o căzătură mare și urâtă (21.00). E o poiană semirotundă cu urzici și arbuști mari căzuți în toate direcțiile. GPS-ul îmi indică poteca direct prin căzătură. Încercăm câțiva metri prin zona de jos a căzăturii fără noroc. Ne blocăm în urzici! Hai înapoi până la semnul de la marginea căzăturii! Convenim să ocolim căzătura pe partea de sus prin pădure. Urcăm până deasupra ei, o ocolim pe marginea unei râpe (atenție la ruptura de pământ!) și pe partea cealaltă a boschetăriei coborâm în direcția indicată de GPS. Începe greul fiindcă s-a și întunecat și noi nu am scăpat de greu! Surpriză! Găsim un marcaj pe un copac rupt chiar sub semn! De aici direcția noastră se schimbă și eu sunt la înaintare prin junglă. Mi-ar fi trebuit o macetă! Aprindem frontalele fiindcă doar cu ele putem vedea unde suntem unul față de celălalt și pe unde mergem! Sar peste copaci, intru în iarbă mare și tot felul de crengi căzute, mă ridic iar deasupra copacilor, cad o dată între copaci și nu îi spun Ilincăi de asta. Și așa e obosită și speriată de întuneric! Singurul lucru pe care îl știm amândoi este că nu ne putem bloca aici chiar dacă e greu. Mai merg câțiva metri în față, aștept să vină Ilinca, mai continui alți câțiva metri și tot așa. Am direcția indicată de GPS și chiar dacă nu e fix poteca, știu cam pe unde trebuie mers. După niște ore de luptă cu pădurea și întunericul ieșim într-o poiană mare și lungă. Pe aici coboară poteca foarte prost marcată! Vreo câteva sute de metri mai jos în poiană dau de un gard. E stână de la Zăpodie pe care o știam de acum mulți ani. Câinii încep să latre și ciobanul uimit iese și sună din goarnă. A pățit-o să vină ursul la oi! Ne vede frontalele și ne strigă: "Mergeți pe lângă gard și coborâți la stână!" "Da, da, coborâm!" La aproape 12 noaptea ajungem la stână și ciobanul potolește câinele. E tare mirat că cineva în miezul nopții ajunge aici! Binențeles că ne-a reținut. Peste trei săptămâni ne întâlnim cu băieții lui la Brusturet și ne spun că tatăl lor le-a povestit de cei doi care au venit în miezul nopții. Îi cerem și ne dă o sticlă de apă pe care o bem pe nerăsuflate. Tare ne era sete! Îi mulțumim și îl rugăm să ne arate pe unde să mergem mai departe. Uite semnele pe aici prin josul poienii! Mergem pe drumul indicat de el și peste o jumătate de oră vedem un marcaj TR la stânga. Aici este poteca ce coboară la Dâmbovicioara. De-am ști și pe unde trebuie să mergem... Oricum noi acum urmăm PR spre Podul Dâmboviței. Nu vedem nici PR, nici TR. Mergem prin poiana lungă (Muchia Frumoasă) pe un fel de drum ce pare să ne tot conducă pe dreapta poienii. Drumul e tot mai clar. În schimb semne deloc! Drumul iese din Muchia Frumoasă în dreapta și coboară pe Valea Popii. Nu e pe aici drumul nostru! Facem cale-ntoarsă până la marcaj la săgeata de unde se desparte TR! De aici conform GPS-ului ar trebui să facem stânga prin pădure. Coborâm puțin prin pădure și dăm de un drum larg de căruță pe care sunt marcaje. Mi se pare ciudat că începem să urcăm. Verific pe GPS că e direcția bună și îi confirm Ilincăi și mai urcăm puțin după care începe lunga coborâre. E circa 1.00 noaptea! Avem noroc că de aici poteca este clară, indiferent că e în pădure sau prin poienile lungi. Ieșim în poiana Plăicului unde sunt două stâne. Trecem pe lângă prima stână părăsită și la a doua ne încolțesc câinii între stână și țarcul de vaci. Strig la ciobani, vin și opresc câinii și sunt și ei mirați de nebunii care în toiul nopții sunt pe aici. Și eu aș fi mirat în locul lor! Îl rugăm să ne arate drumul mai departe și ne duce în capătul poienii la începutul  potecii. "Țineți poteca asta până jos la Pod!" Urmăm poteca ce parcurge niște plaiuri lungi în cântece de greier și în miros de flori de munte și curând ajungem la vâlcelul pe care îl știam eu ca zonă finală. Îi spun Ilincăi că mai avem puțin și cobor fiind mereu atent să nu rămână prea mult în urmă. Semnele coboară pe vâlcel și prind viteză ceva mai mare. Trec de o mică săritoare de vreo 4 metri și mă opresc la vreo sută de metri diferență de nivel deasupra șoselei/capătul drumului nostru. Ilinca e mai în urmă, nu îi văd frontala și urc după ea. Nu pe săritoare, ci  pe poteca marcată ocolită prin pădure (dreapta față de vâlcel cum urci)! O văd chiar la bufurcație și îi spun să mă urmeze prin pădure revenind amândoi în firul vâlcelului. "Uite săritoarea ce ai ocolit!" Oboseala e maximă și spun și știu că mai e puțin. Urmez semnele pe dreapta (în sensul coborârii), fac o traversare pe grohotiș la stânga spre un stâlp și aștept să mă ajungă Ilinca. De aici e o coborâre lejeră pe poteca plină de pietre până la bariera Dâmbovicioarei. Ilinca e de mult pe pilot automat și merge foarte încet. Așa că încet cobor metru cu metru ca să îi urmăresc frontala. E greu, dar suntem la sfârșit și nu ne putem îneca acum ;)! Ajung la stâlpul indicator de jos de la barieră și pod de piatră. E ora 3.00 când suntem amândoi jos la săgeata indicatoare: 5-6 ore până în șaua Funduri! Și odihnit și cred că faci 7-8 ore până acolo! Acum suntem la asfalt și la "lume"! Pe asfalt în vreo 20 de minute ajungem la intersecția cu drumul național unde ne așezăm și încep să fac autostopul în ambele direcții. De la Brașov avem multe trenuri spre București, de la Pitești iarăși avem destule autocare/microbuze. În maxim 10 minute ne ia un șofer de camion. E din Miercurea Ciuc de sus din munți și știe ce înseamnă să rămâi noaptea în munte! Vorbim despre demnitate și omenie, despre egalitatea oamenilor. El e secui și e un pic supărat pe românii care fac diferențe de naționalitate. În fond toți suntem oameni și lepre și oameni de treabă sunt în orice neam! Ilinca adoarme aproape instant și după vreo 30 de minute șoferul îmi spune să mă culc și eu până la Pitești. Trecusem de Câmpulung! Șoferul foarte de treabă ne lasă chiar înainte de giratoriul unde ar trebui să luăm o ocazie spre București exact când se luminează. El merge spre Vâlcea. Îi mulțumim și ne spune că ne-a luat din plăcere! Trecem giratoriul, întrebăm un polițist de autogara pentru autocare spre București, ne indică drumul (vreo doi kilometri) și ajungem la fix pe la 6.00 la autogară. La 6.30 pleacă un autocar spre București și în mai puțin de două ore ajungem la autogara Militari (22 lei de persoană). Rapid acasă cu metroul, un duș bun și apoi la serviciu!

A fost o tură lungă cu peripeții și sincer nu recomand nimănui cu mintea întreagă să facă ce am făcut noi. Doar dacă are o rezistență, capacitate de orientare bună și o viteză mult mai mare! Pentru Ilinca a fost cea mai "dură" tură de până acum, am felicitat-o și tare mă bucur că a făcut față! Marcajul "punct roșu", creasta Pietrei Craiului, ne-a arătat cât de solicitantă este! Și cât de frumoasă!

BR între Făgărași și Bucegi 20-21.07.2013

$
0
0
BR între Făgărași și Bucegi 20-21.07.2013

Colegi de tură: Alexandra și Cristi Roșu (parțial), Cezar Partheniu

Dintre turele din Piatra Craiului din ultimele săptămâni, aceasta e singura tura CAR U Cluj. Spun asta pentru că în 90% din timp în tură am fost membri CAR U Cluj. Povestea turei începe cu dorinţa Alexandrei şi a lui Cristi de a primi carnetele de membru. Carnetele se dau în anumite condiţii, aşa cum şi pentru a deveni membru trebuie să îndeplineşti anumite condiţii. Şi de cele mai multe ori se dau în locuri speciale! Le fac mai multe propuneri de traseu soţilor Roşu şi alegem una din variante (sâmbătă Padina Hotarului şi cea a Şindrileriei şi duminică încă nu am stabilit traseul) care ţine cont de faptul că ei duminică la prânz trebuie să fie în Bucureşti. Stabilim aşadar să ne întâlnim la 5.30 la Tineretului şi cu maşina lor Nissan Juke să mergem spre Zărneşti.

Ziua 1 - sâmbătă 20.07.2013

Respectăm ora de întâlnire şi pornim spre Predeal, Râşnov şi Zărneşti cu mult chef de mers. Povestim de toate şi nu avem timp să ne plictisim defel. Din Zărneşti mergem spre Plaiul Foii câţiva kilometri şi, fiindcă ne permite maşina, la primul semn indicator spre schitul Colţii Chiliilor, facem stânga şi urcăm câteva sute de metri pe drumul de maşină. Aceste sute de metri ne vor fi de ajutor mai pe seară la întoarcere! Lăsăm maşina chiar pe firul văii Crăpăturii şi la 9.00 începem să urcăm circa 30 de minute spre marcajul BA/BG. Cam pe la mijlocul drumului iau apă dintr-un izvor întâlnit în drum.

Facem o mică pauză de întremare la intersecţia cu cele două trasee şi văd că dinspre Zărneşti pe BA/BG vin mai multe grupuri. Într-unul din ele este Diana Rîndaşu, colegă cu Ilinca. Ne salutăm, aflăm că vor să urce pe Crăpătură şi apoi pe Turnu şi îi spun că ne vedem pe vârf, noi mergând pe Padina Hotarului. Mergem 5 minute pe BA spre schit şi apare în stânga marcajul CA şi o notiţă PH pe un copac. Nimic mai mult! Noi ştim că aici e Padina Hotarului şi ca urmare facem stânga şi începem să urcăm prin pădurea aparent fără sfârşit. După 35 de minute de bălăureală căreia nu îi vedem sensul, ieşim la ceea ce se prefigurează a fi padina: se îngustează pereţii şi apare grohotişul!
Urcăm, urcăm mereu cu privirea înapoi spre munţii Perşani care se pretează la biciclit (nu am fost, spun doar din ce am auzit de la prieteni).

După o oră de la plecarea din BA, pe partea dreaptă (în sensul de urcare) găsim o mică grotă şi în interiorul ei un perete umed. De aici la nevoie îţi poţi potoli un pic setea! Puţin mai sus facem o mică pauză de masă. Alexandra nu mâncase nimic de dimineaţă şi se resimte! Cu forţe proaspete continuăm urcuşul. Valea se îngustează, din când în când avem de trecut câte o mică săritoare, Cristi e sprinten, zburdă pe stânci şi câteodată ne mai aşteaptă şi pe noi... Pe dreapta (tot în sensul de urcare) e un ditamai peretele care ne cam opreşte la pozat.



Trecem de o înşiruire de mini-săritori dintre care prima are cablu şi facem o pauză de regrupare după ele. Vom trece pe partea cealaltă (stângă în sensul de urcare, dreapta geografic) a văii şi schimbăm peisajul în grohotiş cu jnepeni.


Puţin mai sus avem proba de grohoting de testare. E mai sigur să urcăm pe dreapta văii şi pentru asta trebuie să trecem peste nisipul ceva mai mare!
Abia aici începe partea alpină frumoasă. Trecem iarăşi pe stânga văii, facem o pauză de respiro pe un promontoriu (poate aici ar fi trebuit să mâncăm!) şi continuăm urmărind marcajele. Nici eu nu mai fusesem pe aici până acum şi sunt la fel de încântat ca şi colegii mei! Urcăm printre stânci şi printre creste până la intrarea în marele jnepeniş (nu grohotiş :D!)



Prin culoarul de jnepeni trecem la un moment dat pe lângă un mare perete în stânga noastră (avem şi o săritoare de vreo 4-5 metri pe care o depăşim frumos) şi nu mai avem unde să ne rătăcim până la intrarea în marcajul de creastă PR. Aşa că eu pornesc puţin înainte fiindcă sunt nerăbdător să revin pe PR (13.20)!

În cinci minute vin şi Alexandra şi Cristi, stăm un minut-două şi în alte 5 minute suntem pe vârful Turnul Pietrei Craiului (1911m) de unde vom pleca pe Padina Şindrileriei. Dar aici merităm o pauză festivă : le înmânez colegilor carnetele de membri ai Clubului Alpin Român secţia Universitară Cluj! Îi felicit şi ne urăm reciproc să facem cât mai multe ture în acest club!
Pe vârf erau doi polonezi care nu zăbovesc prea mult şi pleacă spre Ascuţit. Imediat apar şi fetele din grupul Dianei. Sunt patru fete cu un tip la vreo 40 de ani pe post de ghid. Stăm puţin la poveşti şi se hotărăsc să coboare cu noi pe Padina Şindrileriei. Cred că doar eu şi tipul ăsta ştim în ce ne băgăm! La 14.10 pornim la vale. Coborâm puţin printre jnepeni până în şaua Şindrileriei de unde avem de urcat o placă spălată. Într-o tura mai de demult cu Iuliana Bucurescu, norii urâţi de pe vârf ne-au oprit urcarea aici la placă! Deci până aici a fost nou şi pentru mine!

După placă ţinem munchia puţin printre jnepeni şi apoi coborâm în stânga aşa cum ne îndrumă poteca. Mai bine zis ne furişăm printre jnepeni şi peste mici săritori până la vâlcelul secundar al Şindrileriei!


Tot insistasem la fetele din faţă să fie atente ca aici să facă stânga pe grohotiş. Şi de fapt pe vâlcelul ăsta începe adevăratul grohoting! Coborâm pe toate părţile, pe două fete le cam dor genunchii şi ca urmare merg mai încet la vale, unde se poate şi eu şi Cristi ne lăsăm să alunecăm pe grohotiş (e foarte plăcut dacă menţii mereu controlul)...
La 15.50 suntem în firul principal al Padinii Şindrileriei şi mai avem cam jumătate de grohotiş de coborât. Cu atenţie la fiecare pas îl depăşim (cele două grupuri ale noastre plus încă un grup de trei montagnarzi care urcaseră pe Călineţ) şi ne regrupăm la cablul final de la capătul padinii. Cu grijă s-ar putea coborî şi pe firul principal fără a folosi cablul!

Prin mica junglă de sub firul strâns al văii coborâm la intersecţia cu BA unde vom aştepta grupul fetelor. Asta să ştim că au coborât cu bine şi să recuperăm un băţ pe care Alexandra îl dăduse uneia dintre ele pentru sprijin! Coborâm apoi repede prin pădure până la schit  şi apoi pe BA până unde întâlnisem mai devreme marcajele BA/BG după plecarea de la maşină. La 17.40 suntem lângă maşinuţa care ne-a aşteptat cuminte la locul ei.

Cu caii putere porniţi coborâm la drumul mare de maşină, mergem până la Plaiul Foii unde instalăm corturile chiar în parcare şi apoi mergem la masă. E foame mare! Până să ne aducă de mâncare ne potolim setea cu o bere şi tare mă bucur când ma recunoaşte David Neacşu şi îmi spune pe nume! Povestesc ceva cu el, văd că e cu un grup mai mare şi rămâne să povestim mai mult pe altă dată! Ne înfruptăm bine şi înainte să se întunece ne băgăm la somn (adică undeva pe la ora 21.00). Alexandra şi Cristi nu se grăbesc pentru că mâine ei au drum scurt cu maşina până acasă. Pentru mine însă e ceva mai lung. Alexandra venise cu ideea de a parcurge toată banda roşie până în Fundata. "E pe hartă? O poţi face!" mă încurajează Cristi. Şi chiar voi reuşi acest lucru într-un timp destul de bun.

Ziua 2 - duminică 21.08.2013

Duminică dimineaţă îmi pun ceasul să sune la 6.00. Mă trezesc repede, mănânc puţin, strâng cortul în 40 de minute şi mi-e cumva să îi trezesc pe Alexandra şi pe Cristi... Aşa vorbisem de aseară: să îi trezesc doar să las cortul, sacul de dormit şi izoprenul la ei în maşină şi să plec cu rucsac foarte uşor! Urmează să ne întâlnim săptămâna viitoare în Bucureşti să recuperez echipamentul. La 7.00 fără câteva minute las toate la ei în maşină (chiar dacă cortul e un pic umed), le mulţumesc pentru tură, ajutor şi drum şi pornesc din faţa cabanei Plaiul Foii la drum pe banda roşie. Trec pe lângă punctul Salvamont, las în dreapta drumul spre Rudărita marcat cu banda roşie (banda roşie transcarpatică ce vine de la Herculane peste toţi Meridionalii până aici; voi cerceta în săptămânile următoare dacă este corect ce scriu aici şi nu cumva banda roşie transcarpatică merge direct peste Tămaşul Mare până în Curmătura Foii şi şaua Tămăşel) şi în 20 de minute de la cabană trec de bariera de la începutul văii Şpirlei. Las în dreapta BA, TA şi TR spre Curmătura Foii şi urc pe drumul forestier şi apoi pe potecă marcată cu BR. În 50 de minute sunt la ieşirea din vale în dreapta spre refugiul Şpirla. Conform indicatorului mai am 15 minute până la refugiu!
De aici fac într-adevăr 15 minute cu tot cu pauza de alimentare cu apă de la izvorul de sub refugiu. La izvor mă depăşesc doi tineri cu care voi schimba câteva vorbe de la refugiu în sus. Sunt de la o universitate alternativă din Bucureşti (?) şi vor să organizeze aici întâlnirea de deschidere oficială a anului universitar. Tot oscilează între poiana de la refugiu şi cea de mai sus unde cică anul trecut au încăput vreo sută de oameni. Îmi şi imaginez 100 de oameni care nu au tangenţă cu muntele să se chinuie până aici sus! În 20 de minute de la refugiu la în dreapta BR ce merge spre şaua Tămăşel şi încep să urc spre Zaplaz şi apoi Lanţuri (8.50). Urc pe primul grohotiş, fac o mică ieşire din traseu până la punctul de panoramă asupra începutului Marelui Grohotiş, trec pe sub Zaplaz şi mă opresc câteva secunde deasupra lui după primul cablu.

Cu traseul clar în minte intru în ceaţă şi nu slăbesc ritmul. Trec pe rând de fiecare cablu, ajung în şaua şi apoi la grota unde ştiu că vine Brâul de Jos (rog să corectaţi dacă am cunoştinţe greşite), urc alte două cabluri şi apoi pe un horn alungit ies în poiana în pantă pe unde trece Brâul de Mijloc.


Urc fără pauză şi la peste 2000 de metri intru complet în ceaţă. Cum o fi dacă nu ştii traseul? Eu merg pe poteca bine-cunoscută, în faţa mea pe brânele ce formează Brâul de Sus văd caprele negre de la Grind zburdând fără nici o taină şi le deranjez doar cu o poză alburie. Le cer iertare în gând şi urc mai departe pe brână spre sud şi apoi printr-o serpentină strânsă spre nord până la baza hornului final (10.20). Pe stânci găsesc o şapcă udă şi o iau cu gândul să o las în refugiu. În 10 minute sunt în creastă şi doar trec în grabă pe lângă refugiul Grind 2. Nu am de ce sta! Uit complet de şapca prinsă la mijloc!
În alte 10 minute sunt pentru a doua oară pe Piscul Baciului şi realizez că am uitat de şapcă. Fac o poză la placa de vârf şi îi rog pe cei trei maghiari de aici să lase şapca în refugiul (Grind 2, Şpirla sau Diana) în care vor ajunge. Le mulţumesc, mănânc doi biscuiţi dăruiţi de Alexandra şi la vale prin ceaţă spre Grind 1. Ştiu bine poteca şi îi urmez serpentinele ca la carte. Abia când ajung la baza Colţilor Găinii ies din ceaţă şi încep să văd şi eu pe unde merg.

La refugiu (11.30) e aglomeraţie şi printre pozele grupului de aici mă strecor la vale prin poiana refugiului. La 12.00 ajung la intersecţia BR cu BA ce vine de la Brusturet, fac un scurt dus-întors până în poiana Grind la marcajele ce merg spre "La table" (stânga) şi poiana Grind (dreapta), revin la defrişarea de sub Grind şi prin partea ei de sus ajung la poiana cu totem şi în stânga până la izvor şi apoi la intersecţia "La table" (12.40).


Mai departe urc pe BR (în comun cu CR) până în şaua Joaca. Aici întâlnesc un cioban cu care schimb câteva vorbe. Ca şi alţii, se miră că merg singur şi că nu stau la casa mea cu nevastă şi copii. Aşa se pare că e în lumea "normală": după 30 de ani e musai să fii căsătorit şi cu copii! Îmi spune că el s-o însurat la 20 de ani şi că nici aşa nu e bine ;)! Îi mulţumesc de indicaţiile date pentru drum şi pornesc mai departe pe acelaşi drum larg ce merge printre vaci şi stâne.

Mai merg vreo 10 minute pe drum şi acesta face dreapta. Eu ar trebui să merg înainte şi nu ştiu ce îmi ia privirea de la poteca bună. Merg puţin în faţă-stânga pe ceea ce pare o potecă bună, dar fără marcaje. Îmi tot spun că dacă nu găsesc marcaje în următoarele cinci minute mă întorc la ultimul marcaj. Nu ştiu dacă e ghinion sau noroc, dar în câteva minute cobor în dreapta printr-o poiană unde văd în partea de jos un marcaj. Cobor la el, urmez un culoar prin pădure şi GPS-ul îmi arată că merg în sens invers celui bun. Am marcaje şi asta e bine! Urmez aceste marcaje şi poteca intuitivă şi urc prin pădure şi copaci până la drumul unde pierdusem marcajul. Aşadar am găsit drumul bun! Mă întorc până la poiana de mai devreme şi impresia e că poteca ar merge în sus prin poiană. Găsesc o potecă firavă şi apoi nişte săgeţi indicatoare vechi. Pe aici înseamnă că e poteca deşi nu se vede absolut nimic. Urc pe o culme pietroasă şi dispar toate marcajele în partea ei cea mai înaltă. Văd în stânga în pădure un marcaj vechi şi şters. Hai pe aici!
Ies în vreo 50 de metri într-o poiană fără pic de marcaj, revin în culme, mai merg pe ea un pic şi tot nu văd marcaje, reiau poteca pe la marcajul vechi, cobor prin poiană şi apoi tot în jos prin pădurea sălbatică şi surpriză: dau de alte marcaje vechi de pe aceeaşi culme. Urc pe aceste marcaje până în punctul unde fusesem mai devreme. Am legat aşadar potecile confuze de pe culme! Revin, continui pe creastă în jos şi altă surpriză: marcaje noi şi o potecă mare după vreo 20-25 minute de la punctul în care văzusem ultimul marcaj din pădure! Direcţia mea e spre stânga şi acum fac dreapta ca să desluşesc încurcătura. În 10 minute ajung la poiana cea în pantă de mai devreme unde găsisem marcajele pe care m-am întors. Deci aici pe lîngă poteca veche pe culme, salvamontul a marcat o altă potecă mai lejeră pe curbă de nivel! Semnalaţi, fraţilor pe hărţi pe unde e poteca corectă! De aici în vreo 10 minute ajung în Curmătura Groapelor unde dau de TR din Şirnea şi CA din Ciocanu. Marcajul meu continuă pe creastă!
Urc pe lângă limita parcului naţional şi pierd marcajele care oscilează pe o parte şi pe alta a gardului de sârmă. Ajung în marcajul CA de Ciocanu deasupra Poienii Lungi, fac stânga şi ies într-o altă şa cu gard de unde reconstitui prin mai multe bucle drumul corect, merg tot pe exteriorul gardului şi ies într-o înşiruire de doline prin care poteca se unduieşte sus-jos.
După ultima şa mai cobor un pic prin poiana lungă şi fac stânga pe marcaje clare prin pădure. Cobor treptat şi ies într-o altă şa din care văd Curmătura/Crucea Spărturilor (16.00). Până la ea cobor pe o uşoară curbă de nivel descendentă printre lapiezuri.
În Curmătură întreb un cioban pe unde să merg spre Fundata. Îmi arată drumul şi-mi spune că mă duce el până sus în deal "doar să adune animalele"! Îi mulţumesc şi dispar imediat în direcţia indicată de el. Închid poarta de fier şi continui pe uliţa ce coboară printre case până la asfaltul dintre Ciocanu şi Şirnea. Văd o uliţă în faţă şi marcaje pe ea. P-acolo dară! Uliţa se termină în câteva sute de metri cu o barieră de lemn şi un vâlcel pe care coboară poteca. Şi eu după ea!
Ies printr-o altă barieră de lemn la un drum de maşină, fac dreapta după marcaje şi apoi stânga pe o altă uliţă care pare să se înfunde.
"Pe aici îs dungile alea roşii marcate pe copaci?"
"Nu ştiu că nu-s de-aici. Întreabă femeia de la casa aia. Şi închide poarta!"
"Mulţumesc. Închid poarta!"
Trec pe sub casa pomenită fără să întreb nimic, urmez poteca prin pădure vreo 10-15 minute, marcajele fac stânga pe un tăpşan pe sub linia de curent electric (ce seamănă cu un drum din Stavanger, Norvegia...), merg după ele, mai urc vreo 10 minute şi văd că se închid într-un gard de lemn. Un zăpăcit de căţel tot latră la mine şi doi dulăi doar se uită galeş cum sar gardul. Se liniştesc cu toţii, trec pe lângă ei şi urmez drumul şi apoi semnele în stânga. Pe ceva uliţe de animale cobor la drumul naţional la asfalt (17.30).

Dar drumul nu se termină aici! Pe asfalt urc doi-trei kilometri în serpentine până sus în centrul Fundatei. Par singurul ciudat care merge pe aici cu un rucsăcel şi cu beţe de trekking. La un moment dat îmi trece un gând prin minte: oare cei care mă văd se gândesc că vreau să merg pe jos până la Câmpulung :D? Mai apar două bicicliste străine şi mă liniştesc. Nu sunt singurul fenomen ciudat de aici! Întreb o femeie unde e Primăria şi ea mă întreabă unde e o petrecere câmpenească. la ora asta trebuie să se fi terminat petrecerea unde lua gratis de mâncare! De fapt femeia e rătăcită cu mintea şi umblă teleleu din sat în sat! Ajung după vreo 500 de metri la Primărie (17.50) la marcajul ce face legătura cu Bucegii prin Fundăţica, Curmătura Fiarelor, şaua Strunguliţa şi altele. Aşadar în 11 ore am legat Făgăraşii de Bucegi pe banda roşie! Record, reuşită şi mare satisfacţie pentru mine! Mă arunc pe scările de piatră din faţa Primăriei, mănânc şi golesc rezerva de apă şi mă pun la autostop. Nu mă ia nimic şi la 18.45 prind un microbuz până în Câmpulung (10 lei). Sunt mulţumit de mine şi aproape că nu mai contează cu ce merg mai departe! După mine se urcă şi femeia ciudată şi doar două vorbe schimbăm înainte ca ea să coboare în Rucăr (de fapt îi confirm că a ajuns în Rucăr). Merg mai departe pe lângă Mateiaş până la Câmpulung într-una din autogări, şoferul mă îndrumă spre alta de unde ar trebui să mai am un microbuz spre Bucureşti şi ajung acolo rapid pe jos. Doar că nu mai merg cursele respective de câţiva ani! Merg la giratoriul de la liceul Dinicu Golescu, mai schimb câteva vorbe cu un localnic ce are noroc la autostop mai repede decât mine. Poate nu degeaba fiindcă pe mine mă ia un fost profesor de geografie ce are o pensiune în Sătic. Vorbim de toate şi ar fi de acord să stau la el o noapte sau două când ajung în zonă. Facem schimb de telefoane şi mă lasă chiar în Piteşti lângă gară de unde în 20 de minute pleacă un autocar spre mare (Constanţa). Şoferul mă primeşte pe un loc liber în ultimul rând, mai fac schimb de impresii cu familia vecină de bancă şi pe la 23.45 şoferul opreşte în Bucureşti şi mă lasă la Unirii (piaţa centrală) aşa cum vorbisem din Piteşti. Îi mulţumesc în oglinda retrovizoare şi cu un autobuz de noapte ajung acasă fericit. Nici nu speram să pot realiza atât de multe!

Să vedem ce o mai fi şi săptămâna viitoare!

Mișcare browniană în Crai 27-28.07.2013

$
0
0
Mișcare browniană în Crai 27-28.07.2013

Colegi de tură: eu şi temporar noi şi vechi cunoştinţe

După două ieșiri în creasta Pietrei Craiului și o parcurgere integrală a acesteia mai sunt câteva trasee de acces spre lama de calcar a Crăiesei. Ideea din acest we mi-a încolțit din prima săptămână în care grupul de suedezi și polonezi care vroiau să facă circuitul benzii galbene. Așa e prezentat în ghidul pe care îl aveau la ei! Aș putea să fac ambele circuite într-o zi? Cu planul în minte structurez planul turei și dacă vrea cineva să mi se alăture, e super!

Ziua 1 - sâmbătă 27.07.2013

Cu IR de 5.45 plec din București până în Brașov și la 9.12 vine un tren foarte fain pentru Zărnești. Parcă ar fi unul din trenurile cu care am mers în Europa (trenuri zonale comparative cu Regio ale noastre). 
La 10.00 sunt în Zărnești și pornesc spre centru și apoi spre cabana Gura Râului urmărind mereu marcajele BA. După Gura Râului aștept să se ridice praful făcut de o mașină puternică și parcurg rapid drumul pe lângă fosta carieră până la Izvorul lui Botorog. Am ceva apă și nu fac pauză deloc. Aproape în alergare trec pe lângă grupurile de bicicliști și de turiști ce urcă la Curmătură, la 11.30 traversez poiana Zănoaga și la 12.10 sunt la cabană. 

După câteva ceaiuri la cabană și o încercare de a-mi rezerva loc, mă urnesc din loc. Îi spusesem lui Vasile că diseară vreau să mă întorc aici, mi-a zis că e toată cabana rezervată și în sala de mese se găsesște un loc dacă vin toți cu rezervări. Îi spun că încerc să îl sun din Șaua Padinei Închise să îl anunț că vin. Nu voi avea semnal acolo! La 12.30 pornesc în pas vioi spre șaua Crăpăturii. În fix 20 de minute sunt la locul de panoramă din șa, fac două-trei poze și în trecere salut grupul obosit care se odihnea aici după urcarea pe valea Crăpăturii (BG) pe unde cobor eu. Am elan și pornesc la vale în grabă. Cobor câteva serpentine printre jnepeni sub șa, las să urce un cuplu ceva mai în vârstă (din respect pentru vârstă și pentru efortul lor mult mai mare la urcat) și mă opresc într-o șa înainte de un pinten stâncos pentru o captură oculară ;). Un tată cu doi băieți se odihnesc aici înainte de a continua coborârea! Cobor mai repede decât ei fiindcă mi-e dor să revăd valea (nu am mai mers de ceva ani pe Crăpătură).
Pe potecă cobor în firul principal al văii și trec pe la baza Acului Crăpăturii. Eu nu sunt la nivelul la care să pot urca pe Ac, dar vizualizez traseul până în șaua Acului.
Continui pe potecă în coborâre rapidă pe firul văii și curând intru în pădure. De aici începe o altă parte frumoasă a văii. Sunt câțiva copaci dărâmați peste care trec fără probleme, e umezeală chiar dacă soarele bate cu putere, mai jos culoarul potecii e foarte clar și trece prin două poienițe și ajung repede la intersecția cu BA (13.50).




Fac o scurtă pauză și văd un grup de străini (după lejeritate și bagaje împrăștiate sub un copac) care se odihneau. Eu deocamdată nu am timp de odihnă! Cotesc la dreapta și pe cele două benzi de circuit (BA, BG) spre intrarea în Zărnești. Drumul e lin și fain și coboară ușor prin pășunile de sub Piatra Mică. Mă întristează defrișările pe care le văd deasupra potecii în locuri mai greu accesibile! În coborâre întâlnesc foarte mulți enoriași care fuseseră la slujbă la schit. A fost sărbătoare că altfel doar duminica mai poți vedea atâta omenire. Multe femei cu copii nu se grăbeau și adunau tot felul de flori pentru ceaiuri și leacuri ale naturii. Cobor ba cu un bătrân care susține cât de bun e sportul, ba cu o familie care își aduce aminte de vremurile bune, ba cu localnici care nu urcaseră niciodată pe munte, ba cu oameni care mai fuseseră pe Piatră și povesteau din amintiri... Aproape de drumul ce merge spre Plaiul Foii găsesc două izvoare și câteva cruci de piatră, drumul către schit ;). Las localnicii să meargă acasă și de la drum, după ce marchez punctul pe GPS dau să mă întorc spre locul unde urcasem săptămâna trecuta cu Alexandra și cu Cristi. 
În câteva zeci de metri trece o căruță și nu mi-i jenă să îi întreb dacă mă pot duce vreo doi kilometri până la prima intrare spre schit.
"Urcă sus!"
Mă duc până la intrarea pe drumul forestier indicat de prima săgeată spre schit, le mulțumesc, sar din căruță și în sus pe firul văii Crăpăturii. La 13.20, nesperat de bine, sunt la intersecția unde făcusem mai devreme dreapta. Îmi cer iertare în gând tuturor celor cărora le-am spus că voi reveni pe aceeași potecă spre schit! Stau iarăși câteva minute la piatra de hotar, văd străinii dormind în voie și pe tatăl cu cei doi băieți la odihnă și masă. Schimb câteva vorbe cu ei, mănânc două mere și câțiva biscuiți și pornesc la drum spre schit. În două minute trec de CA pe care fusesem săptămâna trecută și urc pe drumul larg de mașină.
Într-una din lungile poieni din față aud un huruit și mă dau la o parte. Din față vine un călugăr călare pe un tractor cu vreo trei enoriași. Ne salutăm și ne continuăm fiecare drumul. La izvorul dinaintea schitului mă opresc să beau apă. Întru în vorbă cu tipa care își spăla o cană și cu tipul care își făcuse o cafea. Tipa pleacă mai departe la drum și din vorbă în vorbă, eu și Otto, un ceh foarte de treabă, ne dăm seama că știm unul de altul. Mă întreabă de drumul spre Diana, îi spun pe unde e și că merg într-acolo. El se întâlnește cu un grup de carpatiști din mai multe orașe printre care îmi tresare Câmpina. Cumva pe tipa din Câmpina o cheamă Iulia Stroe? Chiar ea e! Gata, s-a legat treaba! Cu Iulia vorbisem să mă întâlnesc în seara asta la Diana! Iulia îmi povestise de Otto, cehul care tot vine în munții noștri și îi place foarte mult, lui îi povestise de un prieten care în toamnă a mers peste tot prin Bucegi :D! Mergem împreună cel puțin până la Diana! La schit pornește mai în față fiindcă eu vreau să fac o poză la schit și nu îl tentează și recuperez distanța mai încolo în pădure. Lângă gardul schitului mă întâlnesc cu un prieten de la Salvamont care îmi dă ceva detalii despre polonezul care căzuse ieri de undeva din creastă de pe lângă Țimbale. Până să ajungă salvamoniștii, a avut noroc că erau niște militari constănțeni pe aproape și i-au acordat primul ajutor! L-au dus cu elicopterul la București și momentan este în comă. Trec de Șaua Chiliilor și încep să urc prin pădure. Într-un fel mă bucur că nu îl ajung din urmă pe Otto, în altul mă tem un pic până la el. Am trecut pe lângă niște poteci care te pot înșela ușor...
Îl ajung pe Otto, îmi spune că îi place poteca și că e simplă și frumoasă (în română!). Îi admir româna aproape perfectă (doar de doi ani a studiat mai mult limba noastră) și urcăm din vorbă în vorbă de parcă ne-am ști de-o viață. De sus apare Angela Vasilescu care îmi spune că au fost pe padina Şindrileriei inspirată de tura mea de săptămâna trecută. Sunt mulţi colegi de la Floare de Colţ Bucureşti şi ceva mai sus apare şi Radu Antonescu. Plăcută întâlnire! La 17.10 suntem sus în poiana Dianei la refugiu.
Stăm vreo 20 de minute și de pe Brâna Caprelor vin niște vechi prieteni, Tave Păun și Silviu Chivu, cu care fusesem în august 2006 în Rila și în Pirin. E plăcută revederea și mai ales discuția. Tipul care e cu ei vrea să meargă în Annapurna Circuit și în Everest Base Camp și Otto fusese în ambele zone. După toată discuția faină ne salutăm și pornim fiecare pe drumul nostru. Noi îi lăsăm Iuliei un bilet prin care o anunțăm ca Otto vine cu mine o parte din drum și apoi se întoarce.

După câteva minute Otto ascunde rucsacul în niște boscheți, își ia obiectele esențiale și tot în sus spre brână. Urcăm minute bune prin pădure, apoi pe o treaptă înierbată pe sub stâncă și pe sub un perete și ieșim într-un pinten de unde vedem măreția pereților nordici ai Padinii Închise. De jos se aud niște voci, cel mai probabil alpiniști ce urcă pe padină. După acel pinten dăm de un cablu înaintea căruia ne oprim! O capră neagră/maronie e în faţa noastră la vreo 50 de metri pe potecă! O pozăm, ne bucurăm de liniștea ei și când ne simte, țâșnește prin jnepeni în sus. 




Pe peretele stâng (geografic) al Padinii Închise începem să urcăm pe un grohotiș destul de alunecos. Îi spun lui Otto să aibă grijă și să verifice unde pune fiecare pas. Nu mi-ar place o alunecare pe aici! Urcăm pe dreapta grohotișului, trecem la un moment dat pentru puțin timp spre stânga și revenim la pereții din dreapta. La 19.15 ajungem la vestitul "La Găvan". E locul unde găsești apă la cea mai înaltă altitudine din Piatra Craiului! Aici aș fi vrut să le dau carnetele colegilor mei Alexandra și Cristi. Cu siguranță locul acesta nu poate fi uitat de nimeni!



Amândoi facem câteva poze la micul ochi de apă din stâncă. Convenisem cu Otto ca la 19.30 să pornească înapoi la vale ca să nu prindă întuneric pe traseu. Am mai avea puţin timp de mers împreună! Hai să mai mergem că poate ajungem în creastă. De deasupra Găvanului drumul e mult mai uşor/mai puţin riscant. În faţă deasupra noastră avem şaua de deasupra Cetăţii Dianei în care vine TA de pe Padina Popii. Noi facem stânga printre jnepeni într-o frumoasă urcare aproape nesesizabilă pe curbă de nivel. La un moment dat Otto se opreşte puţin să vorbească cu Iulia. Sunase de pe un alt telefon decât al ei şi conveniseră să se întâlnească la Găvan. I-a scăpat telefonul între crengile de jnepeni şi a avut un pic emoţii până l-a găsit! La 19.35 suntem în şaua Padinei Închise. Foarte fain! Păcat că Otto nu mai poate sta un pic aici! Nu găseşte telefonul, îşi dă seama unde l-a pierdut şi coboară după el după un rapid salut camarederesc. Îl rog să îmi dea un semnal când găseşte telefonul şi respectă promisiunea!
Eu mai stau câteva minute şi pornesc la vale. Nu vreau să mă prindă noaptea nici pe mine! Cobor pe un mic vâlcel şi apoi pe firul plin de grohotiş al acestuia.


După cinci minute părăsesc firul văii spre stânga spre pădure. În acel moment mă sună Otto. E fericit că şi-a găsit telefonul. Ne urăm drum bun reciproc şi atenţie mare. Cobor un pic printre brazi pe trepte de stâncă şi ies sub un perete pe sub care se furişează poteca. 



După perete intru în pădure şi începe o coborâre lungă prin pădure. Am în unele locuri trepte de lemn care împiedică alunecarea pe pământ! Am elan la coborâre şi la 20.30 sunt la cabana Curmătura. Aşa cum vorbisem cu Vasile mai devreme şi i se păruse că e prea mult pentru o zi! Adevărul e că şi mie mi se pare mult şi am renunţat la planul de a mai merge până jos la Prăpăstii şi înapoi tot în seara asta! Ţinând cont că abia la 10.00 am plecat din Zărneşti, mi-am dovedit că într-o zi lungă de vară se pot parcurge cele două circuite (nu e nicidecum o încurajare pentru alţii, e doar o confirmare personală). Pe terasă mă întâmpină doi colegi de la CAR U Cluj, Simi şi Dodi. Eu nu mă aşteptam să dau de ei aici, ei da! Chiar se întrebau pe unde oi fi eu în Crai! Până să ne aşezăm la poveşti şi la masă (ei cam terminaseră de mâncat şi erau la bere), eu mă duc să vorbesc cu Vasile. Soţia lui mă retează: 
"Nu mai avem locuri"
"Am vorbit mai devreme cu Vasile..."
"Şi ce dacă, nu ai sunat!"
Mă lasă în faţa ghişeului şi pleacă. Rămân insistent acolo şi Vasile îmi spune că în sala de mese am loc.
"Mulţumesc! După 11 vin în sala de mese!"
Ies la colegii de club şi începem să povestim. Îi ameţesc cu descrierea traseului meu şi cu ceea ce am de gând să parcurg şi mâine. Ei plecaseră de vineri dimineaţă din Sfântu Gheorghe (din Delta Dunării!) şi seara puneau corturile la Curmătura. Azi au fost pe Nordică şi mâine or vedea ce fac. Vine întunericul, se retrag la corturi şi eu în sala de mese. Se eliberează după ora 23.00. Suntem 6 care dormim pe bănci în sala de mese: eu, un cuplu şi un trio care venise seara de pe creastă! Ne găsim culcuşul şi îl rog pe Vasile să îmi ţină a doua zi rucsacul pentru câteva ore. Vreau să fac un mic circuit fără bagaj! Înainte de miezul nopţii "tragem obloanele"!

Ziua 2 - duminică 28.07.2013

Vorbisem aseară cu colegii de club şi eram aproape sigur că dimineaţă nu vor fi treziţi când eu voi fi deja pe drum. Aşa este căci pe la 6.00 îmi sună alarma, îmi strâng repede rucsacul, mănânc ceva, îi las rucsacul lui Vasile la cabană şi la 7.15 pornesc la drum. Pentru început continui BA pe care o întrerupsesem aseară. Cobor puţin pe valea Curmăturii, fac dreapta pe sub stâna din dreapta obârşiei apei Curmăturii şi apoi pe muchia Curmăturii dintre valea amintită şi valea Stânei cobor în continuu pe o potecă lină prin pădure. După vreo 40 de minute de coborât ajung deasupra Prăpăstiilor Zărneştilor unde un panou povesteşte despre ecosistemele pădurii asemănător panourilor tematice de pe traseul "Poveştile pădurii" din Buila-Vânturariţa. Înainte de acest panou am încurcat poteca ce făcea brusc la dreapta. Aşa că acum cobor pe la panou până în drumul forestier şi refac poteca marcată pe varianta corectă. E devreme: doar 8.30 şi sunt aici la drum! 
Urc pe drumul forestier binecunoscut, las în dreapta varianta mai largă pentru TG/TR pe care voi coborî mai încolo şi îmi propun să mă întorc pe TR înapoi la cabană. De fapt voi mai face o parte din acest marcaj înainte de întoarcere!
Ajung la pepiniera de unde într-o tură din toamna trecută căutasem cu Ilinca marcajele spre Curmătura. Știu direcția pe unde am să revin la cabana peste vreo oră și ceva. Acum merg tot înainte pe lângă pepinieră, ajung la o masă nou amenajată și în stânga văd marcajul TG pe care voi merge mai încolo spre Peștera. Acum continui pe lângă un izvor cu bazin pentru adăpat animalele, urc pe valea pe care doar rar găsesc marcaje (am așa o vagă îndoială că pe acolo este semnul) și ajung pe poteca larga până în dreptul Șistocii Baciului. Nu urc pe aici, ci continui pe poteca marcată (acum bine) cu TR.

Trec printre câțiva copaci dărâmați, urc prin poieni sau prin culoare de pădure și ajung până înainte de poiana "La table" unde marcajul meu se unește cu CR. Și pe această CR voi reveni peste câteva ore! Pe același drum mă întorc până la pepinieră (10.15) admirând pădurea și din sensul celălalt. Veți zice că dacă merg așa mult și repede, nu mai am timp și de admirat. Ei bine am fiindcă picioarele își fac treaba lor, ochii, mintea și sufletul își văd de lucru în "laboaratoarele" lor separate din întregul sistem uman! După pepinieră fac stânga și imediat dreapta peste cursul de apă. La trecerea asta nu e nimic clar, dar imediat ce ai trecut apa, vezi cele două marcaje TR și TG  care urcă prin pădure peste culmea Mărtoiului și coboară în drumul de TAF de pe Valea Cheii (15 minute mi-a luat traversarea piciorului Mărtoiului!). 
De aici urmez drumul larg ce urcă prin pădure până în poiana Curmătura și apoi pe curbă de nivel ajung la cabană unde mă aștepta rucsacul cuminte.

Îi mulțumesc lui Vasile pentru găzduirea rucsacului, îmi cer scuze că "plimbarea" mea a durat mai mult decât am spus și pornesc la vale pe TG. Pe valea Cheii nu mai urmez poteca peste piciorul Mărtoiului și cobor pe drumul de TAF până jos în Prăpăstii. În coborâre văd doi jandarmi care urcau cu ATV-ul până la cabană, un grup de turiști în adidași care mă întreabă obosiți cât mai au de mers și în final (exact la intrarea în Prăpăstii) cu doi germani care vroiau să ajungă tot la Curmătura. Îi ghidez și îmi continui drumul până la pepinieră!
La masă îmi las rucsacul jos, mănânc câteva smochine și umplu "rezervorul de apă"și pornesc pe TG spre muntele Toancheș. Știu că am mai fost o singură dată pe aici și doar îmi amintesc secvențe din traseu. Nicidecum tot traseul! E bine că exceptând doar un singur loc, amintirile mi-au fost de folos! Urc la început pentru vreo 10 minute prin pădurea de pini uscați și înalți. Locuri uitate probabil fiindcă nu mi-au părut interesante mai demult!
În alte 15 minute ajung pentru o scurtă perioadă e timp pe marcajul CR care vine din Cheile Pisicii și urcă spre poiana "La table". Mai jos veți citi despre a doua trecere pe aici! O săgeată îmi spune ca mai am 1,5-2 ore până în satul Peștera (cel mai probabil până la Nobilis sau până în centru la biserică!). Cobor vreo 50 de metri pe drumul forestier de pe valea Vlădușca și fac dreapta lăsând CR în jos pe drum. Pe valea Priporului urc pentru câteva minute și apoi fac dreapta prin pădurea plină de mușchi.
În cinci minute de urcat printre brazi semi-uscați ajung la defrișarea de care îmi aduc aminte "din copilărie" (adică de acum 9-10 ani). Atunci era golașă și puteai să vezi totul până în celălalt capăt. Acum a crescut tufărișul și doar marginea pădurii arată direcţia de mers. Mă bucură refacerea naturală chiar dacă semnele lipsesc. Direcția e tot în sus prin defrișare!
La intrarea în pădure semnele sunt iarăși clare și mă conduc în vreo 20 de minute în poiana de sub vârful Priporului unde este stâna Petrului cu multe vaci. Ajung în partea de jos a poienii și nu văd nici un indicator. Singurele poteci mai clare urcă spre cireada de vaci în dreapta. Ele sunt așa de liniștite când mă apropii de ele... Nu schițează nici un gest. De mi-ar arăta poteca și marcajele! Poate e doar părerea mea, dar imediat ce am lansat acest gând, îmi atrage atenția o văcuță care urcă lent spre cele din vârful poienii. Trec pe lângă ea și văd semnele în continuare. De unde am venit eu, trebuia să fac stânga pe la marginea pădurii pentru 50-60 de metri! Cobor la semne și pe poteca acum clară urc vreo 10 minute prin pădure pe versantul nordic al vârfului Priporului și ies într-o șa largă. Nema semne! Noroc că locul îmi e mai mult decât cunoscut. De aici știu că trebuie să cobor în dreapta chiar dacă nu sunt semne. Mă întâlnesc cu un biciclist care urca pe lângă bicicletă și îi arăt pe unde e drumul. N-ar vrea să mai urce, dar mai e un pic de urcat! Eu cobor pe un fir sec al văii Pietrelor până dau de marcaje și acestea (împreună cu poteca) mă conduc la stânga prin pădure. Deci nu mai e chiar așa cum știam eu! Urmez sârguincios marcajele TG și ies puțin deasupra săgeții care marchează intersecția între CR (ce vine din șaua Joaca pe firul principal al văii Pietrelor), TG (de pe Toancheș) și BR (prin Peștera). E o altă bandă roșie pe care o voi parcurge în continuare! Cam multe și haotice semnele pe aici!


E timp pentru banda roșie rurală! Nu cobor spre Casa Folea, ci urc un pic pe drumul de țară pe care merg și localnicii. Semnele sunt foarte rare pe aici și nu prea ai cum să te încurci. Ulița largă coboară la limita dintre curțile oamenilor și pădure și intră printre case după vreo 20 de minute.


Case pitorești și din păcate multe sunt părăsite! E tentant să iei aici o căsuță, în micul colț de Rai al Moeciului (cu toate satele din jur de prin munți). Înainte de a ajunge la ulița mare, văd un semn pe care îl recunosc cu drag. De aici în altă tură ne-au dus băieții de la Salvamont Zărnești până jos în centru. merg un pic pe uliță și un semn mă ghidează la stânga printre gardurile caselor. E o potecă așa de faină. Gard pe stânga, gard pe dreapta și doar poteca mea printre ele! 



După casa părăsită de mai sus merg cu atâta drag că parcă distanța chiar nu mai contează. Cobor pe după ea până la o fântână închisă și de aici nu mai sunt marcaje. De altfel de când am plecat de deasupra Casei Folea și până aici am întâlnit doar 4-5 marcaje! Sunt niște semne de la un concurs ciclo-turistic și după ele cobor pe poteca din stânga fântânii. Mai fac câteva serpentine și ies în drumul ce merge prin Prăpăstii. Aici nu e nici un indicator care să arate BR pe unde am venit eu. poate cei de la Parc chiar vor pune aici un stâlp. Încă suntem în Parcul Național!
Cobor până la Fântâna lui Botorog unde mă odihnesc câteva minute și pornesc pe CR spre Cheile Pisicii, poiana "La table", șaua Joaca și apoi satul Peștera. Urcând spre Prăpăstii, apar mai mult decât ciudat: este ora 15.30 și toți cei care au fost în Crai coboară spre mașini și spre Zărnești. Doar eu merg în sens invers prin Prăpăstii ca și cum aș urca în Crai! Trec de barieră care teoretic interzice accesul auto. Spre dezamăgirea mea bariera e deschisă și doi "băieți de cartier" asigură accesul în Prăpăstii. Trec în viteză pe lângă ei și printre pereții Prăpăstiilor pe care sunt multe trasee dificile de cățărat (falezele Arcadei, MCM și Pin Pin) și ajung la intrarea în Cheile Pisicii.




Îmi lipseşte o mică porţiune de traseu din BA. De aici de la intrarea în Cheile Pisicii până la intrarea în traseul de pe muchia Curmătura. Aşa că îmi ascund rucsacul în valea seacă ce însoţeşte Prăpăstiile Zărneştilor şi în 20 de minute dus-întors mă duc până la punctul în care fusesem ceva mai devreme. Aşa strânse sunt cheile aici că nici GPS-ul nu are semnal!
De aici continui pe Cheile Pisicii. Sunt mai sălbatice decât le ţineam eu minte! Adevărul e că o singură dată am coborât pe aici şi singurul loc care m-a impresionat a fost o ocolire a săritorii mari pe nişte brâne de pământ pe stânga (în sensul de coborâre, dreapta în sensul urcării). Acum văd cât de frumoase sunt cheile. Copaci căzuţi, pereţi apropiaţi, vegetaţie semi-luxuriantă...


După doar o jumătate de oră de mers prin chei ies la drumul forestier de pe valea Vlăduşcăi şi în câteva minute sunt la intersecţia cu TG de mai devreme. Exact în locul despre care spuneam că veţi mai citi! Continui pe drumul forestier încă vreo 20 de minute şi îl părăsesc pentru a urca pe poteca marcată din stânga lui. Sunt câteva zeci de metri de potecă largă ce mă duce la capătul nordic al poienii Vlăduşca (până unde fusesem mai devreme pe TR). De aici pe ambele marcaje ajung în 5 minute la marea intersecţie "La table" (17.40). Stau doar 10 secunde pentru câteva poze şi pornesc în sus cu mers rapid până în şaua Joaca.
Nu mai stau ca data trecută (când am dat de acel cioban cu chef de poveşti), în şa las BR în dreapta şi fac stânga spre Peştera. Cobor în poiana largă dintre vârfurile Popii (1514m), Joaca (1478m) şi Spărturi (1516m) unde trec în viteză pe lângă nişte ciobani pe care doar îi salut. Ei nu au nici o grabă aşa cum am eu! Am întârziat destul şi nu ştiu cu ce ajung spre casă. Sigur voi avea noroc, nu îmi fac griji nici o clipă! Dacă aş mai fi cu altcineva acum, poate m-aş mai îngrijora...
Din şa pornesc în grabă pe valea Pietrelor pe drumul larg. Cobor "treapta" pietroasă cu două curbe strânse şi drumul mă mai duce puţin în jos şi apoi face stânga pe deasupra celor mai înalte case din Peştera (aflate la cea mai înaltă altitudine). Ajung la intersecţia de mai devreme cu TG şi BR, fac doar o poză şi mai departe pe lângă Casa Folea. Nu e nimeni să salut aici şi ţin drumul tot spre sat.
La Nobilis las în stânga panoul cu poveştile Pietrei Craiului şi pe drumul lung cobor spre biserică şi mai departe spre Moeciu. E ora 19.00 şi îmi iau gândul de la orice autobuz spre Braşov sau Câmpulung. Doar ocazia mi-a mia rămas. Înainte de biserică mă opreşte un localnic de mă întreabă de detalii despre GPS şi mai ales de precizie şi de hartă. După câteva zeci de metri intru în vorbă cu doi bucureşteni cu maşina. Vroiau să ştie ce e de văzut pe aici. Le recomand să vină o zi plină ca să simtă frumuseţea locurilor! Trec pe lângă biserică şi încep coborârea. Scad puţin ritmul fiindcă simt oboseala celor 70 de kilometri parcurşi în două zile. Trec de serpentinele din care pleacă săgeata indicatoare spre Peştera Liliecilor, peştera care dă numele satului de munte, trec de pensiunea-restaurant "Casa boierească"şi la fiecare maşină fac cu mâna. Cum lansasem dorinţa mai devreme, opreşte un tânăr care îmi spune că mă poate duce până la şosea. Vorbeşte destul de bine româneşte! E un francez (Anthony) care lucrează de doi ani în România. Merge până la Bucureşti şi îi place mult muntele. A venit o zi şi un pic ca să ajungă pe Piscul Baciului! Povestim de toate, îmi spune despre viaţa lui, eu despre a mea, convenim să mergem până la Bucureşti. De fapt mă va duce până la bloc fiindcă ajungem după ultimele metrouri (ca traseu Bran, Râşnov, Predeal, Ploieşti Bucureşti). Îi mulţumesc pentru imensul ajutor şi mă retrag fericit acasă şi la somn.

Faină, lungă şi variată tură am făcut în we ăsta! Sper că nu v-am plictisit prea tare cu detaliile. Îmi cunoaşteţi doar stilul!

Lecturi şi vise plăcute până la următoarea tură!

Prin dealurile Crăiesei 3-4.08.2013

$
0
0
Prin dealurile Crăiesei 3-4.08.2013

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Cezar Partheniu

Patru we pline de trasee marcate în Piatra Craiului! Să nu credeți că s-au terminat! Mai sunt încă două we și jumătate! Săptămâna trecută am parcurs traseele din zona nord-estică din jurul cabanei Curmătura până la intersecția "La table". Acum am în plan traseele de la sud de acest punct! Practic vom bălăuri două zile pe dealurile Crăiesei! La tura atent planificată pentru eficiență maximă mi se alătură Ilinca cu care stabilesc să mă întâlnesc sâmbătă dimineață în jurul orei 5.10-5.15 în Gara de Nord!

Ziua 1 - sâmbătă 03.08.2013

Cu același tren ca în săptămânile trecute (5.45-8.28 București Nord-Brașov) trecem în Ardeal ("Să trecem Carpații/Ne trebuie Ardealul" :D). Cu 10 barat ajungem în Bartolomeu și la cca 10.00 avem autobuz spre Câmpulung. Pe noi ne interesează să mergem doar până la drumul Șirnei și șoferul ne va lăsa acolo in jurul orei 10.45! Aici mă bucură când văd marcajul TR. De mult vroiam să văd unde se termină acest marcaj pe care până acum îl parcursesem doar parțial! La estul șoselei este restaurantul "La Gheorghiță" despre care vorbisem cu ciobanul acela în șaua Joaca acum două săptămâni. Nu înțelegea de ce nu merg eu pe acolo și vreau să ies în Fundata!
Strângem rucsacii pe spate și la mijloc (pentru ca astfel să nu simțim cum ne "țin" de umeri și să împărțim greutatea rucsacului pe tot spatele în mod echilibrat!) și pornim la drum. Avem vreo 5 kilometri de mers pe Drumul Șirnei până în centrul satului (50 de minute).
Centrul e marcat de Căminul Cultural "Radu G. Țeposu", de placa ce anunță înfrățirea Șirnei cu Rodemack - Franța, de placa pe care citim că Șirnea este primul sat turistic din România, de panoul indicator spre muzeul etnografic Nicolae Frunteș, de indicarea direcției spre Ciocanu (la stânga față de cum am urcat noi), de câteva hărți cicloturistice, de un cod de bună conduită al cicliștilor și de vorbele lui Șirnea-Bran-Rogozeanu din "Legenda Branului":

"La noi pietrele vorbesc
Și pădurile șoptesc.
La noi stâncile doinesc
Iar izvoarele doinesc.
Florile sunt cîntătoare
Și cu vorbe chemătoare."

Cum e un singur semn pe un copac și nici un indicator de stânga sau dreapta, facem dreapta și urcăm pe uliță fără a părea ceva bun ca direcție. Când vedem că iese ulița dintre case, coboară doi turiști ce porniseră și ei greșit. Trebuia să mergem pe partea cealaltă! Coborâm în centru și continuăm pe ulița principală din stânga regăsind semnele după puțin timp. Urcăm pe lângă pensiunea "Valea cu struți", ținem ulița în sus printre case și în vreo 10 minute ieșim din sat. Recunosc sus în față Curmătura Groapelor. Până în Curmătură mai fusesem pe partea cealaltă a culmii! Urcăm printre lapiezuri și vaci ce stau cocoțate pe pinteni ai dealului, urmăm serpentinele drumului și ajungem sus în Curmătură la 12.35. Ce fain e să revezi locuri cunoscute venind din direcții noi!
Stăm de vorbă cu doi localnici despre pământurile particulare de aici (deși sunt în parcul național), ascundem rucsacii în pădure și pornim la vale pe TR/CA light până în Valea Seacă a Pietrelor la intersecția cu CG (pe unde vom reveni peste vreo trei ore!).
Credeam că la întoarcere facem mai mult fiindcă e o sensibilă urcare, dar tot 20 de minute ne ia (ca și la coborâre) să ajungem în Curmătura Groapelor și să ne luăm rucsacii în spate. Pe marcaj scrie 45 de minute și la coborâre și la urcare! Au stat cuminți sub niște brazi în apropierea șeii cu gard de lemn! Cu desagii la spinare coborâm pe CA spre Ciocanu. Atenție! Semnul din șa este pus greșit! Pentru a intra pe marcaj, trebuie să coborâți vreo 30 de metri din Curmătură spre Valea Seacă a Pietrelor și apoi faceți stânga!
Coborâm lejer prin pădure, ieșim în prima poiană cu o stână pe dreapta, continuăm de-a lugul poienii mai departe lăsând o altă stână în stânga (a se citi "adăposturi de animale"!) și în capătul poienii pe lângă o urmă de zid intrăm în pădure pentru o coborâre de câteva zeci de metri spre o altă poiană.

Ieșim în următoarea poiană si aici nu mai îndrăznesc să mă duc să marchez stâna (din dreapta potecii) pe GPS. Câinii sunt foarte lătrători! De aici până în Dâmbovicioara cică am mai avea două ore (conform unei săgeți indicatoare). Coborâm pe  lungimea unei alte poieni printre primele case ale Ciocanului.
Drumul ne conduce pe stânga poienii și la unb moment dat intră în pădure. Nu ne duce bine! Firul văii coboară în jos în dreapta. Facem o cotitură strânsă la dreapta și apoi încă una la stânga spre firul văii. Mergem pe versantul drept al văii pe o potecă ce ne duce pe curbă de nivel tot în dreapta, pe un alt vâlcel cotim iarăși la stânga și regăsim niște marcaje vechi și apoi pe cele noi frumoase pe stâlpii de curent electric. Urmăm ulița care ne scoate la un grup de case din Ciocanu de unde pleacă BG la dreapta spre Brusturet.
Ilinca e obosită fiindcă azi-noapte a dormit puțin. La întrebarea mea dacă vrea să stea aici cu rucsacii și eu să mă duc până la asfalt și înapoi, îmi răspunde pozitiv imediat. Așa că rămâne cu rucsacii lângă pensiunea cu manele (doar când am revenit eu au pus ceva folk mai normal), eu plec în mers rapid pentru vreun kilometru și jumătate până la asfalt. Urc printre case pe uliță pe lângă o mașină care vidanja lângă prima curte din stânga, ocolesc un vârf de deal pe stânga și după el în vreun kilometru de coborât pe uliță întinsă pe o culme, trec de biserică și cimitir și cobor până la aslfat. Un grup de turiști de oraș în săndăluțe și bluze aerisite se uită ciudat la mine cu bețe și cu bocanci. Nici că-mi pasă! Marchez asfaltul pe GPS și mă întorc la Ilinca pe același drum. Ațipise în gălăgia "pensionarilor"! Punem rucsacii în spate și cu elan de "abia treziți" pornim pe BG spre Brusturet. Urcăm pe lângă un ATV gălăgios până la o poartă metalică ("proprietate privată, câini liberi!") , trecem de ea și printre câteva case facem stânga pe lângă o mică stână spre un alt adăpost de animale.
De la adăpost urmăm poteca spre dreapta în coborâre până la pădure și prin pădure apoi tot în jos. E un culoar fain printre foioase și tare plăcut la pas. Coborâm mereu spre Dâmbovicioara și ale sale chei.
Ieșirea în drumul de mașină se face pe sub un perete stâncos la vreo 500 de metri aval de cabana Brusturet. De deasupra acestui colț stâncos sunt două variante de mers. Marcajele (în coborâre) fac dreapta și coboară pe un mini-vâlcel pământos. Eu aleg să cobor pe aici! Ilinca, fiind mai în spate, alege serpentinele logice care coboară pe dreapta pintenului stâncos și ne vom întâlni abia jos în drum.
Ajungem la Brusturet și doar întrebăm dacă putem să lăsăm rucsacii pentru vreo trei ore. Vrem să facem un circuit până la intersecția "La table" cu urcare pe CG și întoarcere pe BA. Luăm frontalele, le mulțumim celor de la Brusturet pentru găzduirea rucsacilor. Doi dintre chelneri sunt băieții omului de la Zăpodie la care ajunsesem de pe creastă la miezul nopții. Vom povesti la întoarcere puțin despre pățania asta! La 16.15 pornim în sus pe CG prin Cheile Brusturetului pe Valea Seacă a Pietrelor.

În 45 de minute de mers susținut ajungem la intersecția cu TR unde fusesem mai devreme (17.00). Fac doar două poze și mai departe printre dealurile defrișate!
După 10 minute facem stânga și în alte câteva minute suntem în poiana Grind unde BA/TA se despart spre Brusturet și respectiv spre poiana Funduri. Aici trecem pe lângă două tractoare în funcțiune și urcăm în dreapta până în partea de sus a poienii Grind unde pleacă BA spre refugiul Grind 1.
Pe multiple marcaje mergem în viteză pe lângă izvor până "La table" (pentru ultima dată aici în aceste ture în Crai) și la întoarcere facem o pauză (de un minut doar!) la izvorul din apropiere. Pe o placă văd un text trist și totuși frumos: "Munții din râpă mi-au făcut mormânt și giulgiu mi-e zăpada albă și flori de gheață la cap mi-au pus și-am adormit pe veci în munți. Voi cei ce treceți nu uitați pe cei rămași și-o lumânare să le aprindeți".



Din poiana Grind lăsăm potecile pe care am venit pe Valea Seacă a Pietrelor și facem dreapta pe BA/TA. Urcăm puțin prin pădure și în a doua poiană lăsăm în dreapta marcajul TA (dublat de PR) spre șaua Funduri (18.15). Pe aici voi veni pe înserat săptămâna viitoare!
Coborâm prin pădure, trecem pe lângă stâna din poiana Funduri de jos (unde îmi amintesc cu nostalgie de frumusețea stânei și de primirea caldă a ciobanilor), coborâm prin poiană și apoi puțin în dreapta spre fundul Văii lui Stinghe și al poienii și intrăm în pădure printr-un frumos culoar "tăiat" printre copaci.


Pe culmea Brusturet situată între valea Seacă a Pietrelor și valea Fundurilor/valea cu Apă ajungem puțin după ora 19.00 la cabană la Brusturet (atenție pe aici la semnele care au uneori schimbări de direcție neașteptate!). Așa cum spusesem când am lăsat rucsacii, am făcut în mai puțin de trei ore circuitul pentru care ei ne spuseseră că e nevoie de 4-5 ore! E încă lumină și multă gălăgie care ne determină să nu campăm aici. Mai bine mai urcăm vreo oră chiar și pe întuneric și punem cortul lângă cabana Pietricica! Până una alta liniștim șoriceii din stomac cu o ciorbă de perișoare și o bere, mai vorbim cu băieții care servesc la cabană (și despre aventura noastră cunoscută de tatăl lor parțial) și cam pe la 20.30 ne urnim la drum. Cam e și ora de închidere la Brusturet! Urcăm lejer pe drumul forestier Pietricica (închis cu barieră la intrarea de la Brusturet), în anumite curbe îmi aduc aminte de discuțiile și zgomotele urșilor de altă dată (puțin după acele curbe îi spun Ilincăi de urși), mă miră că la un moment dat drumul coboară în valea Muierii și de fapt amintirile mele îmi joacă feste. E drumul bun! În 50 de minute de la Brusturet suntem la cabana Pietricica. E închisă, am o oarecare speranță să găsesc vreo ușă sau vreun geam deschis ca la Skåpet, Norvegia! Nici o șansă în România! Punem cortul în fața intrării cabanei, mâncam ceva de seară, lăsăm mâncarea pe scările cabanei și înainte de ora 22.00 "stingem lumina"! Până să ne retragem la somn, mergem vreo 200 de metri mai sus pe drum să luăm apă. Găsim un singur izvor cu apă nisipoasă 5 minute mai sus de cabană și nu avem ce face, nevoie de apă este!

Ziua 2 - duminică 04.08.2013

Ne trezim pe la 7.00, mâncăm de dimineață, strângem cortul și peste vreo 45 de minute pornim la drum spre poiana și stâna Pietricica (TA). Cam până la izvor mergem pe drumul forestier, peste vreo 200 de metri acesta dispare și rămâne o simplă potecă pe care o urmăm în sus. Rar mai apare și câte un semn! Poteca se strâmtează și urcă în serpentine pe un grohotiș de circa 30 de grade ce se scurge printr-o poiană lungă. Îmi amintesc de locul ăsta de cănd am coborât cu Emil Engel acum câțiva ani!
Poteca taie poiana de câteva ori de pe o parte pe alta și la capătul ei după o scurtă zonă de pădure, iese într-o altă poiană mai scurtă. Aici aștept să vină Ilinca și mergem împreună mai departe. Mai urcăm puțin printre pinii uscați și ieșim în a treia poiană unde mai multe vaci pășteau liniștite și se uită mirate la noi. "Ce caută ăștia așa de dimineață pe aici?"În poiana asta vom reveni peste mai puțin de-o oră!
Mai urcăm 5 minute și ajungem în mijlocul poienii Pietricica la stână. Trei câini care până atrunci doar stătuseră tolăniți se reped la mine înconjurându-mă. Țin bețele spre ei tot rotindu-le spre colții lor fioroși timp de 10 secunde până iese un băiat din stână și îi potolește. La timp cât să nu simtă și Ilinca teama față de ei! Băieții ne invită în stână pentru niște apă și mai ales pentru jintiță! Îmi aduce aminte de o mămăligă cu jintiță de la o stână de lângă Piscul Negru!
Combinată cu un pic de fum din stână, jintița e excelentă! Dulce-acrișoară! Bărbatul care potolise câinii ne întreabă pe unde vrem să mergem. Nu prea înțelege el de ce vreau eu să merg pe anumite trasee și acceptă situația. Fiindcă vreau să mergem pe TR din muchia Frumoasă în Dâmbovicioara, ne spune că ne poate arăta un hățaș care ne coboară de îndată în Dâmbovicioara. Ei cică pe acolo coboară într-o jumătate de oră în sat! Lasă focul în grija băiatului de 14-15 ani și coboară cu noi să ne arate drumul (că tot trebuie să vadă de animale). Coborâm la poienița de mai devreme și nici că mă gândeam pe unde ne bagă. Facem puțin dreapta și mai coboară cu noi  pe o văiugă vreo 50 de metri. "De aici țineți poteca în jos până la alte stâni și apoi în dreapta pe marginea poienii în sus!"Îi mulțumim și pornim la vale. Coborâm pe poteca slab conturată prin căzături păstrând mereu aproape firul văii. Poteca e uneori acoperită, panta e de vreo 45 de grade, o aștept pe Ilinca din când în când să ne vedem prin pădurea de foioase. După vreo 20 de minute de coborât pe stânga văii, poteca ne conduce cumva pe dreapta. Ilinca e mai în spate și ratează poteca asta. După câteva zeci de metri, mă opresc, o strig și vorbind, îi indic Ilincăi să urce spre mine pe versantul drept. Ajunge la mine și pornesc încet tot înainte (ca să își tragă sufletul).

Mai urcăm puțin pe curbă de nivel și ieșim la o deschidere a pădurii (un fel de poiană la marginea unei defrișări căreia termenul englezesc "opening" i se potrivește cel mai bine). Avem experiența recentă de la căzătura din Pietricica și avem o mică reținere să intrăm acolo. Pare totuți o potecă ce se dovedește a fi foarte bună. Coborâm pe potecă și apoi descopăr potecile ce coboară printre tufe de zmeură, mure și frăguțe în valea Ulucilor. Chiar de câteva ori mă opresc și o întreb pe Ilinca dacă nu vrea și ea ceva zmeură de prin jur! Găsesc potecile uscate ce ne duc în vale și de aici (GPS-ul ne-a orientat foarte bine!), urc printre alte mici tufe de frăguțe spre Muchia Frumoasă. Găsesc un drum de TAF ce ne duce chiar până sus în muchie (10.30) unde data trecută făcusem dreapta greșit spre Valea Popii.

Acum vedem clar pe unde trebuie să mergem. Stâlpii și marcajele ne arată direcția pe care nu o văzusem pe noapte! Mergem până la stâlpul de separate a TR de PR (marcajul de creastă), facem aici o pauză de apă și pornim (11.00) pe drumul de TAF până înapoi în punctul cel mai de sus al muchiei și apoi la vale la stânga spre Valea Ulucilor. Drumul coboară pe un picior al Muchiei spre vale și apoi continuă prin pădure pe malul drept al văii Ulucilor.



Drumul prin pădure coboară pe Valea peșterii și ne scoate în poiana Vopselelor. Deasupra potecii în stânga este stâna omonimă și valea care coboară până la marcajul nostru. Într-o aparentă intersecție de drumuri facem dreapta pe Valea Vopselelor găsind niște marcaje cam ascunse sub crengile copacilor. Un indicator ne spune că mai facem 30 de minute până în valea Dâmbovicioarei! Urmăm drumul larg fără marcaje și ajungem într-o poiană largă și lungă cu mai multe variante de drum. Subliniez că marcajele sunt rare în zona asta! Îi spun Ilincăi să meargă pe drumul din față până la pădure. Mă uit peste tot după semne și ochesc un semn pe lângă care trecuse Ilinca. Vede altul și îmi confirmă că e drumul bun. După vreo sută de metri ieșim deasupra caselor din Dâmbovicioara la o stație de captare a apei. De aici firul văii merge abrupt în față și noi facem dreapta pe deasupra gardurilor pe un drum de localnici. E pietros pe alocuri și nu pune probleme!


La 11.40 suntem în Dâmbovicioara la drumul de mașină ce parcurge Cheile Dâmbovicioarei și Brusturetului până la cabana cu același nume. Convenim ca Ilinca să rămână cu rucsacii la umbră și eu să fac un dus-întors până la Brusturet (sau mai bine zis doar până la BG pe care coborâsem ieri din Ciocanu). Sunt cam 2.5 km dus și tot atât întors. Trec printre câteva pensiuni, ies din Dâmbovicioara, parcurg o zonă deschisă cu grătargii și picnicari, intru în Cheile strânse ale Brusturetului și după ele ies la intersecția BA (pe care sunt acum) cu BG. Notez punctul pe GPS și înapoi în același ritm de marș până la Ilinca (o oră dus-întors).


Am mers repede fără apă și simt nevoia de lichid. Chiar dacă apa e cu nisip (doar din apa de aseară mai avem!), nu contează! Ilinca e bucuroasă că atât cât m-a așteptat, muzica de la terasa de vis-a-vis a fost de proapstă calitate. Abia ce puseseră ceva muzică bună! Pornim la vale prin Cheile Dâmbovicioarei, puțin înainte de ora 13.00 intrăm pe drumul din plăci de beton, trecem în grabă pe lângă intrarea în Peștera Dâmbovicioarei (asta fiindcă bâlciul de aici ne dezgustă) și ne oprim puțin pentru apă curată în centrul Dâmbovicioarei lângă poștă. În curtea poștei e un monument dedicat eroilor comunei Dâmbovicioara căzuți în cele două războaie mondiale. Se apropie al treilea cu actualele conflicte din Siria :D? Vis-a-vis este fântâna Vrînceanca donată de învățătoarea Elena Alex. Macovei în 1972. Bem și luăm apă curată și îmi încerc norocul la ocazie. Oprește un cuplu foarte fain din Curtea de Argeș, Ana Radu cu prietenul ei Nae. Au fost la peșteră și acum se întorc spre casă. Povestim de toate, oamenii sunt foarte deschiși. Ana tocmai ce a luat bacul și se pregătește de admitere la București. Poate ne vedem prin capitală! Ei vor să  meargă la Cetățuia și la Nămăești. Cum știu amândouă locurile, mă ofer pe post de ghid. E foarte fain și descopăr locuri și lucruri noi la fiecare din aceste mânăstiri! Trecem pe lângă Mausoleul de la Mateiaș și în giratorul de la Valea Mare-Pravăț facem stânga spre Târgoviște. Mergem vreo 15 km până în Cetățuia, lăsăm mașina în parcare lângă pod (cu țigănușele de rigoare care cer bani pentru paza mașinii) și începem urcușul pe poteca de călugări spre schitul Cetățuia. Poteca e faină, urcă ușurel pe lângă multe troițe care prezintă scene din viața lui Iisus, pe lângă câteva bănci și pe lângă chilia unui călugăr.
Despre mânăstirea Cetățuia se pot găsi multe informații pe internet. Din istoricul mânăstirii extrag doar câteva date. Pe locul actualei mânăstiri a fost o importantă așezare geto-dacică descoperită prin săpături arheologice din 1850 până în 1982 și datată în sec V î.Chr. Se consideră că pe locul mânăstirii a fost cea mai veche cetate geto-dacică de zid cunoscută până acum la sud de Carpați. La baza muntelui au fost descoperite numeroase dovezi ale unei așezări puternice politic, economic și social și în peșterile din munte s-au găsit urme ale unor altare dacice. Peștera Moșului (simbolizându-l pe Zamolxis și pe Marele Preot) și imaginea cavalerului trac (zeul tânăr al tracilor balcanici și Sf. Gheorghe în creștinism) sunt dovezi ale așezărilor de cult din cetatea geto-dacică decăzută în sec IV d.Chr. în timpul migrațiunii goților. Au ieșit la iveală dovezi arheologice ale civilizației românești medievale din timpul lui Negru Vodă. Acesta construiește prima din cele trei biserici de piatră de la Cetățuia succedate în sec XIII-XVIII. Biserica lui Negru Vodă a fost distrusă de un cutremur în 1250 prin căderea unei stânci imense peste naos. Negru Vodă a construit a doua biserică cu plan treflat asemănător bisericii de la Niculițel (sec XI-XII). În jurul bisericii pietrele sau colțurile de stâncă au bogate urme ale trecutului (bustul unui războinic săpat în piatră, semne tracice, "colțul bisericii" cu crucea ridicată pe stâncă de Negru Vodă, masa lui Mihai Viteazul, urmele lui Negru Vodă imprimate în stâncă - urme rămase prin topirea pietrei datorită evlaviei voievodului, "baia lui Negru Vodă" etc). Bisericuța rupestră cu altar în stâncă este formată din două peșteri unite, fiecare servind religiilor catolică și ortodoxă. Schitul considerat cea mai veche așezare sihastră de la noi (sec XIII) și este legată de întemeierea Țării Românești. Din 1992 schitul a devenit mânăstire și are dublul hram Adormirea Maicii Domnului și Izvorul Tămăduirii, ultimul datorat unui izvor cu puteri vindecătoare de lângă altar. La mânăstire stă un singur călugăr care grijește de copii aduși aici pentru ajutor și învățare a îndatoririlor ortodoxe. De menționat este și Crucea Dorințelor, ridicată în 1947 pe locul numit Tronul lui Negru-Vodă. Este considerat un loc de legătură între OM și CER și multe semne și speranțe ale oamenilor (bani, eșarfe, lumânări, un pașaport etc sunt lăsate aici pentru îndeplinirea dorințelor). Lângă turla de lemn e un coteț de animale unde o timidă căprioară se uita la noi curioasă. Paznicul schitului a strigat la noi să nu ne apropiem când de fapt doar i-am făcut câteva poze bietei vietăți speriate!









Pe drumul de coborâre la mașină admir o capră domestică cine-știe-cum cățărată lângă "Colțu' cu trepte" (n.r. săpate în piatră) și ne bucurăm de frumusețea potecii. În special Nae care are o super-viteză la coborâre în  papuci :D! Ne întoarcem până la Valea Mare-Pravăț, mergem câteva sute de metri spre Câmpulung și apoi dreapta la Nămăești. legenda spune că lăcașul a fost construit pe locul unde trei ciobani au visat că în stâncă se află Icoana Maicii Domnului Făcătoare de minuni. Hramul este chiar de ziua mea, Intrarea în biserică a Maicii Domnului :D! Se spune că icoana a fost pictată chiar de apostolul Luca și adusă de sfântul Andrei în Dacia superioară. Negăsind pe nimeni în templul păgân existent ("NEMO EST"), a coborât în grotă prin actuala turlă și a lăsat icoana în locul în care este și astăzi. Biserica trecută prin incendii a fost descoperită de ciobanii despre care am povestit mai sus și a trecut printr-un incendiu în primul război mondial. Personal, chiar dacă am cumva o legătură prin hram cu mânăstirea Nămăești, tot Cetățuia mă atrage mai mult dintre cele două. Poate prin izolarea ei față de lumea laică de la poalele muntelui pe care se află!

După vizitele astea atât de faine și nebănuite, Ana cu Nae ne duc până la Curtea de Argeș pe DN73C prin Berevoești, Slănic și Valea Iașului. Ne duc chiar lângă complexul Curtea de Argeș de unde pleacă microbuzele spre Pitești. Suntem toți obosiți după aste două zile, le mulțumim mult cu speranța că ne vom mai întâlni în București sau prin cine știe ce alte locuri. Peste 10-15 minute pleacă un microbuz spre Pitești (6 lei) și totul pare să ne meargă strună. Chiar în microbuz exprim o dorință: ce-ar fi dacă ne-ar lua cineva cunoscut?! Microbuzul ne lasă la benzinărie de după giratoriul la care trebuie să facem stânga spre autostradă. Ne luăm câte o înghețată și ne așezăm pe bordură să ne bucurăm de plăcerea verii. Nu terminăm bine înghețata că oprește o mașină. Ne văzuseră cu rucsaci și știu cum e când aștepți la ocazie. Povestim de toate de munte (ei fuseseră sâmbătă la Călțun-Lespezi și duminică în Iezer pe creastă), de ture de excursii și la 21.00 ne lasă la Victoriei în centrul Bucureștiului. Ieșim din mașină și surpriză: șoferița e chiar Maria, colega din tura din Olimp din 2008! Mică e lumea! Ne bucurăm de revedere și de reușita turelor și sperăm la o altă întâlnire tot așa de inedită. 

Dacă ați avut răbdare să citiți până aici, ați văzut cât de variate pot fi unele ture. Un munte foarte fain ("cel mai" după părerea mea!) are și dealuri și sate extrem de plăcute, "are"și mânăstiri și poteci sălbatice, are și drumuri noi, are și multe fructe de pădure, are locuri unul și unul! 

Prin vestul Pietrei Craiului 10-11.08.2013

$
0
0
Prin vestul Pietrei Craiului 10-11.08.2013

Colegi de tură: solo

Mergând singur, mi-am permis să lungesc traseul atât cât îmi rezistă picioarele! Și cum îmi știu limita de rezistență undeva la multe ore de mers repede, m-am gândit că pot condensa planul de două we într-unul singur! În două zile am parcurs aproape tot ce înseamnă potecă marcată în sud-vestul Pietrei Craiului! Încerc să nu mai povestesc atât de mult și să arăt ce e pe acolo!

Ziua 1 - sâmbătă 10.08.2013

Cu trenurile obișnuite (5.45-8.28 până la Brașov și 9.12-9.52 mai departe până la Zărnești) ajung la gara de sub munte. În tren mai citesc ceva din călătoriile lui Puiu Dimache (cred că eram pe undeva prin China comunisto-capitalistă :D ) și în grabă era să uit betele in tren. Atenție, Cezare, că nu sunt bețele tale! Știu bine ce drum am de urmat și pe străzile cunoscute ajung în centru și apoi la ieșirea spre Plaiul Foii. Doar ce merg câteva sute de metri până la începutul marcajelor BA/BG și mă ia cu mașina un domn ce mergea să își ia fetele dintr-o tabără nițel mai sus de Plai. E localnic și foarte volubil. Aproape de Plai vede o mașină oprită pe stânga. O știe pe șoferiță, e o colegă a soției lui, și ne oprim să vedem ce are la mașină. A intrat din greșeală într-un șanț și are toba spartă. O va lua la întoarcere cu el cu mașina alături de fetele lui și de fata acesteia! Deși nu a urcat în Crai, apreciază bunul dat lor de Natură și îi  sunt dragi locurile! Mă lasă la vreo sută de metri după Plai la primul pod de piatră și de aici începe tura mea propriu-zisă. E doar 11.30! Trec de adunătorii de lemne și în 10 minute las BR în stânga pe valea Șpirla pentru a urca în 30 de minute până la intersecția BA spre Tămaș și valea Dâmboviței cu TR/TR spre Curmătura Foii.


Inițial îmi programasem ca de aici să urc spre Umeri. Cum e devreme (12.10) îmi permit o ieșire din program. În dreapta (vest) pleacă un drum marcat cu BA pentru ca 5 minute mai sus să ajung deasupra Curmăturii Foii unde întâlnesc și BR. Știu că BR merge spre Făgărași peste Tămașul Mare și BA trebuie să coboare în Valea Dâmboviței pe după Tămașul Mare. Deocamdată merg pe drumul de TAF ce urcă spre Tămașul Mare pe versantul sudic defrișat. În 10 minute cele două benzi se despart: B urcă pe un drum spre vârf și BA merge pe curbă de nivel. Aleg BA și plănuiesc să merg pe el până încep să cobor spre Dâmbovița. Țin drumul de TAF pe curbă de nivel, traversez Plaiul Turcilor, dau de câte un copac dărâmat pe care îl trec fără probleme și apare și BR. Măi să fie! Țin drumul forestier și după piciorul Tămașului Mare văd un indicator cu ambele marcaje. BA începe să coboare și un stâlp cu BR urcă spre vârf! Mai traversez poiana pe deasupra stânei Tămașului și la intrarea în pădure mă opresc și fac cale-ntoarsă până unde întâlnisem BR.



Pe BR cobor în 5 minute în Curmătura Foii, loc în care voi reveni mâine pe TG (detalii ceva mai jos). Pe TR/TA/BR urc spre est spre șaua Tămășel. La început merg printr-o zonă cu căzături (printre care trec fără nici o problemă), trec pe sub Capul Tămașului (1507m) și ajung la izvorul Oțețelii (bună sursă de apă!). Mau urc 15 minute și ieș în șaua Tămășel. Aici văd în jos pe piciorul Tămășel marcajele PG (ce merge la cabana Garofița Pietrei Craiului) și un vechi TR spre cabana Voinea prin satul Cojocaru (poteca nu mai există ca marcaj turistic în direcția asta și mi-a provocat ceva rătăciri mâine). Acum (02.09.2013) realizez direcția greșită a săgeții! Dacă ajunge cineva pe acolo, rog să îndreptați săgeata spre sud (dacă nu, fac eu asta data viitoare când ajung aici!). În sus merg TA și BR pe care le urmez. 



Printre copaci căzuți urc pe margiena unei defrișări vechi până în vârful Tămășelului (1644m). Defrișarea e dezolantă și doar albul zimțat din față distrage atenția.
Prin pădure poteca mă conduce prin șaua Tămășelului (de unde în față mi se ridică Umerii Pietrei Craiului) până la baza grohotișului de sub Umeri. De aici drumuri se despart (expresia îmi aduce aminte de o veche colegă de munte): BR merge la stânga spre Zaplaz și Lanțuri și TA în dreapta spre șaua Funduri. Eu voi merge pe TA și aici fac o pauză de o oră și jumătate în care îmi aduc aminte (mergând) de segmentul de bandă roșie ce unește Umerii de traseul BR principal. Acum sincer să fiu, mie mai principală mi se pare BR prin Tămpșel decât cea prin Plai fiindcă unește munții pe culmi, nu pe văi! Traversez firele de obârșie ale Bârsei Tămașului bucurându-mă la vederea zăpezii înghețate. Îmi aduc aminte de o altă tură în care aici era în primăvară ditamai limba de gheață și am traversată prim rimaya de deasupra ei (spațiul dintre gheață și stâncă!). La un fir mă întâlnesc cu un cuplu care făcea circuitul clasic al Garofiței (unul din ele): urcare prin șaua Tămășelului și coborâre pe Padina Lăncii. Îi las lângă pata de gheață și voi reveni curând la ei. Cobor până la intersecția 3BR dintre Țpirla și Zaplaz și revin repede la colegii de drum temporari. urcaseră câteva sute de metri! Cu ei urc până în șaua Umerilor tot povestind și îmi recuperez rucsacul lăsat în jnepeni. Chiar se miraseră că nu beau deloc apă și eu aveam rezerva ascunsă ;)! Înainte de șa ne întâlnim cu un grup de vreo 4 turiști care nu văzuseră stâlpl spre șaua Tămășelului și urcau pe BR. Îi întorc din drum, le arăt tuturor pe unde să coboare, beau câteva guri de apă și pornesc la drum spre Cerdac.



Pe perete remarc placa comemorativă a lui Ioan Copoiu (dispărut dintre noi la aproape 34 de ani) de pe care citez: "Ultimele lui cuvinte sînt un mesaj pentru noi toți: ATENȚIE, PRUDENȚĂ, RENUNȚARE". Pe sub pereți urc pe potecă urmărind îndeaproape marcajele. Știu bine poteca și zona, nu pot să mă încurc aici pe vreme bună, dar vreau să respect poteca marcată. Prin pădure alternativă cu grohotiș trec peste câteva fire de origine a Văii Seci a Tămășelului și la un moment dat mă întâlnesc cu un domn mai în vârstă. Povestesc câte ceva cu el, nu îmi răspunde în română și comut imediat pe engleză. E un ungur de vreo 50 de ani din Budapesta fascinat de munții noștri! Îi arăt pe unde e poteca corectă. Cobor cu el câțiva metri până la poteca bună, îl ghidez spre poteca bună şi urc până la intrarea în Padina Lăncii.



Într-un sfert de oră ajung la Marele Grohotiş. În stânga noastră e una din intrările în Poiana Închisă şi Peretele marelui Grohotiş. Traversăm Marele Grohotiş şi la capătul ei văd un montagnard care coboară singur de sub perete. Îi fac semn să tacă fiindcă în faţă e o frumoasă capră. Îi facem amândoi poze şi apoi îmi povesteşte că o ştie de mai devreme şi că e foarte curajoasă. Ne apropiem şi se apropie foarte mult de noi dând efemerului grohotiş un strop de stabilitate. Picioarele ei parcă au unit pietrele care nu îndrăznesc să se mai mişte la vale.

Fac o poză unei hărţi pe care o are de la Garofiţa şi pornesc mia departe pe lângă capetele celor două trasee CA şi CG ce coboară spre vest şi în câteva minute ajung la intrarea Grotei Stanciului şi apoi la Cerdac. Le-am văzut de zeci de ori şi parcă sunt aici pentru prima dată să le văd.


Timpul curge (e 17.30 şi mai am ceva de mers) şi nu zăbovesc prea mult. Trec pe lângă Prepeleac / Prepeleag, loc de unde până de curând o potecă nemarcată cobora spre Crucea Grănicerului (acum e marcaj CR pe care voi coborî mâine de dimineaţă) şi prin pădure peste trei trepte stâncoase ne apropiem de firul Văii Urzicii.

Fiind singur, grăbesc pasul şi până sus în creastă fac doar jumătate de oră. Urc pe partea dreaptă (geografică) a văii cam până la jumătatea ei, trec pe mijloc pe grohotiş şi urc pe un horn cu un cablu solid. Trec de capătul Brâului Roşu şi pe al doilea mic horn ajung la stâlpul pe care îl vedeam de jos. Nu e chiar în creastă. Pe o mică crestuţă stâncoasă ajung la 1923m altitudine în linia de creastă. Parcă de curând am fost pe aici...



Stau 10 minute de vorbă cu nişte montagnarzi care aşteptau apusul. Unul din ei era cu trepiedul fixat cu obiectivul spre vest. Rog pe celălalt coleg de munte să las rucsacul la ei în cortul montat în şaua Funduri. E perfect! Să las rucsacul colegului de la cort şi vin mai pe seară să îl iau! Cobor crestuţa până la cort, las rucsacul celui de-al treilea montagnard cu promisiunea de a mă întoarce cât mai repede ca să nu deranjez prea mult (între noi fiind vorba adevăraţii montagnarzi nu sunt deranjaţi indiferent de oră). E 19.30 şi le spun că în maxim două ore mă întorc. "Imposibil!"îmi spun ei. "Vedem când mă întorc!" Aproape în alergare (mers rapid) cobor pe dublul marcaj PR-TA printr-o scurtă zonă de pădure, urmez două serpentine şi apoi pe curbă de nivel descendentă ajung în poiana Funduri. Schimb direcţia spre est şi intru rapid în pădure în jos după o sută de metri diferenţă de nivel. Prin pădure urmez poteca clară prin culoar de pădure şi pe ceva serpentine, ajung în a doua poieniţă unde cotesc la dreapta pe o potecă vizibilă. După câteva sute de metri pe sub crengi traversez prin partea superioară o altă poiană alungită şi ies în câteva minute în capătul sudic al poienii Lespezi. Traversez poiana spre nord şi ating marcajul BA. Până aici îmi propusesem să ajung (20.20). Deci 50 de minute la coborâre!

La întoarcere primesc două "ameninţări": seara şi ploaia din norii negricioşi! Aşa că urc cu viteză destul de mare şi în 30 de minute intru în poiana Funduri. Urc prin poiană cu 4x4 accelerat fiindcă începe să mă picure. Nu mai stau de poze sau de alte pauze şi îmi vine în minte tura în care am cunoscut-o pe Iulia Stroe. Tare fain a fost şi atunci la foc! Ploaia mă aleargă şi astfel la 21.20 sunt la cortul din şa. O oră şi 50 de minute cu impulsul Muntelui! Scot repede rucsacul din cortul colegilor de Munte, le mulţumesc mult şi cobor înapoi pe potecă 50 de metri şi apoi urc pe CR spre refugiul Funduri prin ploaie tristă. Doar cele cinci frontale din refugiu răzbesc în noapte. Intru în  refugiu în toiul mesei colegilor. Sunt tare de treabă, îmi dau apă de la ei (băusem trei litri de apă şi mai aveam doar unul!) şi o furculiţă (eu mi-o uitasem acasă). Schimbăm păreri despre munte, ei veniseră azi doar de la Grind 2 şi nu se grăbeau foarte mult. Într-o pauză de ploaie, ies un pic la jarul încă nestins! Se strâng în refugiu ca să nu mă plouă pe sacul de dormit (picură în două locuri pe partea dreaptă cum intri în refugiu!), îmi cer scuze pentru mirosul natural de bocanci alergaţi şi pe la 23.00 trag fermoarul şi la somn. Le spusesem că la 6.00 mă trezesc şi la 7.00 vreau să pornesc la drum! Planurile mele le par imposibile! E greu de urmărit zig-zag-ul gândit cu ochiul Muntelui!

Ziua 2 - duminică 11.08.2013

Trezirea aşa matinală e grea pentru unii! Nu şi pentru mine! Nu pot lăsa alarma să sune prea mult ca să nu îmi deranjez colegii de "pat". S-au trezit şi eu până să plec eu. le mulţumesc pentru tot şi la 7.00 ies pe uşa refugiului. Soarele călduţ mă mângâie pe faţă. Urc cele 5 minute până în creastă şi stau de vorbă cu colegii de ieri vreo 10 minute. Pe la 7.25 pornesc înapoi pe valea Urzicii pe unde venisem ieri. În mod normal după o noapte de ploaie tot pământul de pe vale ar trebui să fie un mare tobogan! Dar calcarul înghite apa şi totul e la fel de uscat ca aseară. După primul horn aud nişte pietre căzând mai jos. Mă opresc şi urmăresc puii de capră neagră cu mama lor. Se uită curioşi la mine şi sar pe stânci în jos. După cei doi pui cu mama mai vine un pui cu ţapul cel demn. Sunt uimit şi abia reuşesc câteva poze. Privirea reciprocă e greu de uitat!
Aproape că sar peste treptele stâncoase şi într-o oră de la plecare sunt la Prepeleac de unde CR mă coboară spre Crucea Grănicerului. Nu mai fusesem pe aici până acum! Pierd rapid altitudine în serpentine repetate şi într-o jumătate de oră (jumătate din timpul de pe săgeată) ajung la Crucea Grănicerului. 

Crucea este ridicată în memoria grănicerului Dobre Matei din contingentul 1911, soldat care a murit în 1912 căzând de pe muntele Piatra Craiului (cel puţin aşa scrie pe cruce). Suntem pe muchia Valea lui Ivan mărginită la nord de Valea lui Ivan şi la sud de Valea Urzicii. Urmăm în coborâre drumul de culme care ne conduce în poiana largă de pe firul văii Urzicii. E o vedere panoramică foarte faină spre picioarele estice din Păpuşa! Cobor prin poiană până la stâlpul pe care îl vedeţi mai jos. Da, ştiu că e mic!
De aici pare că drumul coboară tot în jos. Te păcăleşte! Asta am făcut şi cobor până la un drum de căruţă care apoi urcă pe malul stâng spre cabana de vânatoare Valea lui Ivan/Dragoş Bejan. Urc până sub perdeaua de brazi ce împrejmuieşte cabana şi refac traseul din astă direcţie. Aşadar ca să mergeţi pe poteca marcată, de la stâlpul din poiana cotiţi la stânga prin pădure, ajungeţi la un foişor şi de la el se face un drum cu culoar printre brazi, drum care te duce la cabană. Aici trebuie să fie nea Gogu, fostul cabanier de la Garofiţa Pietrei Craiului. Oricum vroiam să îmi iau apă şi găsesc în curte câţiva turişti. Îşi pregăteau masa de dimineaţă (e ora 9.00!). Întreb de nea Gogu şi îmi spun că încă nu s-a trezit, iau apă (doar doi litri fiindcă ştiu că găsesc la Garofiţa) şi nu mai aştept să se trezească. Vorbim noi altă dată!
Pe unde coborâm noi acuma? După stâlpul de sub cabană nu se mia văd semne. Nici pe linia de curent electric! Pe GPS văd drumul de maşină ce face o curbă mare în stânga cabanei, caut curba şi revin la stâlp. Pe aici trebuie să fie. Cobor după inspiraşie şi ies în firul văii Urzicii. Pe un fel de drum forestier ajung în vreo 7-8 minute la drumul forestier mare ce coboară pe Valea cu apă. Abia aici regăsesc semnele.
Cobor pe Valea cu Apă pe drumul forestier şi după o jumătate de oră de la cabană ajung la podul unde se unesc traseele pentru cabanele Valea lui Ivan şi Garofiţa Pietrei Craiului. Stau câteva minute să beau un pic de apă şi schimb marcajul în CR. Pe semnele astea voi merge spre Garofiţa şi mai departe. Pornesc pe drumul forestier ce merge pe valea Dragoslăvenilor. La început drumul merge paralel cu Dâmboviţa spre nord-vest pentru ca după 800 de metri să cotească la dreapta unde e bariera. cam la jumătatea distanţei am surpriza să fiu asaltat de câinii de la o stână improvizată într-o fostă construcţie neterminată. Scap ieftin fără nici o capsare şi intru pe valea propriu-zisă a Dragoslăvenilor. Merge vreo 3 kilometri tot în urcare pe vale şi la 9.40 ajung la Garofiţa Pietrei Craiului. Aici cabanier este Ovidiu Maxim care nu mă cunoaşte şi ca urmare nu ştie ce îmi poate pielea. Îi spun de planul meu şi îmi zice că e imposibil de lung. Îl rog să îmi şină rucsacul şi voi vedea ce pot face. La 10.00 pornesc la drum mai departe pe Padina Lăncii pe CG. Urc direct spre Marele Grohotiş care mi se arată din ce în ce mai clar în faţă. Pentru primele 10 minute merg printre arbuşti mai înalţi decât mine.
O săgeată indicatoare îmi spune să cotesc la dreapta. Mai merg 30-40 de metri pe culoarul dintre arbuşti şi apoi cotesc dreapta pentru a urca prin pădure vreo 15 minute abrupt până la drumul Grănicerului. Cu nea Gogu fusesem pe aici într-o iarnă...
Cotesc la dreapta pe marcaj comun TR-CG şi după 10 minute las CG în stânga sus spre Marele Grohotiş. Revin puţin mai încolo pe aici în coborâre!
Nu mai fusesem pe aici şi chiar cu Ovidiu mă contrasem că marcajul TR e prost! Scuze! Continui spre sud pe o aproximativă curbă de nivel, las în stânga CA ce urcă la Marele Grohotiş peste Piscul cu Brazi, cobor cu răbdare câteva serpentine pe TR şi apoi într-o uşoară urcare ajung pentru a doua oară la Crucea Grănicerului. Îmi îmtipăresc în memorie traseele şi revin la CA pe curbele amintite. Să mai zică cineva că aici nu e bine marcat!
Urcuşul pe Piscul cu Brazi e destul de lejer în prima parte (câştigi mereu altitudine, dar puţin sesizabil) şi panta creşte în partea a doua. Cam pe la trei sferturi din traseu dau de marcajul CG de mai devreme. Potecile fac un X care e logic. Altfel nu are cum să iasă CA în Marele Grohotiş şi CG în pădure la sud de grohotiş! la 11.30 ies la marginea grohotişului şi urc o sută de metri diferenţă de nivel (nu se simte) până la intersecţia cu TA unde văzusem ieri capra neagră simpatică.
În 80 de metri cobor spre sud prin pădure şi pe CG pierd rapid altitudine pe braţul celălalt al X-ului despre care am spus. Coborâşul la 45 de grade e destul de scurt şi ajung rapid la Drumul Grănicerului întregind astfel marcajul CG.
Cotesc la dreapta şi pe Drumul Grănicerului (TR) merg spre nord până în poiana Tămăşel. Până aici trebuie să bălăresc instictiv prin aceeaşi zonă cu arbuşti mari şi apoi pe curbă de nivel până la firul Văii Seci a Tămăşelului. 

După firul văii este un izvor temporar foarte bun. Poteca continuă uşor în urcare şi iese pe un drum de nivel printr-o defrişare. Ovidiu îmi spusese că îmi poate arăta curba asta de nivel chiar de la cabană. 
Ajung în şaua Tămăşel şi realizez pe unde era TR. Nicidecum aşa cum arăta săgeata! La stâlp mă întâmpină cu dinţi fioroşi trei câini ciobăneşti. Bşiatul stătea tolănit la umbră. Mă feresc cu beţele şi vine ciobanul de îi potoleşte!Schimb câteva vorbe cu el şi apoi al nu-ştiu-câtelea marcaj în două zile şi voi coborî pe PG spre Garofiţa. În câteva minute de coborâre ajung la poiana Tămăşel pe care sunt câteva marcaje interesante: TR, TA şi PG. Doar PG mai există ca marcaj oficial pe aici! Păcat că stâna nu mai e utilizabilă.
Mai cobor puţin de la stână, caut să văd de n-o fi vreun triunghi roşu spre valea Tămaşului şi mă opresc spăşit când pădurea mă blochează. Mă întorc la săgeata ce îmi arată stânga (cum vii de la stână) spre Garofiţa. Pierd pe moment câteva semne refac apoi poteca de jos în sus pe semne mult mai clare. Ştiam eu de ce vreau să cobor pe aici. E mult mai greu să urci panta asta în serpentine şi şanturi făcute de ape!
 În 20 de minute de la părăsirea culmii Tămăşelului ajung în Valea Seacă a Tămăşelului şi de aici în 10 minute sunt la Garofiţa la cabană. În total un mini-circuit de 3.5 ore în loc de 5-6 cât îmi spunea Ovidiu!
Iau rucsacul, mulţumesc pentru găzduirea lui şi pornesc la vale. Nori negri vin din vest de peste creastă. Nu apuc să merg doi kilometri că începe să toarne cu găleata. E adevărat că încă e ploaie de vară şi în 10 minute (în care m-am adăpostit sub un copac mai des) se opreşte la doar câţiva picuri anemici. La ora 16.00 ajung la podul de peste Dâmboviţa şi e interesant că nu îmi fac probleme pentru transport chiar dacă e ora târzie. Mă dezbrac de hainele de ploaie, rămân în tricou şi colanţi şi fă paşi pe valea Dâmboviţei. Un localnic cu maşina îmi sousese cp dau de Cascoe la un kilometru maxim. Cu siguranţă am mers mai mult trecând peste un "Cătun fericit" (25 de minute până la cabana Cascoe). Aici verific că sunt pe drumul bun şi nişte turişti îmi spun că ei mereu s-au rătăcit spre Curmătura Foii. Le mulţumesc pentru indicaţii şi mă bazez pe GPS dacă e ceva mai urât. 
După vreo 500 de metri dau de marcajele TG care urcă în stânga spre vârful Păpuşa din masivul Iezer-Păpuşa. Când oare voi bălăuri şi pe aici? Mai merg un kilometru şi jumătate însoţit de marcajele TG şi ajung la punctul de vărsare a apei Tămaşului în Dâmboviţa. De aici (17.00) începe ultimul mei traseu pe ziua de azi: TG două ore până în Curmătura Foii. Merg pe drum forestier vreo 2 km şi apoi pe potecă. Semnele sunt destul de rare şi tot mă întreb dacă în afară de mine mai merge cineva pe acest traseu!


Poteca urmează firul principal de apă şi după vreo 10 minute marcajele încep să urce pe un picior de munte înclinat la 40-45 de grade. Semnele dispar repede şi mă ghidez pentru direcţie după GPS. Zona e sălbatică, nu sunt marcaje sau poteci vizibile! E un traseu pe care nu îl recomand decât celor cu orientare în padure extrem de bună! La 18.20 sunt sus în Curmătura Foii. Mai vroiam eu încă un traseu, dar hai să nu exagerăm! 

Ştiu drumul de ieri şi cobor în viteză (semialergare) în 35 de minute până la podul de la intrarea văii Şpirla. Cu oboseala în picioare (GPSul îmi arată undeva în jurul a 70 de km în doua zile) ajung la Plaiul Foii în 20 de minute. La stâna de pe Bârsa Tămaşului recunosc căţelul care îi întărâta ăe ceilalţi în şaua Tămăşel şi un ciobam îmi confirmă că un băiat al lor fusese mai devreme cu oile acolo. Am baftă de un cuplu din Braşov cu maşina (mi s-a întâmplat în ultimele săptămâni să îmi doresc astfel de ajutoare şi au venit mereu, mulţumesc Divinităţii!). La 20.00 intrăm în Braşov şi în 10 minute mă lasă la gară. Am tren la 20.40 şi mănânc ceva rapid la autoservirea Pipiron. Mă grăbesc degeaba că trenul vine cu 90 de minute întârziere de la Cluj! Abia după 22.00 plec din Braşov şi la 00.35 ajung în Bucureşti şi apoi în vreo oră acasă!

A fost un week-end foarte lung în care am adunat planurile mele iniţiale pentru patru zile! Mi-a reuşit totul din plin şi acum privind retrospectiv îmi dau seama cât efort se poate face în doar două zile! Vă mai stresez într-o singură tură cu povestiri marcate din Piatra Craiului şi apoi schimbăm registrul montan!

Între Crai şi Făgăraş 15.08.2013

$
0
0
Între Crai şi Făgăraş 15.08.2013

Colegi de tură: solo

Joi, 15 august, pornesc de dimineață pentru a parurge ultimele trasee marcate din Crai. Cu trenurile deja cunoscute din descrierile anterioare (5.45-8.30 București-Brașov și apoi 9.12-9.52 Brașov-Zărnești) ajung în Zărnești și fac o scurtă pauză de început la o gogoșerie din centru. Proprietarul mi se plânge că a venit din Constanța de ceva timp și că acum afacerea nu îi mai merge așa de bine. Recunosc că m-a atras mirosul gogoșilor și îmi confirmă că acum asta îi menține cât de cât vânzările. De la giratoriul central ies pe strada Toplița spre Plaiul Foii, prind o ocazie până la pensiunea Taverna Craiului și mai departe continui pe jos vreo doi kilometri până la despărțirea de Bârsa lui Bucur. Trec pe lângă mine câteva mașini de Ilfov și oprește o maşină de Harghita. Șoferul e angajat al unei firme de exploatare de lemn și duce de mâncare unor colegi aflați pe Bârsa Groșețului. Numa'bine să mă ducă și pe mine până la intrarea în drumul spre Rudărita! Îmi spune că mai are 2-3 km până la colegii lui tăietori de lemne. E doar ora 11.00 și mă simt foarte norocos. Sper să am norocul ăsta și la ploaia care se anunță după ora 15.00! În 20 de minute ajung la separarea BR pe Bârsa Tămașului de Plaiul Mare. Eu urc pe Plaiul Mare pe BA/TA/TR fiindcă scopul meu este de a merge cât mai mult pe BR transcarpatică (adică legătura dintre Crai și Făgărași peste Tămașul Mare). 
La miez de zi ajung la intersecţia de sub Curmătura Foii, las în stânga traseele cunoscute şi "bălăurite" săptămâna trecută şi urc la dreapta pentru cinci minute până la intersecţia cu BR. Las în spate creasta albă zimţată a Crăiesei şi merg spre vest spre Făgăraşi. În 4 minute ajung la intersecţia de unde BA şi BR merg pe direcţii diferite. Până aici fusesem şi săptămâna trecută în cercetare! Acum ies pe drumul de TAF din dreapta şi urc pentru câteva sute de metri spre muchie.
Cotesc pe muchie spre vest şi drumul îngustat în potecă mă conduce printre ierburi înalte şi copaci căzuţi spre cel mai înalt vârf de legătură dintre Crai şi Făgăraşi, Tămaşul Mare (1735m).

Pe vârf stau câteva minute să dau mesaje celor dragi şi mă bucur de câteva guri de apă. Cum norii se adună deasupra mea, pornesc iute mai departe. În cinci minute cobor în prima şa la vest de vârf de unde pleacă la dreapta BG pe Muchia Runcului. Puţintel mai încolo voi avea de furcă pe aici cu lipsa semnelor! Acum continui pe marcajul roşu. Printre copaci căzuţi şi marcaje din ce în ce mai rare, trec printre câteva vaci aparent rătăcite prin pădure, las în stânga un mic lăculeţ temporar şi urmez poteca şerpuitoare peste un vârf fără nume de 1682 m. Singura caracteristică a acestui vârf ridicat dintre jnepeni este un platou alungit cu o poiană pe el! Urmează apoi o coborâre scurtă pe linia muchiei şi marcajele (pe care mă mir că le mai găsesc) cotesc la stânga (sud) printre căzături. Vreo 50 de metri cobor pe un drum de TAF şi cotesc la dreapta pe acelaşi drum. Am de sărit peste copaci, am de strecurat pe sub copaci, de ocolit alţii şi tot aşa... Semnele sunt foarte rare. Sunt undeva în sudul vârfului Ciocanu (Ţânţăreanca) de 1662m. Îl sun pe Marian Poară să îl întreb dacă e bine pe unde merg (pe hartă acasă el vede mai bine pe unde e poteca "marcată"!), mai cobor vreo 200 de metri cu confirmarea lui şi mă opresc. Drumul tot continuă în jos pe culme! Hotărâm de comun acord întoarcerea spre Curmătura Foii. Înapoi pe drumul cunoscut ajung printre zmeură şi afine la intersecţia cu BG de mai devreme. Am un pic de ghinion că începe să picure. Curând picurii cresc şi se transformă într-o ploaie mocănească păcătoasă! Bine că nu ţine prea mult cum sunt de obicei ploile mocăneşti pe munte!


De la marcajul indicator (două ore până la Plaiul Foii) cobor pe BG prin pădure. Panta e mare şi semnele îs tare rare! Aproape că nu găsesc nici o bandă galbenă care să mă conducă. Doar poteca şi ea slab vizibilă (de fapt îs multe poteci ce-mi dau de furcă) mă conduce alături de GPS la vale. 
După doar şase minute de coborât grăbit prin pădure ies în prima poiană. S-a oprit ploaia şi pot înainta în voie. Dacă aş şti şi pe unde! O potecă aparent clară mă conduce la stânga tăind poiana. O urmez şi ajung într-o culme împădurită foarte deasă. Poteca a dispărut total. Deci nu e bine pe aici! Mai cobor un pic la dreapta udându-mi bocancii cu iarba cu stropi adunaţi mai devreme, merg pe curbă de nivel şi dau de poteca mare în şanţ. Pe aici trebuia să cobor eu! Urc înapoi până în locul unde am părăsit această potecă şi îmi dau seama de greşeală. Trebuia să merg tot în jos în dreapta. Cu greşeala reparată revin pe poteca bună, cobor prin pădure condus la un moment dat de un vâlcel pietros.
Ies în câteva minute într-o poiană lungă pe care o parcurg pe limita ei vestică.
La capătul de jos al poienii e un copac dărâmat pe lângă care poteca pare să facă dreapta prin pădure. Cobor puţin pe brâne fără marcaje. Ma uit pe GPS şi văd că poteca marcată ar fi pe alt picior de munte. Aşa că mă întorc până la limita poienii şi găsesc poteca corectă tot în jos faţă de direcţia de până aici. Pe potecă clară în 10 minute ajung la marginea unei defrişări. Marcajele sunt din ce în ce mai dese pe copacii încă netăiaţi. De fapt aici zona este în refacere naturală! Cobor câteva sute de metri şi poteca se lărgeşte într-un drum de TAF (suntem cam la 1300 metri altitudine) bine marcat care coboară abrupt în câteva serpentine pe versantul estic al Muchiei Runcului şi apoi de-a lungul lui se lasă la vale.
                                      


Cobor până la o poiană deasupra intersecţiei drumurilor forestiere de pe Bârsele Tămaşului şi Groşeţului. Mă aflu într-o poiană largă în care sunt câteva case de vacanţă. Plouă destul de urât şi nu am chef de nimic. Planul meu era să merg spre Rudărita câţiva kilometri pentru a salva pe GPS o parte din traseul BR spre Făgăraşi, să mă întorc apoi la Plai şi să pun cortul. Deocamdată trebuie să cobor la marcajul din drum. Merg pe stânga poienii pe lângă pădure şi înainte de ultima casă marcajele şi poteca cotesc la stânga în coborâre abruptă. Mă conformez şi în câteva minute sunt la stâlpul indicator de final/început de traseu. Merg 100 de metri spre Plaiul Foii hotărât să pun cortul acolo. Mâine văd ce fac fiindcă am o zi de relaxare! Cu Romeo Bucur am planuri făgărăşene pentru sâmbătă şi duminică! Văd că apare un camion de lemne care urcă spre Rudărita. Schimbare de plan (16.00)! Fac cu mâna şi şoferul mă ia cu el "doi-trei kilometri"în sus. E din echipa celui de mai devreme! Mergem mai mult de 6 kilometri, adică drumul pe care trebuia să îl parcurg pe jos. Ce noroc să am mai mult decât ăsta? Se opreşte şi ploaia şi îi spun şoferului că mă întorc pe jos. Recunosc că l-am minţit puţin că ar trebui să mă văd cu nişte prieteni care coboară din Făgăraşi şi care nu au mai apărut. Că altfel era un pic cam ciudat să merg singur spre Făgăraşi doar pe forestier! "Dacă stai până încarc, te duc eu înapoi". Fiind ud şi înfometat, accept cu plăcere oferta. De la 16.30 la 19.00 încarcă remorca și camionul (copaci de 80 cm diametru par niște scobitori sub brațul macaralei camionului!) și șoferul mă aduce înapoi la Plaiul Foii și în Zărnești. M-ar fi dus mai mult, dar face stânga spre Șercaia! De la gară (unde ajung la 20.00 și am tren doar la 22.40), pornesc pe jos prin lungul Zărnești până la ieșirea spre Râșnov. Mă iau doi străini până la intrarea în Râșnov și îmi caut loc de campare în Râșnov cu ajutorul unei prietene de aici. Și în seara asta și mâine seară voi campa în parcul "Promenada Sissi"! În articolul următor vă povestesc ce am citit şi eu despre "Promenada Sissi". Deocamdată pun cortul într-un loc mai ascuns, vorbesc cu Romeo să ştie de unde să mă ia sâmbătă dimineaţă şi închid fermoarul de la sacul de dormit! Sunt tare bucuros că am reuşit în 13 zile să parcurg toate potecile marcate ale Pietrei Craiului. Un record pe care îl voi încununa duminică cu unul din cele mai frumoase vârfuri din Carpaţi!

Prin dealurile Râşnovului 16.08.2013

$
0
0
Prin dealurile Râşnovului 16.08.2013

Colegi de tură: solo

Așa cum vă spuneam în povestirea anterioară, seara pe la ora 22.00 ajung (la recomandarea unei prietene care a trăit ceva vreme în Râșnov) în parcul-promenadă Sissi. Reamenajarea acestui parc a fost făcută în 2012 de Primăria orașului Râșnov-Rosenau. Pe panoul explicativ montat de Primărie la intrarea în parc informațiile sunt date în română, engleză, franceză și germană. "Promenada Râșnovului a fost amenajată în anul 1879, la inițiativa colonelului Johann von Kaunz, comandantul regimentului de cavalerie din Râșnov, și a fost denumită "Elisabeta', în cinstea împărătesei Elisabeta (Sissi) a Austro-Ungariei. Soldații au trasat aleile, de-a lungul cărora au plantat copaci și au așezat bănci. A fost construit un foișor, iar mai târziu a apărut un bufet cu terasă. Lângă Elisabethenpromenade s-a construit și o școală de înot. Locul de plimbare al râșnovenilor de altădată a fost refăcut abia în anul 2008, la inițiativa primarului Adrian Ioan Veștea." (am citat direct de pe panoul Primăriei, nu sunt de acord cu punctuația folosită!). Cum nu mi-am făcut nici un plan pentru ziua de azi și mi-am propus să mă relaxez, m-am trezit eu pe la 7.30 și am lenevit în cort până pe la 10 și ceva. Mănânc, mai citesc ceva, admir dimineață calul pe care un localnic îl lăsase să pască în parc și spre 11.00 strâng cortul jilav de peste noapte. De știam că vin tot aici diseară, probabil că l-aș fi lăsat la uscat! Cu bagajul strâns, pornesc la 11.00 într-o "scurtă" plimbare pe dealuri! Doar așa fiindcă picioarele nu îmi stau pe loc când sunt în Natură și în locuri noi pentru mine! 

Din poiană urc pe drumuri de TAF circa 300 de metri, urmez drumul la dreapta pe culme și pădurea pare că se deschide în fața mea. Merg și repede și cu mare drag de Natură. Câți oare au plăcerea de a bălăuri așa fără țintă prin pădure?

Mă întâlnesc cu un drum din dreapta, continui pe culme într-o ușoară urcare și ajung într-un alt picior de deal. Aici am posibilitatea să cobor spre dreapta spre oraș sau să continui în stânga urcarea. Ce credeți că am ales? Sus pe culme dau de o zonă plată unde trec prin câteva zone cu ceață. Senzație foarte plăcută și răcoroasă!

Tot în sus pe culme dau de o trambulină din lemn pentru biciclete sau motociclete. Pe poteca lină dau curând de niște benzi albe pe copaci care tot urcă pe vârful din fața mea. Poteca largă rămâne la dreapta și eu urc în serpentine vârful din față.

Pe vârf văd pe o placă pe un copac scris "START SHAKEDOWN". Deci clar e ceva concurs pe roți! Cobor vreo 200 de metri printr-o zonă verde foarte plăcută învăluită în mister și ies la o poiană lungă.
Prin poiană (unde pe un panou silvic e menționată interdicția cu mijloace motorizate) cobor pe un drum larg până la un drum lat prin poiana despădurită. Mă apropii și văd că am dat de un marcaj TR. Cotesc la dreapta și pe drumul larg ajung la șoseaua ce leagă Râșnovul de Poiana Brașov.

Pe lângă cei veniți cu mașinile și cu corturile mari de prin zonă, văd și câteva trasee: CG coboară spre orașul Râșnov, Cetatea tărănească și muzeul Râșnov prin valea Cetății (pe la hotelul Ștrand) în circa o oră, TR merge într-o direcție spre Poiana Brașov prin valea Sticlăriei și în cealaltă direcție spre Cristian prin rezervația de stejari seculari (din direcția asta am venit eu și mi-a intrat în viitoare planuri), PA merge spre cabana Cheia și Cheile Râșnoavei (2 1/2 ore) și BA merge spre Poiana Brașov, Pietrele lui Solomon și cabana Junilor într-o direcție și Bisericuța Păgânilor, peștera Râșnoavei și orașul Râșnov în 2 1/2-3 ore. Bisericuța păgânilor! Aici vroiam să ajung din tura cu Ari din iunie! Așa că mi-am fixat drumul!
Urc puțin pe drumul de TAF și apoi ies din muchie în coborâre spre dreapta.

Pe sub muchie urc ușor într-o șa și după vreo două sute de metri ajung la o intersecție: BA 1 1/2 ore spre Bisericuța Păgânilor și Râșnov și PA spre Poiana Brașov prin valea Cheișoara. las în stânga PA (pentru altă dată) și continui pe BA. Urc un pic pe culme și apoi marcajele BA și benzile de concurs fac dreapta. le urmez pe toate într-o coborâre foarte frumoasă și lină pe sub culme.
Alung în culme și cobor pe o potecă frumoasă pe curbă de nivel, pe dreapta las o grupare de stânci înalte și lucioase (prima impresie e că aici e Bisericuța) și în cinci minute ajung la o intersecție: în față BA spre peștera Râșnoavei și Râșnov (o oră), CA spre Ștrand Hotel (o oră) și TG la stânga spre Bisericuța Păgânilor (10 minute) și peștera Râșnoavei (30 de minute). Clar că fac ocolișul pe TG! Merg câteva minute în urcare ușoară pe culme și în cinci minute ajung la Bisericuță. Nu mă alteptam să fie așa de frumos! Multe stânci de 10-15 metri se ascund unele în altele în pădure. Pereții lor sunt aproape verticali și au mici platforme cu mușchi ca niște căciuli verzi. E rost de stat aici.Cobor pe lângă prima "clădire"într-o mică șa care o desparte de a doua "clădire". Sunt ca niște blocuri naturale înghesuite unul în altul cu o adâncitură între ele. Urc prin stânga "blocului 2"și în față mi se întinde un picior de piatră cu pereți înclinați care se duce în jos spre hăul împădurit. merg pe o brână câțiva metri și lângă un copac ars și dau de prima mandala. E un soare stilizat cu mai multe cercuri concentrice, o imagine circulară a Universului. Urmează un grup de mandale solare și un cap de lup și apoi un cerc de foc în flăcări cu cele patru puncte cardinale. Una din direcții coboară spre pădure și o urmez până la limita siguranței. Piatra e așa de tocită că doar o clipă de neatenție poate fi fatală.
De pe "pontonul stâncos" se văd valuri verzi ce împrejmuiesc Poiana Brașov. La întoarcere pe punctul cel mai înalt al pintenului găsesc o altă mandală ce reprezintă flăcările din toate direcțiile. Mă uit uimit și bucuros la frumoasa noastră țărișoară și revin pe partea cealaltă a pontonului de piatră spre adâncitura bisericuței. Urc pe partea stângă a primilor pereți și ajung pe "acoperișul" lor. Am verticale periculoase sub mine și alunec vreun metru pe mușchii uzi. Am înțeles! E timpul să ies din bisericuță! Cobor cu grijă la potecă și de aici pornesc mai departe pe aceleași TG.






După 3 minute pe poteca cvasi-orizontală cotesc brusc la dreapta prin valea Popii. În alte 7 minute de coborâre continuă prin făget regăsesc BA pe care mersesem mai devreme.
După doar două minute de mers pe versantul drept al văii, observ în firul văii o gaură întunecată: Peștera Râșnoavei! Este marcată pe hărți și nu este amenajată! Credeți că mă reține ceva să intru? Cobor până la gura peșterii, dau de alte mandale solare imprimate pe copaci sau deasupra intrării în peșteră și văd doi turiști care erau la gura peșterii. Îmi scot frontala și intru pe lângă ei. Ei nu au lumină și nu pătrund mai mult decât se vede de afară. La 4 metri de la intrare văd o galerie în dreapta. E o variantă pentru lăsat rucsacul. Vreo 10 metri mai încolo mai găsesc o altă galerie tot pe dreapta. E mai ascunsă și las rucsacul fără grijă. Înaintez doar cu frontala și cu aparatul foto la gât. peste vreo 30-40 de metri văd o galerie în stânga. Urc pe ea 10-15 metri și cotesc la stânga. Dau de două galerii: una urcă mai abrupt în stânga și alta mai lin în față dreapta. Întâi merg în urcare pe nămol pe galeria din stânga și după o curbă la dreapta dau de un puț de vreo 10 metri. Are peretele plin de nisip și nu mă îndur să cobor. Nu știu dacă mă mai pot întoarce! Mă întorc la prima intersecție printre slalactitte, stalagmite, coloane și tavane joase acoperite cu mică lucioasă și cu picături de apă și cercetez un pic și cealaltă galerie. Și pe aici urc câțiva metri și ajung la baza puțului de mai devreme. Și de aici aș avea de coborât și nu risc! Mai bine mă întorc în siguranță! Revin la galeria principală și continui pe ea. Perdele de calcar mă însoțesc pe pereți, trec pe un lemn peste un puț care duce la nivelul inferior (nu i se vede fundul!) și ajung la coborârea principală la acel nivel. E iarăși un puț de vreo 15 metri pe care e instalat un cablu de către trupa "Mountain Coyotes" la data de 8 noiembrie 2003. Am aceeași reținere ca și mai devreme fiindcă peretele aproape vertical e nisipos. Nu mă simt eu în siguranță cu mâinile goale pe un cablu metalic și mă opresc aici. Deasupra cablului galeria se mai înalță vreo opt metri. Trec peste două alveole cu apă în ele și mai fac câteva poze în sus prin coșul de deasupra mea. Mă mai uit o dată la cablu cu gândul că pe aici se poate merge mai departe. Cei de la intrare mi-au spuscă au auzit de la un localnic că prin peșteră se poate ajunge în partea cealaltă (în Cheile Râșnoavei?). Găsesc și o pereche de mănuși îmblănite, dar decizia dată de autoconservare e luată: mă întorc! Mă întorc pe galeria principală care acum îmi este cunoscută ca palma dreaptă! În vreo 10 minute ies la suprafață. În drum spre ieșire intru pe galeria unde îmi lăsasem rucsacul, mi-l pun în spate, intru cu totul și pe prima galerie de la intrare și cobor foarte fain pe trepte vreun metru până la baza intrării. Frumoasă explorare și destul de scurtă (doar jumătate de oră!). Urc la poteca marcată și de aici mai departe la vale.







Chiar de la peșteră primesc și marcajul CA. Pe cele două marcaje (BA și CA) cobor pe poteca uneori pietroasă (de cele mai multe ori culoar de pământ prin pădure) pentru 10 minute și ajug îtr-o poiană nde se despart cele două marcaje. BA coboară prin valea Popii spre Râșnov (45 min) și CA coboară la restaurantul Cetate (45 min) de unde se poate ajunge ușor la Cetatea Țărănească (circa 15 min).


Eu aleg varianta CA fiindcă știam că de la acel restaurant pot ajunge la peștera Valea Cetății unde din 2010 s-au făcut amenajări foarte faine. Mai jos un pic povestesc de peștera asta. Cobor prin pădurea de foioase, ocolesc fundul nei văi și urc pe partea cealaltă urmărind marcajele CA. Poteca mă duce pe o culme de deal de unde încep să cobor pe linia ei principală. Cam pe la mijlocul culmii trec pe lângă un pilon GSM al căui vârf abia se vede printre copaci. Mai cobor cinci minute pe culme și o săgeată mă ghidează la dreapta spre restaurantul "Ștrand". Încă 10 minute de coborât și ies la asfalt.

Chiar înainte de a ajunge la asfalt trei turişti mă întreabă unde pot ajunge pe unde am venit eu. le spun de peştera Râşnoavei şi că au ceva de urcat. Ei îmi spun de peştera Valea Cetăţii. Exact acolo mă îndrept şi eu! De la asfalt (după care este restaurantul "Ştrand"şi urcarea spre Cetatea ţărănească) am de urcat 1.5 km pe şosea spre Râşnov. Cum aici nu pare nimic interesant, pornesc pe asfalt în stil 4x4. În 15 minute ajung la parcarea de la intrarea în Valea Cetăţii (program iulie-septembrie 10-20). Începând din parcare sunt panouri cu regulile ce trebuie respectate aici (accesul doar pe potecă sau pe drumul pietruit, indicaţiile ghizilor la vizitare, neruperea florilor sau nedizlocarea pietrelor, folosirea toaletelor publice şi a coşurilor de gunoi, interzicerea accesului motorizat etc) şi amenzile în caz de nerespectare a regulilor. E precizat şi cât avem de urcat până la peşteră: 450 de metri sau 8 minute de mers! Informaţii turistice se pot găsi pe www.pestera-valeacetatii.ro. Peştera se poate vizita astfel: oct-mar 10-18, apr-sept 10-20. Adulţii plătesc 15 lei, copiii 10 lei (în grup organizat 12, respectiv 7 lei). Aparent mi-a părut un preţ mare, dar vă asigur că merită. Se intră doar cu ghid la oră fixă. Eu aleg să urc pe potecă şi la coborâre să vin pe drumul pietruit de pe vale.
La 15.30 sunt la intrarea în peşteră, îmi iau jeton şi aştept cuminte la intrare. Chiar dacă e o peşteră frecventată de tot felul de oameni (mai mult sau mai puţin montagnarzi), respectarea regulilor mi se pare un lucru foarte bun. Şi mai sunt şi altele despre care voi scrie mai jos! Peştera Valea Cetăţii (Fundata) are 958m lungime, 38.5m denivelare şi 200m extensie. Sectorul turistic este de dificultate 1 (uşor) şi cel de turism speologic specializat de dificultate 3. Pe acest sector se poate intra doar cu legitimaţie de speolog (asta a-propos de discuţia curentă legată de accesul în arii protejate)! Săptămânal în fiecare sâmbătă au loc concerte în sala mare (care are o acustică impresionantă) (adulţi 50 lei, copii 25 lei, ghidul are intrare gratuită). De la inrarea în peşteră este amenajată o tiroliană unde fiecare "se poate da" după plata tarifului de rigoare şi aşteptarea la coadă. Îmi las rucsacul la băieţii de la tiroliană şi citesc câteva informaţii pe panourile de la intrarea în peşteră. La ora fixă toată lumea intră în peşteră. Se intră pe o poartă metalică şi apoi pe o uşă zidită pentru păstrarea temperaturii din peşteră. E înghesuială mare şi toată lumea merge ordonat pe culoarul special amenajat. Intrăm pe o galerie cvasi-liniară pe care urcăm câteva scări până la sala mare (200m lungime). Aici traseul este în circuit. Se urcă pe partea stângă, se ocoleleşte printr-o mică galerie prin care se revine în sala mare şi după un tur al sălii se coboară pe galeria de acces. Din sala mare porneşte galeria principală a peşterii (care, repet se poate vizita doar dacă eşti membru al unui club speologic şi ai echipamentul de rigoare la tine!). Ghidul mă roagă să opresc o parte din grup la o scară pentru ca toşi din sală să poată auzi ce ne povesteşte despre peşteră (descoperire, jefuire, amenajare, concerte, formaţiuni etc). Las să treacă turiştii şi eu stau mai mult la poze rămânând ultimul din grup cu ghidul foarte simpatic. După 30 de minute ieşim din peşteră, eu fixându-mi dorinţa de a reveni pentru o vizită mai profundă, mai lungă.






Ies din peşteră încântat şi o recomand oricui vrea să vadă foarte uşor ce înseamnă un pic de frumuseţe subterană. Mă întorc la zona "Ștrand", mănânc o ciorbă de fasole și niște crochete de cartofi la restaurantul "Pe vale"și urc până la cetate. Burează puţin şi nu îmi pasă. Abia ce mai răcoreşte un pic atmosfera. De la începutul drumului spre cetate îmi luasem un kurtos kalacs şi abia pe o băncuţă dinainte de cetate reuşesc să îl termin. În timp ce mănânc din buna prăjitură de origine secuiască, urcă şi tractoraşul cu remorca plină cu turişti. pentru ce să dau câţiva lei când picioarele mă pot urca kilometrul pietruit până la cetate? Nu o vizitez în interior, ci cobor pe drumul pietruit din faţa cetăţii. Acesta se îngustrează într-o potecă cu balustradă ce trece printr-un turn al cetăţii. După turn câţiva turişti speriaţi hotărăsc să se întoarcă la parcare. Eu ştiu de nişte scări în serpentine pe care cobor până în oraş.

Îmi scot nişte bani de la un bancomat BCR şi mă îndrept către Promenadă unde îmi pun cortul mai aproape de un foişor de lemn. E ora 19.00 şi încă este lumină. Câţiva localnici se uită nedumeriţi la mine şi nu îmi spun nimic fiindcă nu fac nimic ilegal. La înnoptare mă bag şi eu la somn. Mâine stabilisem să mă întâlnesc cu Romeo foarte dimineaţă să mergem spre Făgăraşi. La 7.00 este întâlnirea!

Iia românească

$
0
0
E o postare neobişnuită pentru mine. Veţi vedea în imaginile de mai jos câteva ii, bundiţe sau haine create de www.iiana.ro expuse la al doilea Târg de Ie Românească desfăşurat la acest sfîrşit de săptămână în Bucureşti (la localul Alchemia). Mi-a plăcut nespus de mult că îmbrăcămintea noastră tradiţională este reînviată modern pentru a nu ne pierde originile vestimentare şi îndemn pe oricine are sânge românesc prin vene, să încurajeze tradiţiile noastre dragi.















Fiţi buni români în orice clipă!

Viewing all 1143 articles
Browse latest View live