Zile de vis la Casa de Piatra 30.12.2012-02.01.2013

Colegi de tura: Ovi Guja, Simona Guja, Dan Jecan, Geanina Jecan, Alina Cirja, Marian Poara, Laura Toader, Dia Somogyi, Gabi Vonas, Alexandra Tibu, Adi Cosma, Laura Maxim, Cezar Partheniu, Dana Man, Gabi Jurca, Radu Terec, Dinu Mititeanu, Marlene Mititeanu, Adi Bona

Mai prin toamna in tura din Padurea Craiului vorbisem cu Marian Poara de o varianta de cateva zile pentru Reveillon-ul 2013: Patrahaitesti! Mai erau cateva locuri, a ramas sa mai analizam si sa vorbim mai aproape de "termen". Cam pe la inceputul lunii decembrie Ovidiu vine cu o oferta foarte faina pentru toti colegii de club: Reveillon la Casa de Piatra! Avem doua conditii de indeplinit: sa mergem la colindat si sa ne simtim bine (plus alte "conditii" de bun simt intr-o tabara "la comun")! Usor de facut mai ales cand multi dintre noi nu au mai colindat de ceva ani! Marian imi spune ca a picat varianta lui si vin si ei la Casa de Piatra. Ne organizam pentru cazare, transport si mesele impreuna (unii vor mancare vegetariana, altii pot manca orice - in fond e chiar alegerea fiecaruia). Toata luna decembrie purtam discutii pe seama alegerilor fiecaruia si de fapt cel mai important e sa ne simtim bine in familia CAR, restul le rezolvam noi cumva! Cabana lui Ovi are 12-14 locuri,deci nu incapem toti, asa ca Ovi aranjeaza pentru ultimii alaturati grupului (Radu Terec, Adi Bona, Dinu si Marlene) sa stea la un vecin din micul catun de 10 case (locuite). In ultimele zile din an treburile sunt deja aranjate, trebuie doar sa ne adunam spre munte. Pentru drum stabilesc cu Dia sa merg cu ei in masina (Dia, Gabi si Dana). Cum ei is in Maramu pana pe 29 seara si eu nu vreau sa ratez o zi pe munte, la apelul meu de vineri imi raspunde Geta Oltean cu o invitatie la o tura in Vladeasa (tura de care v-am povestit in descrierea anterioara). Superb! Se lungeste vacanta cat mai mult posibil! Majoritatea avem schiuri de tura si ne vom bucura de ele atat cat ne lasa zapada.

Ziua 1 - duminica 30 decembrie 2012

O zi total neasteptata pentru mine! Nici prin gand nu-mi trecea ca o sa ajung la Groapa Ruginoasa! Si de atatea ori am vrut sa ajung aici! Prietenii mei cunosc drumul (ca doar is la ei acasa) si cu masina indesata de bagaje (din mancarea luata cu multa ne vom intoarce inapoi acasa!) pornim spre si pe Valea Ariesului prin Salciua, Campeni, Albac si Garda de Sus (DN75). Din Garda de Sus vom urca pana in capatul Gardei Seci pana la Casa de Piatra. Deocamdata urcam tot in sus pe vale, trecem de statiunea Vartop cu partia de schi aferenta (cu mai multe variante de coborare dintre care unele inchise si altele acoperite cu gheata neplacuta la canturi), trecem de pasul Vartop si ne intoarcem intr-o parcare de pe marginea soselei de unde convenim cu totii sa urcam pe BG spre imensa "Groapa" formata prin ravinare (eroziune de suvoaie) ce a scos la suprafata stratele de cuartite rosu-violacee specifice. Ghetusul de pe poteca ne face sa lasam la masini schiurile si sa urcam doar pe bocanci. Si tare e distractie si asa fiindca treptele de gheata ne cam joaca feste. Tot povestim de diverse marcaje facute haotic, tot urcam in monomul obisnuit de munte si ajungem intr-o sa unde pare ca am trece intr-o alta lume. Vad ca sus in sa toti parca sunt blocati de uimire! Si eu voi fi fiindca aici suntem pe buza superioara a Gropii Ruginoase. Facem o pauza binevenita de ceai si sandwich-uri si ne invartim prin zona pentru diverse unghiuri si culori. Colegii mi-au spus ca Bear Grylls ar fi urcat acesti pereti foarte friabili cu echipament tehnic. Eu sincer nu as ponegri astfel de monumente naturale doar pentru activitati extreme!



O parte din noi revin la masini pe poteca ghetus pe unde am venit. Altii, mereu dornici de ceva nou, urcam printr-un culoar prin padure pe langa marginea Gropii, fericim bocancii si ochii cu zapada calda si stralucitoare, ajungem curand la marcajul CR ce coboara spre statiunea Vartop. Stiu ca pentru unii colegi e un loc obisnuit. Pentru mine e extraordinar! Sa mergi printre valurile de zapada, sa poti vedea munti si iarasi munti spre orizonturi, sa stii ca aceeasi dragoste pentru natura o impartasesc cei care sunt langa tine... Momente de fericire care nu vor fi uitate prea curand!

Coboram in statiune si unii dintre noi incearca partiile de la Vartop (Alina, Laura, Marian). Restul (majoritatea) mergem la masini, coboram pana in Garda de Sus si de aici avem un drum interesant pe Garda Seaca pana in Casa de Piatra. Dinu urca fara probleme pana sus in catun si ii gaseste pe Ovi si pe Simona acolo. Noi (Dia, Dana, Gabi, Cezar) urcam cam doua treimi din drum fara probleme si la o panta mai mare Gabi nu mai reuseste sa mai traga de masinuta cu atata greutate. Asa ca vom porni per pedes pentru ultimii 3-3.5 km pana sus intre casutele ascunse in capatul vaii. Ajunsi sus, suntem primiti de Ovi cu atata drag de parca nu ne-am fi vazut de o gramada de vreme (desi personal m-am intalnit prima data cu Ovi; online ne "cunoasteam" demult!) si urcam tot calabalacul pana la cabana. Ovi i-a "cazat" la un vecin pe Dinu, Marlene, Radu Terec si Adi Bona! Ne organizam pentru dormit si masa, mai povestim una-alta si undeva in noapte ne retragem la somn. Pentru maine avem in plan (plan facut de Dinu si Marlene la care nimeni nu este obligat sa participe, totul fiind la libera alegere) un circuit pe schiuri de tura prin poiana Calineasa cu intoarcere prin poiana Batrana, catunul Baliceana si pe Garda Seaca inapoi la Casa de Piatra.

Ziua 2 - luni 31 decembrie 2012

De aseara vorbisem ca plecarea sa fie la ora 8.00. Nici prea devreme, nici prea tarziu! Cu putine exceptii vom porni in tura pe schiuri. Doar Dia si Dana vin fara schiuri si vom cauta cat de mult se poate sa le facem santuri/urme cu schiurile. Abia ce s-a luminat si noi am si pus claparii/bocancii in legaturi si incepem sa tragem in sus de fiecare schi. Adi Bona si Radu sunt la prima tura pe schiuri si se obisnuiesc pe parcurs cu miscarea. Nici eu nu stau mult mia bine. Macar am mai mers de cateva ori si am prins miscarea. La coborari imi este un pic mai greu fiindca bocancul flexibil din piele nu imi tine glezna absolut deloc! Lectie pe care Dinu imi spune ca a avut-o de cateva ori si stie ce inseamna! Pe drumul ce urca spre Fundul Feții printre case dam de sleauri de gheata. Asa ca alegerea drumului vine de la sine: vom merge prin fanete si peste garduri cautand cat mai mult sa evitam piedicile din lemn. Dupa cateva case eu ma opresc si imi mai strang legaturile, metoda de a compensa moliciunea bocancilor. Ajung colegii din urma, ne folosim de damburile de pe marginea drumului ca sa avem zapada cat mai pufoasa si in circa o ora trecem de ultimele case (nelocuite).

Putin dupa iesirea din padure facem o pauza de regrupare si Dinu ne "cearta" daca nu avem ochelari de soare sau bete. "Aveam doua perechi in masina, doar sa spuneti!". Din atatia ani de experienta, stie foarte bine ce spune si ce ne spune sunt de fapt sfaturi, nu impunsaturi sau vorbe spuse cu rautate! Continuam in urcare si la 10.30 suntem in prima poiana din traseu Fundul Feții. Poiana este intinsa si colibele de aici sunt folosite doar pentru varat. Ne oprim la primul grup de casute pentru o mica pauza (10 minute) si cateva cadre in jur si ma uit cu drag spre cealalta "adunare" de colibe din vestul poienii. Sunt triste fiindca nu-s locuite mai mult timp si totusi se intorc spre noi si stau "ca la fotograf".




Lui Adi ii place asa de mult sa mearga pe schiuri, a prins din prima miscarea fluenta si parca pluteste prin poiana spre nord spre Calineasa. Observatia privind miscarea e facuta de dl Dinu si, desi si eu sunt incepator, il inteleg. Sper sa fi prins si eu miscarea la fel de bine! O iau inainte dupa Adi si cautam poteca prin padure. Sunt urme ale unor colegi de acum cateva saptamani si urc cu atata placere incat abia simt ca au ramas colegii in urma. ne oprim pentru regrupare si primul gest pe care il fac este sa imi schimb tricoul cu metoda militara (10.50). Chiar se usuca pe tine in timp ce mergi! Continuam pe poteca foarte clara si iesim pe o curba de nivel in partea de sus a poienii. E asa de larga poiana incat nu o poti surprinde pe toata cu obiectivele noastre de la aparate. Bine ca avem obiectivele naturale si ne putem invarti in voie sa adunam imagini si film pe "cardul cenusiu" fara limita de stocare! Fiecare coboara spre primele case pe unde vrea. Ne adunam putin mai sus de fundul vaii din dreapta noastra, incercam sa ne corelam la coborare spre prima casa si ne oprim aici pentru o poza de grup "intr-o foca". Mai mergem printre cateva case si ne oprim pentru pauza de masa. Eu vad intr-o curte alaturata un leagan si intru sa vad daca avem unde sta cu totii. Imi aduce aminte de leagane din copilarie si revin la colegii care luasera cateva blane si le asezasera la soare drept banci. Ciugulim fiecare ce avem si ne incalzim conductele cu ceai cald si vedem ce vrea sa faca fiecare. Dia si Gabi vor sa mai ramana la pozat aici, Dana fiind pe bocanci alege aceeasi varianta, Adi fiind la prima tura ar cam vrea intoarcerea si la fel si eu fiindca simt bocancii buclucasi. Asa ca noi cinci alegem sa ne mai rotim un pic prin poiana si apoi sa ne intoarcem pe unde am venit. Restul pornesc in tura ce finalizeaza pana la urma 16 km. Asta dupa ce Alina, Laura si Marian au facut o coborare faina pe dealul din fata noastra.


Coboram printre colibele din apropierea noastra si din cateva cristiane ajungem in punctul cel mai de jos al poienii. Nu-s deloc obisnuit sa cobor prin pulvar si cum bocancii nu ma ajuta, ma ajut eu dezechilibrandu-ma si cazand in zapada! E asa de placut, ma ridic imediat si continui pana in firul vaii urmat de aproape de Adi si de fete. Trecem pe langa micul gater din fundul poienii, intalnim un localnic ce venise sa ia niste lemne si nu ne putem abtine sa nu-i luam in chip frumosii lui cai. Ii promitem ca ii vom aduce candva pozele! Sunt asa de dragi calutii unul altuia ca ii vedem cum se alinta. Le simt caldura sufleteasca si legatura interioara si unitatea pe care o formeaza impreuna. Inaintam putin pe schiuri, ne depasesc si vom urca in aceeasi directie. Dia si Dana vor sa scurteze un pic ocolul intregii poieni si urca pe la mijlocul ei. Eu cu Adi urcam incet spre casele ce par sa inchida poiana in fata. Vedem ca vine si Gabi pe urmele noastre si il asteptam cu ceai cald. Facuse si el o coborare pe unde au fost Laura, Alina si Marian mai devreme! Urcam cu totii pana la drumul pe care urcasera niste turisti cu masini de teren si vedem ca poiana mai continua cu un alt card de colibe. Aici noi facem stanga spre bisericuta aflata spre  sud in directia Casei de Piatra si a Gardei Seci. Cata placere e in fiecare pas sau in fiecare alunecare a schiului! La biserica ne intalnim cu turistii si ii dezamagim spunandu-le ca nu au nici un drum pe care sa poata cobori cu masinile spre Garda de Sus. Ne uram reciproc toate cele bune pentru noul an, facem dreapta spre vest prin alte valuri albe pana la fete (Intre timp Adi se dusese spre ele) si i nechipa completa mergem spre poteca pe care am venit. Pe curba de nivel depasim val dupa val si am tendinta sa merg printre brazi doar alunecand un pic. Uit pe moment ca Dana si Dia intra mai mult in zapada si la atentionarea lor corectez directia si la 15.15 urcam ultimele zeci de metri pana in poteca batuta mai devreme. In sfarsit scade dificultatea pentru fete!









Drumul si urmele ne sunt cunoscute de acum. Care mai in fata, care mai in spate, absorbim cu fiecare respiratie Muntele! De cateva ori ma las furat de umbrele luminoase lasate de soare prin padure cand el se lasa pe-o parte sa mai incalzeasca si pe altii. Focile incep sa "cante" si prin suieratul lor cobor cu asa drag spre Fundul Feții. Pe ultima panta Gabi isi scoate focile fiindca il cam incurca si vrea sa se bucure de alunecare cu viteza cat mai mare. Asteptam la iesirea in poiana sa vina si Adi dintre copaci si coboram cu totii spre sud spre colibele la care facusem prima pauza. Dia si Dana sunt ceva mai in fata fiindca le luase frigul de la atata asteptat.
Il rog pe Gabi sa stea un pic sa mai cobor cativa metri. Il simt ca vrea niste cristiane faine si caut sa il prind intr-una din ele.
In coborare ne intalnim cu Dan si Geanina Jecan care dormisera pana mai tarziu si au iesit la o mica plimbare doar pana aici la Fundul Feții. Se vor intoarce si eu dupa noi curand! Pas cu pas tot ne lasam in jos pe unde am venit si Gabi se hotaraste la un moment dat sa isi puna pieile fiindca nu prea mai merge doar in cristiane. Zapada troienita cam pune piedici tendintei de alunecare cat mai mari. Drumul ne duce pana la prima casa (16.25) si urmam in mare urmele pe care le-am facut mai devreme. La ultima bucata de drum (partea cu mai multa gheata) Adi scoate schiurile si merge cu ele pe umar. Eu ma incapatanez sa alunec pe ele, gasesc printre case  si garduri cateva pante pufoase si tai ultima curba de drum ajungand fix langa cabanuta noastra. Sunt putin obosit si multumit de ambitia de a merge integral pe schiuri. Lasam "talpile" la intrare in cabana si intram in sala de mese unde venisera cu totii. E timpul pentru prima masa comuna si ajut si eu un pic la piure-ul foarte gustos. Mancam cu totii bine (ca-i musai sa avem energie mai incolo!) Si printre felurile de mancare facem si o repetitie pentru ce urmeaza. Mergem sa colindam!!! De multi ani nu am mai facut asta si tare mi-era dor! Mai ales cand vom canta colinde cunoscute de mine in varianta munteneasca transformate acum in colinde ardelenesti. Dragi is versurile aistea noi!
Le-am prins eu abia pe la a doua-a treia casa si parca nu ma mai lasam dus "de-acasa"! Am simtit in mine copilul de odinioara!
In Casa de Piatra is doar 10 case locuite si vom avea timp sa le colindam pe tăte. Nu tăte intr-o zi ca e imposibil. Si la cat de rasfirate is si la cum ii obiceiul aici. Asa ca le impartim in doua si azi vom merge doar la cele mai de jos. Cu lectia pregatita si cu frontalele aprinse pornim in jos sub luna plina. Cand ne apropiem de prima casa incepem colinda sa ne anuntam venirea. Iese seful casei si ne asculta, iese si femeia lui si sunt bucurosi de colinda si de urătura pregatita si spusa de Ovi cu atata elan si drag. Oamenii ne invita in casa la un pahar de afinata (cum nu am mai baut prin alte locuri) si o bucata de cozonac, mai povestim cate una alta cu ai casei si-i timpul sa merem la casa urmatoare. La iesire mai cantam inca o colinda si pornim spre casa urmatoare. Aici ne bucuram cu totii de colind si de voie buna alaturi chiar de colegii nostri de club, Dinu, Marlene si Adi si asculta cu totii urătura plina de glume si sperante scrisa chiar de mana lui Ovi. Parca nu ne-am mai lasa dusi de la vinul de casa si cele cateva prajituri gustoase. Mai avem de mers pe la alte căși si ne salutam gazdele. La a treia casa tare suntem bucurosi de bradul incarcat si de toata familia adunata. Ni s-a alaturat si dl Dinu spre bucuria noastra. Un tanar printre tineri! Aici am reusit in sfarsit sa ne coordonam si sa colindam si noi ca la carte! Pesemne ca ne trebuie ceva tuica drept energizant ca sa mearga treaba unsa :D! Coboram la a patra casa si ne bucuram si aici de alte bucate alese intr-o bucatarie mica si bogata. Ne mai ramane inca o casa de urat si vestea luminata a nasterii lui Iisus patrunde in casa si in sufletele "oamenilor de aici", mai mult sfinti in simplitatea lor. Abia avem loc in bucatarie si primim cu drag prajiturile si povestile casei. Cu buna dispozitie si multumire ca ne-am implinit si noi si acei dragi uitati de lume in acest capat de vale, coboram spre cabanuta noastra si ne intelegem sa ii colindam si pe cei de aici. Radu si Simona ne intampina in usa. Chiar mi se pare ca se potriveste colindul nostru "Domn, domn sa-naltam" cand "boierul" Ovi nu-i acasa. Canta si ne incanta si el inca o data in seara asta si intram cu totii in casa. Gata momentul, avem de pregatit un altul: trecerea in 2013! Fiind multi, ne miscam repede si masa e gata! Muzica, mancarea, tuica speciala, jocurile de cabana (Saboteur si Twister), agitatia, dansul ne tin in priza pana aproape de miezul noptii. Cu cateva minute inainte de ora zero, iesim cu artificii afara si sampanie afara, ne imbratisam cu dragostea unei mari familii, revenim in cabana si continuam fiecare cu ce ii place si se simte bine inca vreo doua ore sau mai mult.


Ziua 3 - 1 ianuarie 2013 (greu cu schimbarea asta de an!)

Prima zi din an, mai greu cu trezitul! Cativa sunt matinali si hotarati sa iasa la tura. Cred ca pana la urma vom iesi cu totii in mai multe grupuri. Simona e cea care ramane in cabana sa mai faca una-alta si (cel putin pe noi, al patrulea grup) ne va ajuta cu orientarea la un moment dat pe valea Sohodolului. Da, ati citit bine "al patrulea grup"! Fiindca toate cele patru grupulete au plecat spre catunul Hodobana. Unii pe schiuri, unii doar la plimbare! Dinu, Marlene cu cativa au urcat pe schiuri, Ovi cu altii cu bocanci, Alina cu Marian, Laura si inca doi-trei tot pe bocanci si in fine Dia, Alexandra, cei doi Gabi, Adi Cosma, Dana si cu mine. Noi ne miscam cu mai putin elan si abia pe la 13.00 plecam de la cabanuta. Coboram pe Garda Seaca circa 2.5 km si facem dreapta pe drumul care urca pe valea Sohodolului. Drumu-i tare acoperit cu gheata si chiar ne forteaza sa ne testam echilibrul de cateva ori (teste cu succes sau nu :D)! In prima mare curba a drumului spre vest e o casuta forestiera si un tractor ramas de zilele trecute. Ne oprim un pic pentru un pahar de ceai cald si ceva amintiri despre povestile si personajele copilariei. Toti suntem copii si daca imi spune cineva ca nu ii mai plac desenele animate din primii ani ai vietii, mi-i greu sa cred! Pornim mai departe si drumul destul de gri si mohorat. Chiar Dana spune la un moment dat ca nu mai vrea sa mai mearga pe drumul asta ca parca mai mult o intristeaza. Si are dreptate. Deocamdata urcam doar pe vale si nu vedem mai nimic in stanga sau in dreapta. La un moment dat drumul face dreapta si urca spre Sohodoale. Intelesesem aseara de la Ovi ca aici ar trebui sa urmam drumul tot in sus. In grup avem ceva indoieli si reusesc sa o sun pe Simona si sa ma lamureasca pe unde ar trebui sa mergem (adica in fata, nu pe drumul principal care face o curba aproape de 180 de grade la dreapta!). Urcam pe drumul-poteca si mai inclinat ghidati de penele de nori dinspre Hodobana.
La o alta casuta langa care e parcata o masinuta de teren parem sa vrem intoarcerea. Si bine ca suntem un pic incapatanati si vrem macar sa prindem o țâră de lumina. Hai sa urcam pana la casele de acolo (un grup de case aflat pe muchia din sud fata de valea Sohodolului) si apoi om mai vedea pe unde ne intoarcem! Gasim o poarta larga deschisa si o panta ce ne duce pana la prima casa. Urcam fiecare pe unde vrea prin zapada cu un pic de crusta. Eu sar vesel si tai panta chiar pana la prima casa. Nici nu-i asa mare pentru vreo cadere de zapada! Ne reintalnim pe drumeagul de sub asta casa (casa ingrijita, rufe puse la uscat, perdelute la fiecare geam) si gasesc o placa (skateboard) rudimentar. Asta e varianta de iarna-vara!
Pun placa inapoi printre ulucile gardului asa cum am gasit-o si pe drumeag iesim intre casele ce le zarisem de jos. Ii principalul grup de case din Hodobana si vedem cum in nord pe culmea urmatoare mai e alt grup de case si al treilea pe culmea de la sud de noi.

Cu grai pur ardelenesc Dia intreaba femeia de la una din case pe unde am putea sa scoboram spre Casa de Piatra. O varianta ar fi pe unde am venit, alta pe o poteca ce coboara tot in valea Sohodolului pe langa cruce si a treia ce merge pe la casele "ce se vad" si coboara pe valcel in drum mai jos de drumul de Sohodol. Fiind mai mult in grup, intrebam pe fiecare ce varianta vrea (dintre valcel si poteca de la cruce). Prima varianta are castig de cauza prin "votul" lui Gabi si astfel lungim tura. Alegerea noastra are castig de cauza cand un tanar ne confirma ca pe acolo pe la case putem cobori la drum in 40-45 de minute. Mergem putin spre case cu privirea la casele razlete din astă comuna.
Pe dreapta drumului vad o fantana cu usita de lemn, o deschid si inauntru e un fel de polonic mare din lemn. Nu ma apuc sa scot apa, dar sunt extrem de incantat de modul de a scoate apa de aici. Inchid usita la loc si urcam cu totii pana la grupul de case pe care il vazusem mai devreme. De aici dupa spusele baiatului de mai devreme, ii poteca ce coboara spre drum. Nu gasim poteca si batem la usa casei celei mai de jos. Tot Dia in graiul locului intreaba de drum si afla pe unde trebuie sa coboram. Mulțămim si pornim la vale mai intai pe un drumeag la dreapta si apoi in stanga pe valcel/hoancă. La inceput acesta-i tare larg si se ingusteaza formand Cheile Hoancei. Pana sa intram in chei ne intalnim cu un localnic foarte fain cu ochi albastri care nu se lasa de la a o imbratisa pe stralucitoarea Dia. In fata ei zambitoare se citeste cu usurinta fericirea si degajarea! Continuam prin chei, mereu ne uitam si pe stanga si pe dreapta la pereti si la copacii abia agatati de stanci si practic sectorul de chei de 10 minute ne scoate in Garda Seaca. De unde ne asteptam la inceput la o plimbare grizonata, iata ca acum suntem mai mult decat bucurosi si luminosi de alegerea fericita!


E ora 16.00. Abia au trecut trei ore de cand am plecat si am vazut atatea locuri frumoase. Si, asa cum ii de obicei, jocul Naturii nu se termina aici. Chiar pe marginea drumului se desfasoara o perdea de gheata care ma tine un pic mai in spate. Stiu, am vazut multe perdele si cascade de gheata pana acum. Alintul apei transformata in coloane, sfere, ace, ferestre, zabrele si alte forme inexprimabile sub gradatia nula fixata de Celsius e mereu unic. Acelasi loc in doua ierni sau perioade diferite de inghet este o alta opera de arta. Pe langa coloanele unite de aici, mai avem inca un joc inghetat la un izvor putin mai jos. Ne rotim in jurul lui in diverse pozitii cu atentie la gheata lucioasa de sub noi si pornim in amonte mai departe dupa ce trece o sanie cu doi cai zdraveni si incantatori.



Pentru cate un cadru ma opresc un gard ce pleaca din drum, traverseaza Garda Seaca si urca spre padure si un perete care se lasa descoperit dupa ce ies putin din drum intr-o mica poienita de picnic. Va las sa le descopriti voi cand ajungeti pe acolo! Ajungem undeva cam pe la 17.30 la cabana, ciugulim de seara si apoi plecam cu intreg grupul la colindat. Mai avem cateva case din catunul nostru aflate pe un deal pe care nu ajunsesem aseara. De fapt prima casa ni-i cunoscuta din plimbarea de ieri spre Calineasa. E ultima casa locuita! Urcam pe drumul plin de ghetus si toti merg cu grija sa nu se aseze ca gandacii cu picioarele-n sus. Din toti is singurul care ia la un moment dat o tranta. Asa repede ma ridic ca primesc aprecieri: "Tu mai repede te ridici decat cazi!" Ajunsi in curtea omului, incepem noi sa il colindam asa cum stiam de ieri. Omul iese bucuros in usa si se scuza in fata noastra ca nu ne poate primi. Are alta ceata de uratori si fiindca am venit noi, gaseste prilej sa ii trimita mai departe. "Are afinata buna!" Intram si noi in casa, stam un pic la un pahar de visinata si la niste placinte cu branza si salutam gazda cu al doilea colind. Omul are niste baieti numa' buni de insurat si asta da prilej de rasete si chicoteli :D. Abia suntem la inceput in seara asta. Coboram apoi la a doua casa si la a treia si fiecare gazda ii tare fericita cand ajungem la ei. Nu contenesc sa ne povesteasca din ce au mai facut in ultimul an, pe unde le mai umbla copiii si cum o mai duc pe aici cu traiul greu de munte. La a patra casa Ovi ne spune ca is doi batrani mai modesti, asa ca bine ar fi sa-i colindam din ograda, sa le uram cele bune fara sa mai intram. Doar ii colindam si plecam mai departe. Ii vedem insa cu fetele luminate in usa din lemn gros si cand le termina Ovi urarea (asa faina ii ca de multe ori trezeste zambetul acestor oameni greu incercati), ne invita in casa. Apai hai sa ne incalzim o țâră! Omul se scuza ca nu are prea multa tuica si pahare si ne da o jumatate de sticla pe care o dam din doi in doi! Ca doar nu-i frumos sa refuzi! Si din ce nu au nici ei, ne dau cateva bucati de branza. Incercam noi sa le-o lasam fara pic de noroc! Ce-i dat, ii dat! Le multumim pentru caldura (si din casa si mai ales din sufletul lor mare) si pornim mai departe spre ultima casa. Urcam prin spatele curtii prin gradina si nu vedem nici o lumina. Probabil ca-s pe la vecini. Ca tot am venit, ne pornim pe colindat ca nu poti ajunge la o casa fara sa urezi. Dupa doua colinde cand ne pregateam de plecare (schimbam ultimele guri din tuica de la cei doi batrani), vedem ca se deschide usa si iese in prag batranul cu o tigara aprinsa i n coltul gurii. Parca s-a aprins viata in casuta lor! Mai cantam inca un colind si intram in casa. De unde nu speram sa mai fie acasa, tanti Maria ne-a facut cea mai frumoasa surpriza. Stam la povesti, bem niste vin de casa si avem parte de alte surprize.
Tanti Maria ne aduce niste sunca si o farfurie mare cu placinte intinse. Sunt asa de gustoase si bune ca se topesc in gurile noastre. Dia intreaba cum se fac si de poate sa o invete si ii zîce ca-i simplu si se inteleg ca la vara sa revina sa faca impreuna placinte. Facem poze, ma bucur ca imi merge si mie aparatul (chiar de am spart filtrul ce nu era al meu!) si luam in chip cativa dintre noi si pe gazde.



Parca a fost un facut sa terminam colindele noastre in acest fel minunat! La plecare ne aduc din alta camera o galetusa de mere si aproape ca nu ne lasa pana nu luam cateva! Fericiti ca am facut cattiva oameni fericiti, mergem la cabanuta noastra, mai petrecem de seara si stabilim ce si cum facem in ziua urmatoare (in principal plecarea spre căși).

Ziua 4 - 2 februarie 2013

Fiind ziua plecarii, fiecare masina isi face propriul program. Nu-i musai sa merem impreuna! Pana sa ne hotaram care cum plecam, tanti Maria ne face o surpriza: vine pe la 8.0 cu o tava mare cu placinte! Recunosc ca mi-i un pic lene sa cobor in sala jos sa o vad pe tanti Maria si voi avea un mic regret pentru asta. De fapt nici nu a avut timp sa stea mult ca are multe treburi pe acasa! Cand cobor eu, vad ca Ovi plecase sa o duca pe tanti Maria spre casa. Cu siguranta o voi revedea data viitoare cand ajung aici! Fiecare isi face propriul ritm de strangere a bagajelor, mai stam putin in sala (Dia, Dana, Cezar) sa mai adunam inca doua-trei amintiri de aici (caldurica din casa incepe sa iasa si afara si se simte primavara), strangem ce mai e pe aici si facem curatenie prin bucatarie, pe holuri si prin camere (ca nimeni nu e obligat sa curete dupa noi!). Din camara Ovi ne rugase chiar dinainte sa venim, sa luam tot ce ne-a mai ramas fiecaruia fiindca e prea mult ramas. Chiar ne imparte cate un pachetel (evident cui vrea) cu cateva "porcării" (adica tot felul de produse traditionale din carne de porc!) si ne tot agitam prin cabana sa lasam totul cel putin asa cum am gasit. Pana sa plecam, primesc cu drag ceva intrebari despre viitoarea mea vacanta in Europa. Adevarul e ca nici eu nu stiu prea multe fiindca vrem (eu si Iulian Sirbu) sa lasam aventura sa curga de la sine. In perioada urmatoare voi incepe sa va poestesc si despre Europa vazuta din tren prin unghiul strict personal. Ne salutam deja cu dor spre viitoarele revederi, indesam bagajele in masina (parca-s mai multe decat la venire!) si pornim la drum! mai avem pana acasa inca o zi scurta si foarte faina! Dia stie locurile foarte bine si alege unul din cele mai frumoase locuri de pe Pamant: catunul Dumesti! Ii unul din locurile "ascunse" de aici unde poti veni de nenumarate ori si te intorci de fiecare data mult mai linistit si impacat decat ai venit. Chiar o casa de aici sta mereu in camera Diei intr-o imagine A0. Te linisteste si te incarca doar privind-o! Sa revenim la fapte. Undeva dupa miez de zi ne pornim la drum, coboram pe Garda Seaca pana in Garda de Sus si de aici pe valea Ariesului pana in Sălciua. Dia stie drumul si in ghideaza pe Gabi spre Dumești. Doar ce mergem cateva sute de metri si asfaltul prinde o pojghita serioasa de gheata. Debarcam si Gabi mai incearca sa treaca de zona cu gheata. Zadarnic fiinddca nu are suficienta aderenta! Asa ca hotararea e destul de simpla! Da inapoi pana la un loc plat unde poate lasa masina in siguranta si vom urca pe jos. Trecem de zona cu gheata, urmeaza vreo doi kilometri pe asfalt si dupa ceva serpentine vedem sus stapana dealului, o casa luminata de soare. Iesim din asfalt si urcam spre ea. In stanga noastra se afla peretele Bedeleului pe care l-am surprins spre apus in ceva nuante rosiatice. Din ce mi-a povestit Dia, cred ca doar pentru un apus pe Bedeleu as veni pana aici! In fata avem muntii Trascaului prin ale caror cotloane am ajuns de cateva ori si in spatele nostru muntii Bihorului. Avem o "profesoara de geografie" cu noi si putem astfel sa deslusim prin mana Diei sa vedem Muntele Mare, Baisoara, Scarita, Cheile Posegii, Vf Plesii, Cheile Pociovalistei, Bedeleul cu peretii lui, sub noi valea Morilor cu Huda lui Papară in capatul ei, Vânătarea si tot asa ne rotim pe tot orizontul! E prima data cand reusesc sa ajung aici (si total neaspteptat ca si Vladeasa si Groapa Ruginoasa) si imi doream de mult! Chiar in Huda lui Papară vreau sa ajung de ceva ani si cine stie cum mi se va indeplini dorinta! Multumesc Dia>:D< !




Dia imi arata Politele Bedeleului unde au fost de curand intr-o tura de suflet in decembrie trecut pentru batranii singuri din Valea Poienii. Sau alta data cand au mers pe la Schitul de sub Piatra de pe aceeasi vale a Morilor (continuare a vaii Seci ). Simt atata incarcatura emotionala in aste locuri si mi-i tare drag ca Dia ne-a adus intr-unul din locurile ei de meditatie/atingere a Absolutului/autodescoperire. Cand va fi totul verde pe aici, cu siguranta imi voi reumple si eu rezervorul Naturii. Mergem pe culme spre ultima casa si in fata tot vad cat de mica pare distanta intre Bradesti (pe unde am ajuns de cateva ori) si Hudă. Cum de nu am venit si pana aici?

In saua unde alta data soarele o trezise pe Dia lucind pe zapada prin usa cortului, ne oprim zece minute pentru niste clatite minunate luate la pachetel de la Ovi, o mandarina si o cana de ceai (in jurul orei 16). Putem opri clipa (cu care masori eternitatea - inscriptie de pe cel mai inalt varf al tarii noastre!)? Vine vremea sa ne intoarcem pasii si sa coboram spre masina. Pe culmea dealului ne intoarcem pana la ultima casa si de aici vin si eu cu o propunere: sa continuam pe culme in jos printre casele din vale si apoi sa urcam cumva spre masina. Ii prea tarziu sa ne aventuram la asta si alegem sa ne intoarcem pe acelasi drum asfaltat pe care am venit. Un gand le vine lui Gabi si Diei: ce-ar fi sa prelungeasca zilele de vis din Casa de Piatra cu o seara de paste (a la Gabi) intr-una din zilele urmatoare? Mi-i asa un pic trist ca eu nu pot veni si cu atata drag accept sa vina Andreiu (Andrei Aschilean) si Ibi sa imi tina locul ;). Ca sa imi treaca tristetea, ne promitem reciproc ca vom asezona candva pastele pe primul la usa cortului cu un curcubeu de apus drept lampadar! Coboram la masina si de aici acasa la Cluj. Si vine vremea cand trebuie sa ma despart de dragii mei ca sa plec spre Bucuresti. Imi las schiurile gaj ca voi reveni cat de curand s-o putea intr-o tura relaxanta prin apropiere. Mai povestim nitel, ciugulim ceva si se face ora cand trebuie sa plec spre gara. Gabi e super sofer si gaseste drumul cel mai rapid pana la gara cu 10 minute inainte de plecarea ghezășului spre capitala. Inca o data le multumesc fratilor mei pentru zilele speciale si ma urc in tren prelungind pe cat se poate amintirea acestui reveillon extraordinar.

In drum spre casa reusesc rareori sa ma desprind de Apusenii care-mi sunt din ce in ce mai dragi, de frumusetea, complexitatea si bucuria fiecarei clipe de aici si abia ce-mi mai mut gandurile si planurile spre ceea ce va urma in urmatoarele trei saptamani: mult nou, multe, foarte multe informatii, foarte multe senzatii, aventuri, implinire si bucurie!

One World Romania - editia a sasea

Un festival de film documentar dedicat drepturilor omului desfasurat in perioada 11-17 martie in Bucuresti!

Tematica este foarte complexa, cifrele sunt impresionante. Le gasiti pe site-ul oficial al festivalului www.oneworld.ro. Aici nu fac o sinteza a filmelor fiindca nu sunt critic de film. Doar va povestesc despre experienta personala la acest festival.

Motto-ul festivalului "Pentru o karma mai buna!" deschide o lupta inedita asupra raului adunat in lume. Duritatea filmelor, revolta permanenta, tehnicile de manipulare a oamenilor, degradarea fiintei umane prin alinierea la standarde impuse de societate, tendinta de izolare a oamenilor cu dizabilitati sau dezavantajati in fata societatii, eforturile lor de a dovedi ca originea, probleme fizice sau psihice si depasirea barierelor, apartenenta la grupari sociale sunt cateva teme din documentarele vizionate. Holocaustul, crimele impotriva umanitatii sunt atrocitati care te fac sa regandesti lumea in care te afli.

La festivitatea de deschidere avem parte de o combinatie artistica de instrumente de percutie (tot felul de tobe de prin toata lumea) si de suflat (saxofon, fluier) a copiilor de la Centrul Comunitar pentru Educatie si Arta Activa "Rahova-Uranus". Sunt copii ale caror familii au fost date afara in strada cu doar cateva zile inainte. Problemele lor sunt mari, trebuie sa treaca peste simplitatea si inocenta copilariei si sa ia in piept maturitatea. Problemele copilariei, izolarea data de necunoasterea limbii, joaca si intelegerea intre copii sunt analizate putin in "Jurnalul meu irlandez" al regizorului Jon Bang Carlsen, regizor care ocupa un loc important in acest festival. Ii sunt dedicate patru seri de retrospectiva in care au fost filme realizate de el din 1981 pana in 2007. Carlsen a avut mai multe etape in viata regizorala si in el si in filme am observat simplitatea, corectitudinea, planeitatea si calmul nordic (Carlsen e danez de origine). A trait ceva ani in Irlanda, ceva ani in Statele Unite, ceva ani in Africa de Sud si in fiecare loc a surprins in filme oamenii locului cu problemele lor. Partial oamenii locului sunt surprinsi de Albert, tanarul de 20 de ani in scaun cu rotile (probleme locomotorii date de depasirea unei leucemii in copilarie) care pleaca cu prietena lui in jurul lumii cu doar 20 de euro in buzunar. Ei demonstreaza ca pot face multe concesii pentru a-si urma planul ambitios de a ajunge in cel mai indepartat punct al Pamantului fata de casa lui. Porneste din Barcelona si ajunge dupa opt luni de incidente, bucurii, dorinta si hotararea de a-si duce drumul pana la capat pana la un far din Noua Zeelanda ("Ce mica e lumea"). Aceeasi lume mica este analizata din alte aspecte in alte documentare. "La scara umana" analizeaza influentele (in mare parte negative) pe care le are industrializarea si dezvoltarea oraselor asupra personalitatii. In mare parte orasul izoleaza oamenii, le blocheaza caile de comunicare personala (tehnologia are de multe ori efecte grave asupra individului). Televiziunea, radioul, presa, media in general este puternic controlata si elibereaza doar ceea ce se vrea a sti. Manipularea prin necunoastere, prin sugestie este unul din cele mai mari instrumente de control actuale ("Noii caini de paza"). Filmele, agresivitatea, jocurile sunt brate perfide ale Hydrei care acapareaza si atrag asemanator ochilor sarpelui Ka. In tot acest joc al recrearii realitatii, oamenii au incercat si incearca mereu sa se afirme. In "Hotelul starurilor" (1981) este un amestec disperat al actorilor ajunsi la Hollywood care incearca sa se afirme. Fiecare are ciudateniile si revoltele lui personale. Fiecare isi duce propria lupta pentru afirmare. Unii se multumesc doar cu ce au si nu cauta sa lupte pentru mai mult. Sunt impacati cu sine si isi duc singuri povara vietii. Traiesc karma construita de ei sau de altii si se compatimesc in ceea ce experimenteaza. Femeile ajunse la varsta a treia nu isi mai pun problema casatoriei ("Inainte de sosirea oaspetilor", Carlsen 1986), altii cauta cu tot dinadinsul sa isi gaseasca perechea ("Acum ori niciodata", Carlsen, 1996) si pentru asta reconstruiesc partial realitatea ("Cum sa reinventezi realitatea", Carlsen, 1996). Jon reuseste sa patrunda in sufletul oamenilor ("Acum ori niciodata", irlandezi sau "Dependenti de singuratate", sud-africani) si sa afle povestille lor traite deasupra problemelor minore ale vietii. Ca tot ne aflam in etapa africana din viata regizorala a danezului Carlsen, povestile independente a doi supravietuitori ai masacrului de la Auschwitz aduc in prim-plan teroarea si suferinta evreilor sub dominatia nazista. Femeia trecuta prin focul nazist povesteste acum cu seninatate si puritate despre sentimentele si frica din trenurile mortii, din lagarele de concentrare si din camerele de gazare. Parca experientele ei au fost candva in alta lume, ingerul (femeia) care a salvat-o de la gazare ii ramane pe viata intiparit in minte. Si-a sters numarul prin care era identificata la Auschwitz (chiar, ati realizat ca toti suntem de fapt categorisiti ca niste numere si ca nu ni se da insemnatate ca indivizi cand de fapt fiecare conteaza prin experienta si karma duse cu sine?), dar amintirile nu pot disparea. In interviul luat de Jon, femeia acum senina, ii subliniaza sa nu faca niciodata comparatie intre teroarea nazista si luptele depuse de albi in Africa de Sud inpotriva oamenilor de culoare. "Daca are pasaport, familie si pamant, omul de culoare e liber sa traiasca". Oamenii care au fost la un pas de moarte vad acum viata in cea mai pura forma si nu au nevoie de prea mult. Femeia solitara din "Dependenti de singuratate" (Carlsen, 1996) e fericita cu caii ei, e multumita de fiecare rasarit si fiecare apus de soare, proprietara unui magazin din Africa de Sud povesteste din amintiri despre ceea ce au avut de tras cand au venit in aceasta tara. Albert ("Ce mica e lumea") rade din tot sufletul dupa ce isi revine din criza care era sa il coste viata. Prietena lui este disperata, are momente cand isi da seama ca nu poate sa se ridice la nivelul si la hotararea lui Albert. Se intoarce in Spania si curand revine la Albert pentru a ajunge impreuna "la capatul lumii" (va amintiti de episodul astfel denumit in "Toate panzele sus!", ecranizare dupa Radu Tudoran?). Hotararea de a face posibilul si imposibilul impotriva sistemului corupt care vrea sa ne inghita este puternica si de neclintit in "Ai Wei Wei: fara regrete", artistul chinez protestatar din zilele noastre luptand chiar cu instrumentele sistemului pentru a dovedi ca exista voci care razbesc cand nimeni nu mai crede asa ceva. Are lucrari inedite si puternic sugestive (a reconstituit si mentine viu proiectul victimelor cutremurului din 2008 din regiunea Changdu pentru amintirea acelor peste 6000 de studenti disparuti datorita neglijentei in constructii a statului comunist chinez, a expus la Tate Modern lucrarea din cele 100 de milioane de seminte de floarea-soarelui prin care arata puterea multimilor anonime s.a.), sfideaza puterea comunista prin insasi actiuni simple care nu contrazic legea scrisa, ci doar legea guvernului chinez (o cina in fata unui restaurant sau o petitie la politie). Ai Wei Wei ar fi fost anihilat de guvernul chinez daca nu ar avea "in spate" sustinerea internationala (in momentul de fata are multe restrictii in tara sa de origine). Teroarea guvernului este prezenta si in cel mai dur film pe care l-am vazut la acest festival: "Actul de a ucide". Un film controversat ca si "Odessa" al lui Florin Iepan, film despre care voi vorbi ceva mai jos. Anwar Congo, liderul organizatiei paramilitare "Tineretul Pancasila" din Indonezia, a fost cel care a condus miscarea de eliminare "cat mai pasnica" a milioane de comunisti chinezi. Ca si supravietuitorii de la Auschwitz sau Slavinsky din Odessa, unicul supravietuitor al masacrului din octombrie 1941, Anwar vorbeste cu aparenta seninatate despre crimele odioase comise in 1965-1966 sub numele "Pancasila", al purificarii rasiale ("Puritatea: e mai buna decat toate", "Odessa", "Actul de a ucide"). Pare ca nu simte nimic, pare ca totul a fost in cu totul alta viata si totusi la reconstituirea crimelor de acum 40 de ani (gruparea "Tineretul Pancasila" exista si astazi), il cuprind remuscarile si pare sa isi dea seama de gravitatea faptelor. E karma care se intoarce acum si e dusa la indeplinire. Le arata nepotilor lui secvente "de cand bunicul e omorat", le specifica faptul ca e doar un film si totusi in sine realizeaza ca ceea ce a facut e gresit (ca e mai mult decat un film!). Acum timpul nu poate fi dat inapoi, faptele trebuie doar cunoscute asa cum au fost, nu cum se vrea a fi stiute. Durerea trecutului a trecut peste Slavinsky pe care Florin Iepan reuseste sa il aduca in Romania. Slavinsky este singurul supravietuitor al masacrului de la Odessa cand maresalul Antonescu a dat ordin sa fie ucisi 22500 de evrei pentru crimele asupra armatei romane. Cativa istorici prezenti in sala plina a studioul "Horia Bernea" al Noului Cinematograf al regizorului Roman de la Muzeul Taranului Roman au contrazis regizorul, au intrat in polemici cu atac la persoana, au cautat sa impuna un punct de vedere. Am auzit argumente din partea unor oameni documentati care ma fac sa cred ca masacrul de la Odessa reprezinta unul dintre cele mai negre momente din istoria moderna a statului roman. Singurul oficial care a recunoscut si si-a cerut scuze public pentru crimele facute de romani este Emil Constantinescu care, la randul lui, a refuzat sa vorbeasca cu Slavinsky. El e doar un exponent al intregii clase politice romanesti care, supusa conjuncturii europene si mondiale, refuza (nu intotdeauna cu convingere proprie) sa accepte trecutul. Este un documentar dur si controversat si probabil va crea multe discutii in viitor. Documentarul "Odessa" este in lucru su ca urmare nu poate fi gasit undeva pe internet. Dupa umila mea parere, Joshua Oppenheimer ("Actul de a ucide"), Florin Iepan  ("Odessa"), "Noii caini de paza" si "Ai Wei Wei: fara regrete" au multe in comun fiindca descopera si arata publicului realitatea demascand falsurile conducerii. Toate sunt ferestre spre ceea ce trebuie sa vedem de fapt si mai mult, sunt posibilitati de a accepta si a lucra la imbunatatirea karmei sociale. De lupta cu sine, de depasirea problemelor din trecut personale trebuie sa ne ocupam noi insine!

Vazand doar o parte din documentare, parerea mea este subiectiva si am cautat mai sus sa spun cat mai putin din ceea ce cred eu si mai mult din ceea ce am vazut in documentarele amintite. Cu siguranta fiecare are parerea lui, are dreptul sa o spuna si sa o sustina fiindca in fond fiecare isi construieste si isi duce bagajul mai departe. "One world" dezvolta si alte teme (sistemul de sanatate bolnav, vindecarea orasului si problemele adolescentei) surprinse doar colateral in documentarele amintite mai sus, teme pe care nu le dezvolt aici. Festivalul cauta sa mearga "impotriva curentului" actual plin de rautate si intoleranta fiindca doar asa, iesind din turma, putem sa aratam ca existam (si sa ne manifestam prin ceea ce suntem cu adevarat). Altfel ne pierdem in "gloata" si putem fi controlati mult mai usor (ati vazut si cunoasteti zeci si zeci de metode pentru asta)!

Inchei cu motto-ul festivalului: "One World: pentru o karma mai buna!" Sa fiti iubiti! :)

Ceahlău - un colț de rai 2-3.02.2013

Colegi de tură: Eva Veress, Anca Ardelean, Adela Cadar, Adriana Moca, Adriana Ioniță (Ari), Stelian Peștean (Ștelică), Ștefan Tamași (Stef), Titus Hen, Răzvan Samoilă, Rareș Pop, Cezar Partheniu

Abia întors din lungi peregrinări europene, nu mai rămăsesem cu prea multe resurse financiare. În schimb aveam un mare dor de munții noștri pe care săptămâna trecută i-am revăzut doar în trecere prin valea Prahovei. Și-mi era dor să o revăd și pe Ari... Și-mi era dor și de colegii de club... Marți Ștef vine cu o propunere pe grupul de discuții: să mergem în Ceahlău! Deocamdată sunt trei: Ștef, Adriana și Rareș care vor să meargă, se alătură Ștelică și pe rând toți cei pe care i-ați citit mai sus. Eu cred că am cel mai mult de mers (București-Bacău-Bicaz-Izvorul Muntelui). Distanța chiar contează puțin când e vorba să-ți vezi prietenii dragi! Caut variante de drum și cea mai buna opiune o găsesc cu Ari: merg cu microbuz DLS până în Bacău, stau câteva ore la Ari și împreună mergem cu trenul până în Bicaz. De aici Eva se oferă să ne ia cu mașina până la Izvorul Muntelui unde urmează să ne întâlnim cu toții.

Ziua 0 - 1.02.2013

Abia găsesc autogara DLS vineri pe seară la timp ca să mă urc în microbuz. Autogara e aproape de piața Matache și de o altă autogară bucureșteană. La 18.00 fără câteva minute ajung la autogară și la microbuz, șoferul mai așteaptă câteva minute, ne taie bilete și la drum! Urcase pe un scaun o tipă care plătise dus-întors pentru o altă prietenă care i s-a alăturat de la Obor. Le fac loc ca să poată vorbi in liniște ca fetele (să nu mai stea cu capul răsucit) și pe drum reușesc să mai ațipesc câte puțin. Pauză de drum de vreo jumătate de oră ne mai înviorează și în jurul orei anunțate (23.15) ajung în Bacău. Identificasem dinainte blocul unde stă Ari și pornesc pe jos pe bulevardul Unirii până în parcul Trandafirilor în fața statuii lui Ștefan. Conform regulilor heraldicii, calul lui Ștefan are un picior din față ridicat, semn că a murit datorită unei răni din lupta sau a fost ucis mișeleste. În fața statuii mă întâlnesc cu mereu vesela și zâmbareața Ari. Mergem acasă, mai stăm puțin la povești și cam în jurul orei 1.30 ne culcăm pentru vreo doua ore și ceva. E nevoie și de un pic de somn pentru ziua ce va urma!

Ziua 1 - 2.02.2013

Pe la 4.00 fără ceva ne trezim, mai facem ce mai facem prin casă, se face 4.10 și în 9 minute ne pleacă trenul. Ari sună la un taxi să vină lângă parc, ne urcăm în el și ajungem la gară cu două minute după plecarea trenului. Ce ne facem că e singurul tren? Hai cu taxiul mai departe până la prima gara la care putem prinde trenul. La Buhuși tocmai ce a trecut trenul pe lângă noi. Mai departe! Abia la Roznov ajungem cu 10 minute înaintea trenului. Adica jumătate din distanța de la Bacău la Bicaz cu taxiul! Cam pe la 5.15 ajungem în gară, casa de bilete deschide la 6.30 și ne urcam în tren. Mi s-a părut un program tare ciudat la casa de bilete: 6.30-10.30 si 14.30-18.30. Cu siguranță că programul e justificat de trenurile care opresc aici! În mod normal (și așa mi se pare ok) trebuia ca nașul să ne taxeze la prețul de la casa de bilete. Doar că nici măcar nu a mai intrat în compartimentul nostru. La 6.35 suntem în gara Bicaz. Cât a trecut de când am fost aici ultima dată... Îmi amintesc că acum 10 ani cam în aceeași perioadă am ajuns aici într-o gașcă de vreo 20 de prieteni și un coleg din Piatra Neamț aranjase să mergem cu un microbuz până la Izvorul Muntelui. Țineam minte alt peisaj la ieșirea din gară. În 2004 am mai fost pe aici în turul țării cu autostopul și știu că abia ce am ajuns aici undeva seara și am pus cortul pe marginea drumului. Eram doar eu cu Andrei Bergheș și abia așteptam să urcăm spre Toaca după vreo săptămână de aventuri prin nordul Moldovei. Acum suntem doar noi doi (eu și Ari) și trebuie să ghicim direcția. Nu e foarte greu fiindcă avem de mers în același sens în sus pe Bistrița până la intersecția cu Bicazul. Pornim de la gară spre vest, în câteva minute ne oprim pentru un suc la o benzinărie și apoi pe stânga recunosc locul unde am dormit cu cortul în 2004. Continuăm pe șoseaua principală, lăsăm în stânga drumul spre Cheile Bicazului și continuăm spre barajul Izvorul Muntelui. În jurul orei 7.00 vorbesc uc Eva și îmi spune că e în drum spre noi, ne întâlnim și tustrei ajungem la Izvorul Muntelui la cabană. Colegii care au venit cu Eva abia s-au trezit, mai moțăim și noi un pic și după ce se adună toata trupa (10.00), pornim pe BA pe Lutul Roșu spre Dochia.
După cum vedeți traseul educativ urcă pe Lutul Roșu și coboară pe Jgheabul cu Hotar. Panourile informative de pe parcursul traseului povestesc despre pădure și despre complexitatea ei și imediat fac legătura cu "Poveștile pădurii" din Buila. Mai dăm de gheață, mai urcăm pe zăpadă, mai facem câte o pauză de povestiri sau de cercetări pe hartă și la 12.40 ajungem la panoul care ne indică Polița cu crini. Pe aici Titus îi dusese în toamnă pe câțiva colegi de club printre care și Ștef (Titus nu e acum cu noi și va urca pe noapte mai târziu). Ari e obosită și ar vrea să mergem direct la cabană, eu îmi exprim pentru ea această dorință și cum majoritatea vrea să mergem pe Polițe, facem un ocoliș de circa o ora prin polițe. Pe placa de intrare in Polițe sunt menționate următoarele informații: altitudine 1447m, coordonate GPS N 46 57 726, E 25 57 858. Aparatul meu GPS îmi arată doar cu câteva miimi diferență! Coborâm prin pădure câteva zeci de metri pe unde știa Ștef că ar fi polițele, ne blocăm pe un picior de munte, ne întoarcem și facem la stânga (cum urcăm) pe o semi-potecă explorată de Ștelică. După câteva poieni pe curbă de nivel vedem în stânga pereții Ocolașului, în față cabana Dochia și puțin în dreapta Detunatele.

Revenim în poteca marcată, continuăm urcarea, mai facem câte o pauză mică pentru o poză și ajungem repede sub Detunate (1655m).
Urmăm poteca în stânga prin pădure, ieșim la marginea golului alpin sub capătul de sus al Cetățuii și de aici știu că mai avem 25-30 de minute până la cabană. Îmi aduc aminte ca acum 10 ani de aici am făcut vreo 40 de minute până la cabană fiindcă era zăpada extrem de mare. Chiar la ieșirea din pădure le spun colegilor cam cât am făcut atunci. Îmi pare rău acum că mi-am speriat colegii de tură cu timpul ăsta aşa de mare! Eu cu Ari rămânem un pic pe loc să punem buffurile pe faţă fiindcă bate ceva vânt de sus. Zăpada este lejeră şi urcăm fără probleme până la cabană (circa 16.00). Eva ne face o poză de grup (ea lipseşte din poză fiind autoarea ei!) şi intrăm în cabană. Primul pas pe care îl facem e să ne luăm în primire locurile în camera de 18 paturi. Ne schimbăm cu haine uscate şi coborâm în sala de mese. E ceva fum şi unora nu ne face plăcere, găsim o masă unde se simte mai puţin fumul, desfacem tot ce avem de mâncare şi întindem masa mare. Distracţia e animată de nişte "apă de Ardeal". După masă continuăm tot aici cu un joc Saboteur. Unii ştiam jocul, alţii învaţă acum! Cheful se întinde rapid în noapte şi după lăsarea întunericului. Pentru vreo oră Ari se duce să mai recupereze ceva din orele de nesomn. După ora 21.00 avem surpriza la care oarecum ne aşteptam: pe uşa cabanei intră Titus şi îl primim cu braţele deschise şi cu masa pusă. Acum îl cunosc şi eu în sfârşit deşi de pe net ne ştim de mult timp! Urcase cu maşina până mai sus de cabana Izvorul Muntelui şi de acolo pe jos. Pentru el poteca asta e ca şi acasă! Mănâncă şi el ceva şi se încălzeşte şi schimbăm jocul cu un whist la care participăm cu toţii. Nici nu simţim când ajungem la jocurile de 8 şi înapoi la cele de 1 cu cartea pe frunte! Fiecare are noroc aşa cum vin cărţile. Aproape de miezul nopţii ne retragem pe rând la somn. Trezirea e matinală pentru răsăritul de peste lacul Izvorul Muntelui.

Ziua 2 - 3.02.2013

Dimineaţă Titus e primul care iese din cabană la răsăritul soarelui (puţin înainte de ora 7.00). Ştelică e şi el harnic ca şi alţi câţiva colegi. Eu îs mai leneş şi abia la 7.30 ies în faţa cabanei. Văd de ce insistaseră colegii cu trezirea matinală! Ochii roşii ai răsăritului mi se arată şi mie şi vestesc o zi extraordinară. Ne aşteptăm să avem o vreme mai cu probleme şi de fapt va fi un vis "ca după sufletul omului".

Cum îmi e obiceiul (am fost blamat pentru asta în trecut), în câteva minute dispar fiindcă vreau să revăd un loc simplu și apropiat: schitul Dochia! Îi spun Adrianei (Ari) că vreau să mă duc un pic până la schit și vine cu mine. Coborâm spre schit admirând piramida vârfului Toaca, intrăm pentru câteva momente în schit pentru o clipă mai aproape de Dumnezeu. Și în schit și pe lângă el suntem ceva mai aproape de Absolut. Un enoriaș ne spune că slujba este în clădirea nouă și dacă vrem să păarticipăm și noi, să mergem acolo. Îi mulțumim și ne întoarcem la cabană unde unii colegi încă mai urmăreau soarele ridicându-se pe pânza albastră printre unduiri albicioase.

Mâncăm de dimineață, strângem bagajele, facem curățenie prin cameră și la 8.30 suntem în față cabanei pregatiți pentru poza de grup. Niște cuți se bagă și el în grup, ne "tragem în chip" și în câteva minute pornim la drum.
Urcăm în șaua de deasupra cabanei și mergem pe curbă de nivel pe deasupra schitului Dochia. Cine vrea poate să coboare până la schit. Valurile înghețate, jnepenii ascunși sub căciuli albe, soarele ce își face cu greu loc printre nori, cheful de mers și visele îndreptate spre toate zările pun stăpânire pe noi. La crucea de deasupra schitului facem o scurtă pauză foto pentru un strop de credință și următoarea pauză mai mare e la Piatra Înlăcrimată.






Alte câteva valuri ne poarta pe CR până în capătul de sus al Jgheabului lui Vodă unde mai facem o pauză înainte de coborârea pe versantul stâng al jgheabului. Aici era o brână care ne putea da emoții dacă era ceva gheață. Pentru asta unii din noi au avut colțarii pregătiți. Nu a fost nevoie și am trecut ușurați de zona riscantă.





Destul de matinal (doar 9.30) pentru locurile astea! Suntem în șaua de deasupra Pălăriei (1743m) unde vine brâna Ocolașului Mare. Ce fain o fost pe aici altă dată! Lăsăm rucsacii și mergem până pe pintenul de deasupra Pălăriei. Titus face aici o lecție de geografie cu poienile spre care ne îndreptăm: Schitenilor, Stănile, Văratec, Maicilor. Spre nord se văd vag îndepărtații Rodnei, Rarăul și Giumalăul. Spre vest vedem abruptul Ocolașului Mare.



Revenim la rucsaci și cu ei în spate coborăm prin pădure pe BA până în șaua de sub Pălărie. Dacă mergi pe potecă e ok și nu te afunzi, dacă mergi pe lângă potecă intri până la mijloc în zăpadă. Testat :D! Titus ne arată punctul cel mai bun de unde se vede Pălăria, fiecare se duce să o admire (și nu e pălăria vreunei domnișoare elegante depe bulevard!) și continuăm apoi pe drumul forestier care ne duce până în poiana Schitenilor unde zăpada pare să își ia zborul spre alte meleaguri. Se încălzește din ce în ce mai mult și parcă simțim o adiere de grade pozitive. Ciugulim câte puțin și vom porni mai departe pe PR prin pădure spre poiana Văratec.







În spatele nostru ne păzește Turnul lui Budu și îl lăsăm liniștit. Noi mai avem de mers! Din poiana Văratec pleacă un marcaj CA spre comuna Tasca prin Neagra. Pe stânga Titus ne arată brânele prin care anul trecut condusese câțiva colegi de club (printre care și Ștef care a prins atâta drag de Olimpul Moldovei).
Trecem prin poiana Maicilor pe la 12.30 și primim din stânga marcajul CA (care vine dintre Clăile lui Miron pe care le-am ocolit ca să evitam niște culoare riscante) și noi intrăm pe mereu doritul marcaj BR. Se încălzește, începe să plouă mărunt și nu ne mai place. Deh, asta e vremea de toamnă și de primăvară! Mofturoasă! Fiecare coboară în ritmul lui, povestim de toate (de pasiuni, de ceea ce ne liniștește, de treburi de club, de viață, de filosofie) și ajungem la 13.20 la curbele drumului auto. Mașina lui Titus e ceva mai sus pe drum, coborâm cu toții la Izvorul Muntelui și Eva se oferă să îl ducă pe Titus până sus să își recupereze mașina. Super de treabă și săritoare! Până să facă ei "operațiunea Mașina", noi ne schimbăm cu haine uscate, intrăm în cabană, Ari îi arată și îi explică lui Ștelică modul de a-și pune corect fașa la genunchi (a făcut de curând un curs în acest sens), mâncăm câte o ciorbiță ceva și e momentul să pornim spre căși. Pentru ei totul e rezolvat că nu sunt mașinile pline. Pentru mine și Ari e mai complicat. Niciodată când ai prieteni dragi lângă tine! Luăm ce mai aveam prin mașina Evei, îmi dă calendarele MA atât de așteptate, ne salutăm și mulțumim reciproc pentru tură și pornim cu Titus până în Piatra Neamț. Îi mulțumim și lui tare pentru ajutor, în autogară nu găsim o mașină spre Bacău și vom merge cu trenul la 16.03 preț de o oră și jumătate. Aici suntem acasă (casa temporară a lui Ari), mergem cu taxiul întâi la autogara massaro și ni se răspunde cu acreală că nu sunt cursele anunțate pe internet (18.30) și că oricum nici la următoarea cursă nu sunt locuri. Ca urmare a acrelii și răspunsurilor seci și nesuferite, am făcut o reclamație la OPC Bacău și am avut surpriza pozitivă să primesc răspuns că s-a luat în considerație reclamația și că se lucrează pentru remedierea problemelor. Mergem să mâncăm ceva în oraș (asta fiindcă nu mai avem timp de gătit acasă), mai trecem câteva minute pe acasă și cu un taxi ajungem la gară la trenul IC ce mă va duce spre București în timp util pentru a prinde o mașină de noapte spre casă. În București e urât și plouă li gândul mi-a rămas tot spre frumosul Ceahlău? Oare când voi mai reveni?

Povestea albă din muntele Diham 9-10.02.2013

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Adina Budica, Cezar Partheniu

Din toamna pusesem ochii pe o stână din Bucegi. E în afara traseelor marcate și pur și simplu m-a atras. Acum, chiar cu vreme cu ceață și frig, zăpadă multă și puțini doritori, m-am hotărât să merg să văd cum se doarme în stâna de pe piciorul sudic al muntelui Diham. Din cursul săptămânii îmi anunț colegii obișnuiți de tură unde vreau să dorm în we și îmi răspund la apel Ilinca și Adina. Așa că ne dăm ca punct de întâlnire obișnuit casele de bilete din Gara de Nord sâmbătă la ora 6.00.

Ziua 1 - 9.02.2013

În acest we s-a desfășurat editia a șaptea a Cupei Mondiale de Escaladă pe Gheață. Am participat ca voluntar CAR la cele două ediții anterioare fiindcă mi-a permis programul. Cum ediția din acest an s-a desfașurat joi, vineri și sâmbătă, nu am avut cum să ajut. Dar totuși nu puteam să trec prin Bușteni fără ca măcar să îmi salut colegii oganizatori. Așa că dupa ce ne lasă trenul în gară (9.30) urcăm până la pârtie la structura de viteză. Întâlnesc dragi prieteni și colegi, admirăm puțin evoluția de antrenament a băieților și puțin din proba de concurs și încerc să mai ajut și eu câte puțin așa în trecere.

E rece, fetele au înghețat, îmi salut colegii ocupați cu concursul și pornim la drum. Nu înainte de a vorbi cu Mircea Săndulescu sa îmi rezerve două cărți din următoarea carte din "Colecția verde" de la România Pitorească, o faină carte de amintiri ale lui Puiu Dimache din țările asiatice.

Coborâm până la barieră și de aici singurul scop e să ajungem la valea Cerbului. Găsesc o potecuță ce ne urcă până la drumul forestier pe care merge marcajul PG între Funpark-ul de langă Kalinderu spre valea Cerbului. Chiar înainte de drum e o zonă de câțiva metri cu gheață care îi dă ceva emoții Ilincăi.

Drumul forestier și pădurea sunt calm de liniștite și e o mare plăcere să mai citești câte o pagină din povestea albă a Bucegilor. În fiecare an e alta! Drumul pare să coboare spre case și tăiem pe o curbă de nivel prin pădure până deasupra Căminului Alpin. De aici pe poteca marcată coborâm până la drumul spre Gura Diham depășind insulițele albe temporare de pe micul pârâiaș ce termină poteca (11.40).

Prin white-out în Bucegi 23-24.02.2013

Colegi de tură: Adina Budica, Ilinca Alexandrescu, Costi Diacopolos, Emil Engel, Alex Dumitru, Mihai Bara, Cezar Partheniu

Un gând îmi zboară prin minte pentru acest sfârșit de săptămână: să traversăm Bucegii de la Valea Prahovei la Bran. Am mai făcut asta de multe ori, punctele inițial și final nu se schimbă, doar drumul și locul unde vrem să rămânem peste noapte! Și în plus Mihai Cernat îmi spusese de cornișele de la vest de șaua Strunga care mi-au oprit un pic elanul traversării! Astă toamnă aflasem despre o stână ascunsă ochilor turiștilor. Nu e pe vreun traseu marcat și doar din anumite unghiuri se poate vedea. O văzusem de sus și chiar vroiam să verific starea ei. Anunț dorința de a dormi acolo și pe rând cei de mai sus anunță că vor să vină cu mine. Mai cu chef de mers și informare, mai cu rețineri de a nu dormi la stână sau în frig, mai cu chef de petrecere...

Ziua 1 - 23.02.2013

În gară (cu întârzierile de rigoare printre care și a mea!) reușim să ne întâlnim cu toții abia in tren (obișnuitul regio care pleacă la 6.35 spre Valea Prahovei). Ne întindem la vorbă și somn în capătul unui vagon etajat, Costi, Emil și Adina "fraternizează" din când în când cu cei din Asociația Munțarilor Șprițul care merg la Padina, trece timpul și la 9.15 suntem în Sinaia. "Șprițarii" își aranjaseră să urce cu un microbuz până la Cota 1400 și până la urmă Emil și Adina urcă cu ei. Their choice! Noi aderăm la ideea că am venit pe munte să mergem pe jos tot traseul, nu să fentăm cu diferite mijloace de transport. În gară ne punem parazăpezile, ciugulim puțin pentru energie și pornim pe BR spre înalțimi. Urcăm pe lângă parc pe scările pe unde e marcajul, urmăm drumul de cotă scurtat pe strada Schiorilor, trecem de restaurantul Furnica (mereu îmi aduc aminte aici că ne propusesem în clasa a opta să facem aici petrecerea de final de generală) și la 10.10 trecem pe lângă giratoriul unde lăsăm în dreapta BA spre Poiana Stânii și Piciorul Pietrei Arse. Continuăm pe drumul de cotă pe care nu urcă nici o mașină, trecem de Brădet unde un paznic îl roagă pe Alex să-i dea o țigară și în viscol Alex face din tutun o țigară pentru colegul de "pasiune" (scuzați ironia care vin din partea unui anti-țigări) și la 12.15 ajungem la Cota 1400. Emil și Adina nu au mai avut răbdare să ne aștepte aici "La Samy" așa cum vorbiserăm pe drum și au plecat mai departe.


E prea multa înghesuială în sala de mese și stăm în fața intrării vreo 20 de minute pentru n sandwich, câțiva biscuiți sau câteva smochine, E viscol, e miros de grătar și știm că nu e nevoie să suportăm mult timp condițiile astea "moderne". Optăm în unanimitate să stăm să bem un ceai și să ciugulim mai mult sus la "Valea cu brazi". Așa că pornim serios în sus și în 15 minute suntem întâmpinați în fața cabanei de la cota 1520 de masivul Saint-Bernard cu care ma jucasem într-una din turele din toamnă și din alți ani. Intrăm, ne încălzim cu câteva ceaiuri și cu de-ale gurii și după vreo jumătate de oră ieșim în viscol să mergem mai departe. Mergem pe varianta de iarnă, pe la 13.40 lăsăm în față panta/pârtia spre stâna Târle și pornim în stânga prin pădure. Trecem de potecuța cu balustradă spre stâna-restaurant, continuăm prin zăpada mare și ajungem la 14.20 în "Drumul de vară".

De aci începe vremea superbă: vedem doar vreo 50 de metri în față. Totul e ok când ești cunoscător al potecilor marcate bucegene! urcăm pe marginea pârtiei, mai confirm vreunui schior pe unde e "Drumul de vară" pe care coboară ei, ajungem prin alb la fosta cabană "Vârful cu dor" (15.15) și în 45 de minute (ați citit bine!) la stația de telecabină "Cota 2000".


 În sfârșit ne întâlnim cu Emil și cu Adina. Ei mâncaseră și ne așteptau la căldurică. Mâncăm bine fiindcă mai avem încă o "etapă" serioasă astăzi. E așa de cald aici că parcă nu îți mai vine să mai ieși! Dar munțșmani suntem noi să ne spariem de zăpadă și ceață aici? La 17.15 ieșim din restaurant și vedem că afară termometrul arată doar -5 grade. Călduț! De la stația Salvamont ne strigă cineva să anunțăm că plecăm spre Padina. Le lăsăm și un număr de telefon (Adina) și promitem să îi sunăm când ajungem la cabană. Coborâm pe sub telescaunul "Valea Dorului" și pe pârtia Valea Soarelui ajungem în 30 de minute la capătul de jos al telscaunului privat. S-a încălzit, acum sunt -3 grade. Vine noaptea și atunci să vedem! Coborâm până aproape de intersecția cu PR și de aici pe BR facem dreapta prin zăpada care ne ajunge până la mijloc în unele locuri. Se simte oboseala în grup și parcă fiecare trage din ce în ce mai greu. Nu avem altă soluție decât să mergem! Așa că Adina trece în față la spart poteca, o mai schimb la câteva zeci de metri (cum se spune în alpinism "mergem cap schimbat"). Restul grupului rămâne mai în urmă, noi mergem în față pentru partea grea. Ne oprim abia în șaua Lăptici și vedem că nu vedem pe nimeni în spate. S-a întunecat pe ultima parte și ar fi trebuit sa vedem frontale! Luăm câte o smochină și câte o gură de ceai și Adina rămâne aici pentru orientare. Eu las rucsacul și pornesc în spate pe urme. Pe rând apar toți colegii mai mult sau mai puțin obosiți. Au mai rămas să își scoată frontalele, să se mai odihnească puțin... Știam că va fi greu pentru toți, dar asta e Muntele: ori îi reziști, ori te termină! Mihai are probleme serioase cu o întindere de ligamente la coapse și merge mai greu. Îi iau eu rucsacul în șa, facem schimburi de rucsaci și pornim la vale. Adina înghețase și o luase înainte. Coborâm vreo oră și jumătate cu chef de vorbă revenit și în ultima poieniță (i-am amăgit eu pe colegi spunând de câteva ori că e ultima poiană!) Adina și Emil văd în față poteca săpată de Șprițari (de Pascu) cu câteva ore în urmă. Urmele lor fac stânga și marcajele dreapta. Știu că Pascu știe Bucegii ca-n palmă, dar în momentul de față (noapte, ceață) prefer să urmez semnele și să mă bazez pe cunoștințele proprii. Ei continuă pe urme și restul la vale pe poteca marcată pe culoarul ce coboară în vâlcelul Cocorei. De aici mi se pare mai ușor să mergem în jos pe drum până la Diana în loc să mai săpăm zăpada prin poiana lunga și apoi ăe coborâșul din nordul poienii Padinii. Facem stânga și în 10 minute ieșim la valea Ialomiței. Acum îmi dau seama că am fost la fel de încăpățânat ca Emil cu schimbatul potecii, doar că am inspirat siguranță pe când Emil și Adina au mers pe baza celor de mai devreme. Trecem pe lângă doi șmecherași cu ATV-uri. Sunt și eu obosit și nu mai am chef de ceartă că așa le-aș fi zis vreo două! Emil și Adina ajunseseră la cabană unde șprițarii erau în toiul petrecerii. ne așezăm și noi la masă, recuperăm energia și ne sfptuim care cum să doarmă. Mihai nu mai poate de durere de picior deși o ascunde de noi. Vrea să rămână în cabană, Alex rămâne și el aici (nu are sac de iarnă), Emil și Adina se dau obosiți și aleg și ei cabana. Emil aranjează cu șprițarii și cu Răzvan să doarmă cu ei în camere. Noi, cei trei rămași (Ilinca, Costi și cu mine) mergem la stâna Colți (greșit spusesem eu Strunga!) E prea târziu să explorăm spre stâna dorită. Pe la 22.30 pornim în sus pe BR spre șaua Strunga, mergem încet pe drumul forestier și după câteva curbe ajungem pe marcaj în dreptul stânei Colți. Nu am mai dormit aici și Adina ămi spusese că se doarme bine. Cam într-o oră ajungem la stână prin viscol. Dăm la o parte zăpada din ușă, intrăm, ne aranjăm în ultima cameră, ne scoatem rucsacii într-o atmosferă romantică și aproape de ora 1.00 tragem cortina.


Ziua 2 - 24.02.2013

Puține ore ne despart de ziua următoare. Telefonul are pregătită alarma și la 6.30 dă trezirea. E întuneric și parcă nu îți vine să ieși din sacul de dormit, mai ales când pe exteriorul sacului este o ușoară foiță de brumă! Ne trezim în câteva minute, dezgheț bocancii, ne îmbrăcăm și nu mai stăm să mai ciugulim de dimineață. Vom face asta jos la Padina! Lăsăm curat în stână și la 7.30 închidem ușa care ne-a păzit pete noapte. Față de viscolul de aseară avem mare noroc acum. E liniște, ceața e ceva mai sus spre Strunga și putem coborî fără taine în 25 de minute până la Padina.


Mihai chiar îmi dă telefon înainte să ajungem la cabană să vadă pe unde suntem. Stabilisem de aseară ca la ora 8.00 să fim la cabană. Intrăm în sala de mese, mâncăm toți cu mult chef de vorbă și ne pregătim de plecare. Era vorba ca la 8.30-9.00 să pornim din loc. Nu-i bai de mai întârziem câteva minute că putem accelera un pic. Eu tot insist să pornim mai drepede fiindcă știam că ne așteaptă o zi grea. Pe la 9.25 suntem jos în poiană. Stabilisem pentru variație de traseu să urcăm pe BA până la Piatra Arsă. Emil tot bodogăne că e zăpada mare și că e foarte greu, rămâne cu Adina în urmă... Se pare că am cam plecat în grupuri diferite :D! Fiecare e liber să facă ce vrea până la urmă, doar să spună de la început! Mihai are probleme mari cu
ligamentele și nu mai poate merge. Trebuie cu tristețe să renunțe! Emil aranjează cu niște mașini să meargă Mihai, Adina și cu el. Eu cu Ilinca și Costi suntem pe la poiana Horoabelor și Alex vine cu noi anunțându-ne deciziile celorlalți. Mergem până în dreptl intrării în Peștera Ialomiței, urcăm la schit pe treptele betonate și apoi pe drumul de mașină ajungem la hotelul Peștera de unde vom începe urcarea propriu-zisă (10.15).
Îmi iese în evidență scara cu grilaj de protecție din spatele hotelului. Capătul ei de sus a fost desprins de clădire și e puternic îndoit în exterior sub forța zăpezii de pe acoperiș. Siguranță... Urcăm prin zăpada ce trece bine de genunchi, sunt doar niște urme vechi care doar parțial arată pe unde ar trebui să mergem. Schimbăm "locomotiva" destul de des ca să putem înainta pe BA prin pădure și apoi pe culoarul ce ne scoate în defrișarea/cimitirul Cocorei (11.00).
Pe partea cealaltă a văii Ialomiței abia se vede stâna unde ar fi trebuit să ajungem și norii alb/cenușii nu ne lasă să vedem prea mult și prea departe. Urcăm vreo 20 de minute pe drumul tăiat în defrișare, facem stânga prin pădure, ieșim la golul alpin în white-out și aici începe orientarea. Deși e ceață de abia vezi stâlpul următor, nu consider că e nevoie să scot GPS-ul. La fiecare câteva sute de metri mă opresc să regrupăm (cu picioarele mele lungi am eficiență la săpat urme și la înaintare). Pe Plaiul lui Păcală facem o pauză de ceai fierbinte și continuăm spre platou peste vâlcele pline de zăpadă și peste valuri albe. Mai facem vreo două pauze până la buza platoului, le arăt colegilor balconul de panoramă spre Ialomița, urmăm stâlpii în curbă la stânga și ieșim la capătul drumul asfaltat (circa 12.30). E atât de ceață încât nici orientarea mea personală nu mai face față. Văd panoul de la capătul drumului, știu în ce direcție ar trebui să mergem, dar totul e alb în jur. Nici o urmă, nici un stâlpișor cât de mic. Nimic! Bine că am echipamentul de rigoare că știam la ce mă pot aștepta. GPS-ul își încarcă sateliții și arată direcția cabanei-hotel Piatra Arsă. Avem doar 800 de metir până la ea! Ce drum, ce văioage! Cu GPS-ul direcționat pornim direct spre Piatra Arsă. Reușesc să văd la un moment dat ăn fașa mea la timp cât să evităm cufundarea într- vâlcea în care zăpada trece de 3-4 metri. Ocolim vâlceaua prin capătul ei superior cu mare grijă la cornișele de pe ambele margini, continuăm după direcția dată de aparat și la 14.00 ajungem la ușa hotelului (care s-a văzut abia cu vreo sută de metri înainte să ajungem). Intrăm în restaurant la etaj, comand câte 3 ceaiuri de fiecare plus încă trei să punem în termos, plătim ceaiurile (3 lei ceaiul!), vorbesc cu Emil și cu Mihai și aflu că toți sunt aproape de București, mă liniștesc veștile lor și noi ieșim în white-out la 14.45.
BG ne e parteneră de drum până la Cota 2000. Urcăm spre muntele Piatra Arsă bucuroși că avem urme (îmi spusese asta un angajat de la Piatra Arsă) și căutăm să nu ne lăsăm atinși de ceața din jur. În stânga noastră rămâne BA ce coboară ăe piciorul Pietrei Arse și destul de repede ajungem în Șaua Călugărului unde se despart cele două variante ale BG. Fiindcă acum sunt condiții perfecte de iarnă, nici nu se pune problema să mergem pe cota de nivel de vară. Avem de urcat toată Furnica! Panta e frumușică și urmele taie toate serpentinele din poteca de vară. pe la mijlocul pantei mă opresc și atenționez colegii să se uite în spate. Am ajuns în Rai! o mare fereastră deasupra mării de nori ne arată uriașii Bucegilor: Coștila, Caraiman, Omu! Cred că special ni s-a deschis fereastra asta! E uimitor să vezi că Natura lucrează și îți dă bucuria pentru care ai muncit atâta! Ne-am oprit fiecare pe panta și admirăm fericiți spectacolul norilor și al munților atât de dragi!


 Mai avem doar câteva zeci de metri diferență de nivel până sus sub vârful Furnicii. Senzația este că suntem undeva la 6000 de metri... cu oxigenul de la 2000!
Trecem pe lângă postul de pază de pe Furnica și stația meteo și văd o parapantă schimbând culoarea albă a zăpezii. Este de fapt un sport nou cinsiderat extrem. Le spun colegilor că e paragliding, termen greșit. Paragliding se traduce în română cu parapantă! Schiul combinat cu parapanta se numește "speed riding" sau "speed flying"! Admir curcubeul parapantei, coborâm la Cota 2000, intrăm la Salvamont să mai povestim un pic și să mai ciugulim ceva. Salvamontiștii ne asigură că putem coborî pe pârtie fiindcă s-au închis instalațiile pe cablu și toși schiorii au coborât. Le mulțumim și pornim la vale pe "Drumul de vară". Scurtăm pe cât se poate curbele pârtiei în bucuria coborârii (chiar și fără schiuri).



Trecem rapid de varianta de iarnă prin pădure, urmăm câteva serpentine ale pârtiei și deasupra stânei Târle le propun colegilor să mergem direct pe lângă aceasta. E o mică reținere și până la urmă pornim cu veselie la vale pe lângă stână (17.40). Ținem direcția, coborâm până în poteca de iarnă și trecem cu elan pe lângă "Valea cu brazi". De pe platforma de sub cabană păstrăm aceeași direcție și intrăm în pârtia ce coboară mai jos de Cota 1400.

Alte locuri prin Măcin 03.03.2013

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Andrei Bergheș, Alex Dumitru, Cezar Partheniu

Mai fusesem de două ori în Măcin şi ajunsesem pe creasta Pricopanului. Aşa că de data aceasta Pricopanul nu este în planul meu. Ceea ce mi-a stârnit interesul este cariera Turcoaia/Iacobdeal pe care am descoperit-o mai demult şi redescoperit acum pe blogul fetelor de la www.travelgirls.ro mai precis aici. Andrei îmi spune de cetatea Troesmis care este aproape de Iacobdeal şi vrea să ajungă şi pe înălţimile Pricopanului. Aşa că punctele cheie ale turei sunt pregătite. Mai rămâne transportul pe care încă nu l-am rezolvat. Vorbesc cu şeful meu şi pot lua maşina de serviciu (evident că e treaba mea cu combustibilul). Ilinca şi Andrei îmi spun din start că vin, Alex îşi face socotelile şi mă anunţă că vine şi el. Echipa îi deci completă! Sâmbătă seara îmi fac traseul pe Google Maps ca să ştim pe unde ajungem la carieră. Deocamdată ăsta e scopul principal! Planul meu iniţial era să mergem prin Hârşova fiindcă aici nu ţineam minte de ultima dată să plătim taxă de pod. Wrong memories! Fiindcă ne propunem să ajungem cât mai repede în Dobrogea nordică, plecăm pe la 6.00 din Bucureşti şi în loc să ieşim din autostradă la Dragalina, continuăm autostrada, la 7.25 plătim taxa de autostradă (12 lei) şi ieşim în Cernavodă. Pe aici rătăcim puţin pe străduţe şi ieşim spre Seimeni spre nord. mergem noi ce mergem şi după Seimeni, loc în care ieşim şi din ceaţa matinală urmăm drumul logic înainte până ce o bornă kilometrică ne atrage atenţia: Siliştea 7 km! Deci e drumul greşit! Şi unde am greşit. Căutăm pe hartă şi ne lămurim: trebuia după ieşirea din Seimeni să facem stânga spre Topalu. Acum la întoarcere vedem plăcuţa indicatoare (în celălalt sens nu este!) şi facem dreapta spre Topalu. Când intrăm în Capidava, Andrei ne invită să vedem şi cetatea romană. În mod normal e taxă de intrare, dar acum e prea devreme şi nu a venit nimeni la pază. Poate scăpăm fără taxă. Intrăm în cetate, nu e nimeni ("să-i înţeleagă" :D), explorăm zidurile până la Dunăre, Alex e încântat de ideea genială de a veni aici: "Ieri seară nici nu mă gândeam că azi voi fi pe malul Dunării!", mai bălăurim construcţiile ce alcătuiesc cetatea şi ieşim printrte ziduri în apropierea maşinii. Detalii despre Capidava găsiţi aicişi câteva poze mai jos.







Next stop, reciful neojurasic de la Topalu! Andrei ştia de el fiindcă mai fusese şi detalii găsiţi pe Arhiva de geografie. Noi trecem de Topalu şi după un deal împădurit facem stânga (vest) pe un drum de căruţă. Mergem vreo doi kilometri cu atenţie până la poarta mănăstirii Topalu. Mănăstirea este cel puţin interesantă. Din exterior doar crucea de deasupra o trădează. Altfel ar părea să fie o simplă clădire refăcută dintr-un vechi CAP. Intrăm pe lateral, stăm un pic la slujbă şi cu inima împăcată ieşim şi mergem spre staţia seismică şi apoi spre rezervaţia naturală. Urcăm pe lângă staţie pe deasupra platoului, eu cu Alex găsim un picior friabil pe care coborâm sub perete şi ne vom întâlni cu Andrei şi Ilinca după ce ei au făcut cale-ntoarsă. În capătul peretelui mai fac câteva cadre în zona în care s-a întărit zidul de piatră în timpul cercetărilor geologice şi lângă stâna de sub perete vom mai face o ultimă oprire foto. Andrei vroia să se urce pe moţoţoiul roşiatic şi a renunţat văzând că este doar argilă nisipoasă.






Pe acelaşi drum de căruţă ieşim la şoseaua asfaltată şi facem stânga spre Tichileşti, intersectăm drumul spre Hârşova, continuăm pri nHoria şi Saraiu până în Topolog şi aici vedem un alt drum care merge spre Cerna prin Dorobanţu. Ştiam că trebuie să ajungem în Cerna şi mă gândesc că e mai scurt pe aici. Proastă decizie! În doar un kilometru drumul se umple de gropi şi ne întoarcem în Topolog. Facem o pauză de ţigară (pentru fumători) şi ceva ronţăieli şi plecăm mai departe pri npădurea Ciucurova. La o intersecţie am impresia că fac doi tineri autostopul şi încetinesc. De fapt vindeau flori! Continuăm pe drumul mare, ne dăm seama de greşeală, întorc şi fac dreapta spre I. C. Brătianu, apoi stânga spre Măcin prin Mircea Vodă şi Cerna. La un moment dat vedem în stţnga săgeata spre Turcoaia. Perfect, aici vroiam să ajungem! Merg vreun kilometru, întrebăm un localnic cu o Dacie 1310 pe unde urcăm la carieră, ne spune că "după pod facem pe primul drum la stânga şi ţinem drumul până sus în carieră". Mergem vreo 4 kilometri şi pe primul drum la dreapta urcăm în carieră. Vreau să urc cât mai sus ca să avem timp mai mult de bălăurit şi de căutat lacul fetelor despre care v-am povestit la început. Văd că drumul în sus e din ce în ce mai prost pentru maşină şi zic "Gata, de aici pe jos!" Detalii despre frumoasa carieră de granit Iacobdeal/Turcoaia se găsesc pe internet la o simplă căutare. "Este cea mai mare carieră de granit din România. Demararea lucrărilor de exploatare industrială a granitelor din Turcoaia şi Greci, la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, a atras contingente însemnate de locuitori din satele din jur dar şi de la distanţe mai mari, inclusiv venirea unor colonii de pietrari italieni, în mai multe etape, începând cu 1870. Cei mai mulţi italieni au locuit în Iacob-Deal, după cum arată statisticile oficiale realizate până în anul 1913. Apogeul l-a reprezentat anul 1910, după care numărul lor a scăzut, cei mai mulţi părăsind România, mai ales înaintea celui de-al doilea război mondial." (sursa: http://wikimapia.org/11039068/ro/Cariera-de-granit-de-la-Iacobdeal). Din carieră se extrage granit şi în ziua de astăzi în cantităţi nesemnificative. Urcăm la început pe drumul de maşină cu dale, până deasupra căldării în care e maşina, de aici cu Alex merg peste culme până la următorul prag (Ilinca şi Andrei vin pe drumul de maşină), eu vreau să ajung cât mia sus posibil şi tot insist să urcăm şi să urcăm ... Ajungem la nişte dune de nisip sub care se formează o frumoasă pantă de grohotiş (pe care voi coborî cu Alex mai încolo). facem ceva poze şi continuăm tot în sus. Crestele par să fie tot mai mult din Retezat şi îmbie la căţărat. Eu stau cuminte pe unde se poate merge pe două picioare şi tot trag după mine colegii fiindcă sunt însetat de explorare. Urcăm într-o şa unde părea să se termine totul. După şa e o imensă căldare pe marginea căreia se termină un drum de exploatare. În stânga se vede o mică şa şi undeva jos în fundul căldării e un alt mare lac albastru. Pe partea cealaltă a căldării se vede ceea ce pare a fi cel mai înalt punct al carierei. De data asta afirm că nu mai uec până sus de tot. Plăcile "retezate" de acolo îmi vor mulţumi altă dată interesul! Vârfuleţul din dreapta şeii pe care o văzusem în stânga e însă foarte tentant. Urc uc Alex direct pe muchia ce pare să ducă în vârf. Andrei şi Ilinca vin prin şa. Din vârful pe care ajungem în doar câteva minute se face la dreapta o mică crestuţă pe care nu ne putem abţine să o cercetăm mai de aproape. Sunt multe plăci fărâmicioase şi puţin instabile şi explorăm alternativ (Alex şi cu mine) câte puţin din creastă. Alex e primul care ajunge în capătul ei, îi fac câteva poze, mă voi duce şi eu acolo ca să pot admira mai bine întreaga căldare. Mi-am promis că altă dată voi încerca să urc din Turcoaia pe partea vestică a carierei. În partea cealaltă a căldării trei "dinozauri" galbeni (macaralele ce spart şi adună granitul) se joacă cu braţele în aer. Eu şi Alex suntem în culmea fericirii! Aşa ceva să găseşti în platoul dobrogean. Chiar şi aşa făcut de mâna omului şi tot e extraordinar. Ne întoarcem în mica şa de mai devreme şi Alex (în urma unui Redbull) prinde energie şi urcă în viteză şi căţărare elementară pe vârful ce ne era mai devreme în stânga. Îl urmărim şi vedem pasul unde e o trecere probabil de gradul 5. Îl ghidăm de la distanţă şi găseşte o cale de întoarcere mai uşoară. Nici vorbă să continue pe creastă! Ajunge la noi şi vedem că îi curge sânge din palmă. Îşi luase un pic de piele cu un colţ ascuţit! Se şterge fără prea mare îngrijorare şi mai departe! Coborâm până la panta de nisip de mia devreme şi Andrei cu Ilinca sunt temători. Ei nu coboară pe acolo! Alex aleargă bucuros şi vioi la vale şi se opreşte la baza pantei. Eu cobor în cristiane alunecând pe grohotişul ce îmi intră în adidaşi şi ajung rapid la Alex. Ne scuturăm pietricelele din încălţăminte şi pornim mai la vale. Rămăsese să ne vedem cu colegii mai jos la lacul mare. Pe grohotişul următor găsim o pantă ceva mai puţin înclinată şi coborâm cu grijă. Mie îmi cam alunecă adidaşii şi ca urmare am atenţia sporită. Sub această pantă mia coborâm până la un mic ochi de apă şi îl sun pe Andrei. "Suntem la lac!" De fapt erau deasupra noastră! Îi aşteptăm, vedem că nu mia vin şi ne dăm seama că au coborât mai jos de noi. Coborâm la ei şi vedem lacul mare. E în sfârşit lacul căutat! Iarăşi pentru Andrei pare imposibil de coborât. Găsim o brână descendentă, coboară Alex, apoi eu, Andrei şi Ilinca cu puţin sprijin. Sub noi sunt ceva trepte stâncoase! Pe un tăpşan înclinat coborâm la malul lacului unde vom şi mânca de prânz (13.35-14.40). Vroiam iniţial după masă să ocolim lacul, dar pe dreapta părea să fie extrem de înclinat. Aşa că vom merge pe stânga lacului. Din vorbele unui paznic, lacul a apărut prin fisurarea pânzei freatice în timpul unor lucrări de exploatare. Lacul are 8-10 metri adâncime (din spusele lui) şi au fost perioade când s-a şi pescuit. Dacă m-a minţit, vă mint şi eu! Urcăm printre plăci într-o şa din stânga şi de aici pe ceva curbe de nivel ajungem sub nivelul căldării în care e maşina. Îmi dau seama unde e maşina şi pe drumul de dale urcăm la maşină. Frumoasă explorare care cere şi altele! Cu maşina coborâm prin carieră pe unde am venit şi ieşim la drumul principal.















Mergem circa un kilometru spre Măcin şi facem stânga pe un drum de ţară foarte prost spre cetatea Troesmis. Mergem vreo doi kilometri şi ne oprim când drumul începe să coboare spre Dunăre. Aici par să fie ceva urme de ziduri. Urcăm printre ele şi vedem un mic platou delurit ce îmi pare a fi vechea cetate. La marginea deluşoarelor e şi o urmă de zid ceva mai modernă. Andrei nu e convins că aici e cetatea. Un lucrător de la o unitate de exploatare ne spune cam vag că ar fi cetatea şi mai în aval. Şi totuşi aici este cetatea, fix unde sunt deluşoarele! De fapt fiecare deluşor este un zid din vechea cetate acoperit de pământ! Vreo 15 minute ne ia să cercetăm toată aşezarea antică, ne întoarcem la drum şi în 20 de minute suntem la cariera de sub creasta Pricopanului înainte de oraşul Măcin (15.35).

Lăsăm maşina la intersecţia de drumuri pe unde ne vom întoarce de la mănăstirea Izvorul Tămăduirii şi pornim spre dreapta pe BA. Îmi aduc aminte ca am mai coborât o dată pe traseul ăsta, dar nu mai ştiu exact pe unde este! Cu atât mai bine! Pentru denumirile de mai jos am folosit această hartă. Trecem printr-un teren proprietate privata şi ajungem la panoul de descriere a crestei Pricopanului şi a traseelor turistice. Iată descrierea de pe panou: "Lungime: 15 km, Marcaj: banda albastră, Ruta: Măcin-Regia Tutunului-Vf. Sulucu Mare-Piatra Râioasă-Şaua Şerparu-Vf. Caramalău-Fântâna de leac-Măcin, Loc de campare: Fântâna de leac, Descriere: Traseu de dificultate medie ce permite escaladarea crestei secundare dar impunătoare a Munţilor Măcin, caracterizată pri nuriaşe formaţiuni granitice, stânci semeţe şi panorame vaste de jur împrejur. Peisajul ca şi relieful este de tip alpin şi chiar dacă înălţimea culmii pare apaprent mică, efortu leste uşor susţinut la urcuş. Traseu accesibil tot timpul anului.". Urmăm semnele, urcăm pentru puţin timp pe pârâul Şerparu şi facem dreapta spre a urca în şaua dintre vârful Căprăriei şi Sulucu Mare. În stânga se vede maiestuos vârful Şerparu.


După prima mare grupare stâncoasă facem dreapta şi mergem pe curbă de nivel uşor ascendentă pe un drum mai lat. Văd culmea din stânga şi îmi aduc aminte: pe aici am coborât direct din Sulucu Mare altă dată! Acum mergem printre grupări stâncoase pe care le admir una câte una.
La 16.22 intrăm într-o zonă cu arbuşti pe care o depăşim mereu cu atenţie la semne. La un moment dat pierd semnele şi ies în dreapta potecii la un luminiş/stâncării. Andrei şi Ilinca au urcat în continuare printre arbuşti şi au ieşit ceva mai sus de unde sunt eu.
Aşa aveam nevoie de locul ăsta! Eşti jos ca altitudine şi totuşi sus deasupra lumii din jur. E un aer amestecat de mare şi de munte! Şi e teribil de uscat şi de vânt! Parcă ai fi ajuns aproape instantaneu pe lună! Aici încă e totul uscat şi va mai avea ceva de aşteptat până să înfrunzească!

Continuăm în sus printre arbuşti şi ieşim la 16.40 în creasta Pricopanului cam la 300 de metri altitudine. Nu e vârful maxim! Mai avem de urcat. Aşa cum se vede în imaginea de mai jos, poteca nou marcată merge prin plantaţia din stânga, urcă până sub gruparea de roci vizibilă şi apoi face dreapta spre top. Deşi tentaţia e să mergem direct pe culme, eu mă încăpăţânez să ţin marcajele.
După stânci marcajele dispar/nu le mai vedem noi şi urcăm direct spre vârf (370m, 17.00). 
Stăm vreo zece minute pe vârf chiar de bate vântul. E musai să ciugulim puţin, să bem un ceai cald şi să trimit câteva mesaje oamenilor dragi "de pe cel mai înalt vârf dobrogean".

Coborâm de pe Sulucu Mare şi după prima şa ne întâmpină Sulucu Mic (312m) cu o grupare mare de stânci care îi marchează cel mai înalt punct.

După vârf găsesc un vâlcel şi nu ma pot abţine să nu mă duc în capătul lui de sus pentru două-trei cadre. Pentru unul din ele chiar cobor pe o brână expusă cu vreo 15 metri de săritori sub mine.
Şaua următoare ne duce în vârful Piatra Râioasă (346m) prin ale cărui stâncării marcajele ne croiesc drum parcă aşa cum urcă poteca din din Căldarea Paltinului spre Turnul Paltinului (Făgăraş, zona Bâlea). Doar că dimensiunile sunt mult mai mici!

Apusul ne prinde înainte de a coborî în şaua Şerparu şi începem un pic să ne grăbim. De dăţile trecute văzusem un drum care parea să coboare pe valea Şerparu şi care duce (aşa cum am văzut mai devreme) în partea de sus a văii în traseul pe care am tot venit. Poate altă dată voi merge şi pe aici! Acum coborâm cu atenţie mărită de pe Piatra Râioasă fiindcă noaptea trebuie să ne ascută vederea. Eu zburd prin locuri atât de uşoare şi o aşteptăm pe Ilinca abia la mesele din şa. Coboară ceva mai încet! Soarele se duce la orizont după vârful Vraju şi ne apropiem minut cu minut de lumina nopţii. La mese mai bem o gură de ceai şi avem de ales între potecile de pe vestul sau de pe estul vârfului (acelaşi marcaj BA!). Nu stăm prea mult pe gânduri şi pornim pe vest să mai prindem ceva lumină. Mergem la început pe un fel de drum mai lat până într-o mică şa şi de acolo în dreapta în sus spre vârf.




Alex e încântat când vede pe vârf însemnele mai multor mărci de biciclete (18.30). Eu nu prea sunt încântat şi pentru el fac câteva poze! Întrebare pentru administraţia parcului: aceste însemne sunt legale?

De aici vedem şi vârful Caramalău, ultimul din traseul nostru de astăzi înainte de a coborî spre Fântâna de leac.
Coborâm puţin după vârful Vraju, întâlnim poteca ce venise pe versantul estic al vârfului şi urmăm linia crestei care ne conduce în şaua dinaintea Caramalăului (eu şi Alex suntem mereu în faţă şi dornici de locuri noi sau mai puţin cunoscute până acum). Aşa că, văzând că Ilinca merge greu şi că Andrei e obosit, le spunem să coboare direct în şaua dintre Caramalău şi Cheiţa. Noi alergăm până pe vârf şi ajungem imediat la ei! În alergare ajungem sub piramida vârfului având mereu colegii în vizor. Ei coborau încet spre şa. Las beţele, scoatem frontalele şi hai la căţărare elementară până pe vârf. Urmez o fisură înclinată la 40-45 de grade, găsesc uşor prizele şi ajung sus sărind din piatră în piatră. Pentru Alex e la fel de uşor şi ne felicităm pe vârf lângă crucea de top. Repede înapoi la rucsaci (pe care îi lăsasem la baza stâncilor) şi apoi la colegi. Le facem semne cu frontalele să ne vadă şi regrupăm pe întuneric. Doar eu şi Andrei mai fusesem în trecut pe aici. Ştiam cam cum coboară poteca şi merg primul. Coborâm direct pe vâlcelul Fântâna de Leac pierzând de multe ori semnele. Direcţia contează de fapt acum. Ştiam cam pe unde e poteca de data trecută când eu am urcat la liber pe Cheiţa în timp ce Dana cu Raluca şi Bogdan au urcat pe marcaje. Ce îmi foloseşte acum să îmi aduc aminte pe unde au mers ei! Cobor pe centrul vâlcelului şi ţin cumva potecile de pe versantul stâng. Firul sec mă conduce peste nişte săritori mici până pe un tăpşan pe mijlocul vâlcelului. Cobor un pic pe el şi anunţ cu bucurie că am găsit marcajul. Tot aici citim ce scrie pe un panou informativ despre formarea munţilor hercinici acum 370-270 de milioane de ani în urmă în Devonian (19.10). Marcajele continuă în stânga panoului tot pe stânga pe versant şi în opt minute ajungem la Fântâna de Leac.
Mai jos de pe un alt panou aflăm şi povestea Fântânii de Leac. Vă spun doar că legenda apărută în monografia "Măcinul şi împrejurimile sale" scrisă în 1930 de N.C.Munteanu-Siculeni şi preluată de la P.Mihailov spune că izvorul vindecător a apărut în locul unde a fost omorâtă şi îngropată fata lui Stroe, considerată vrăjitoare şi cauza frigurilor ce secerau copiii satului. Restul legendei o aflaţi la faţa locului! La 19.30 ajungem la ieşirea din poteca tematică "Fântâna de Leac" şi aflăm şi de poteca tematică Valea Jijilei al cărei marcaj îl văzusem ceva mai jos de Fântâna de Leac (CA). De aici coborâm până în dreptul mănăstirii, facem stânga pe drumul de maşină şi după 1.5 km ajungem lângă cariera unde încep să ne latre nişte supăraţi patrupezi. Trecem pe lângă ei cu grijă şi ne oprim la maşină în jurul orei 20.00 obosiţi şi bucuroşi de reuşită. Mai ciugulim în 10 minute câte ceva şi pornim la drum. Mergem până în Topolog, apoi Hârşova, trecem Dunărea (10 lei taxa de pod), în Ţăndărei fac o mică pauză ca să nu mă ia somnul la volan şi îmi prinde tare bine. Pe DJ 212 ies în Feteşti printr-un filtru pentru rovignete al Miliţiei/Poliţiei şi de aici pe autrostradă spre Bucureşti. Abia pe la ora 1.00 intrăm adormiţi în Bucureşti şi duc pe fiecare coleg la casa lui (cum se cuvine la astă oră din noapte).

Sunt tare bucuros de revederea vechilor munţi dobrogeni şi după cum aţi văzut, mă cheamă în viitor şi pentru alte trasee. Să mai zică cineva că nu sunt interesanţi!  

Pe Dunăre la Olteniţa 10.03.2013

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Adina Budică, Alina Ionela, Eugen Ivănuş, Andrei Bergheş, Mihaela, Ana (11 luni) şi Marcel Stamate, Cezar Partheniu

Săptămâna trecută am fost la Dunăre în dreptul cetății romane Capidava. Acum vom urca un pic până în dreptul orașelor Oltenița și Turtucaia/Tutrakan. Am vrut mai mult să venim aici pentru că este un loc în care nu am fost până acum. Și par să fie câteva obiective interesante: Muzeul de Arheologie (unde este bine reprezentată civilizația Gumelnița, una dintre cele mai vechi civilizații culturale din lume, mil V î.e.n.), Turnul de apă cu Muzeul de Artă din interiorul lui, o biserică din zid din 1855 și portul turistic. La fața locului situația e alta.

La 8.10 suntem în gara Titan Sud (mai puțin Ilinca  și Andrei care vin cu trenul următor și familia Stamate care va veni mai târziu) de unde luăm trenul spre Oltenița. Linia aparține companiei particulare Trans Feroviar Calatoriși costul unei călătorii până la Oltenița este de 7 lei (prețul maxim în funcție de distanță - 60 km). În comparație cu situația liniei dinainte de privatizare, acum e foarte curat, toată lumea merge cu bilet, controlorii sunt foarte amabili. Chiar de e tren de rată, condițiile sunt ok. Se compară cumva cu trenurile locale italiene (Milano-Tirano). Pe tren scrie despre o ofertă interesantă: "Vrei să mergi cu NAȘU'? TFC îți dă ocazia!" În mai puin de două ore ajungem la Oltenița, orașul unde nașul meu a fost chirurg nilte zeci de ani. Spre centru întâlnim lângă Casa de Cultură Monumentul Eroilor oltenițeni pe mijlocul bulevardului Republicii. După giratoriul din centru în dreapta intrăm pe bulevardul pietonal Argeșului.
Îmi ies în evidență Casa Creației (sediul PNL, ARD și niște birouri medicale) și o librărie/papetărie/magazin foto "Edelweiss" (oare de ce mi-a ieșit în evidență numele ăsta?).

În capătul străzii lângă parcul Oltenița se vede Turnul de Apă (închis!). Continuăm pe bd. Tineretului (eu aș fi vrut să intru cumva și în turn) și ne oprim puțin la biserica "Înălțarea Domnului" ridicată în 1937-1939, consolidată în urma cutremurului din 1977 și resfințită în 2006. Vis-a-vis de biserică se află moara Dunărea, monument istoric construit în 1913.

Stăm câteva minute în biserică şi puţin pe o bancă din faşa bisericii.O fătucă de vreo nouă anişori stătea spăşită pe bancă. Adina intră în vorbă cu ea şi fata ne spune că a fost gonită cu surorile ei de la o altă biserică pe mitov că are râie. Nu ştiu de o fi sau n-o fi adevărat, noi n-am căpătat nimic şi sincer mi se pare josnic din partea unui om al bisericii să alunge copii bolnavi. Printre învăţămintele creştine nu e printre altele şi grija faţă de cei sărmani? Măcar că am vorbit cu fata şi nu ne-am ferit de ea şi cred că am bucurat-o puţin.

Ne întoarcem la Turnul de apă fiindcă vroiam să ajungem până la Argeş. Trecem prin parcul Olteniţa unde pe un perete vedem un citat fain: "Paginile cărţilor pe care le împrumutai de la mine îţi ungeau palma ca un câine credincios". Ieşim pe bulevardul Mărăşeşti, trecem pe lângă Aqua Park şi Parcul nou (după părerea mea cam sec şi pustiu) şi ieşim din Olteniţa pe DJ 41 până la podul arcuit care trece peste Argeş. Spre SE vedem vreo doi kimetri din Argeş şi apoi acesta face o curbă la stânga unde dispare din vizor. De-am şti că mai încolo ne vom întoarce pe aici... Vedem că s- înnorat puţin şi dinspre Chirnogi pare să vină şi ceva ploaie, facem 180 de grade şi revenim în oraş. Pe bulevardul Argeşului, strada Nicolae Bălcescu şi strada Pescarilor ajungem la piaţă (cu miros de mici şi bere) şi pe Republicii ajungem imediat la biserica Sf. Nicolae. În curtea bisericii vis-a-vis de o scenă foarte patriotică e o fântână unde "Omule! Stai şi te odihneşte, bea apă şi te răcoreşte!". Ne miruim şi pornim mai departe spre muyeul de arheologie aflat pe strada Argeşului la numărul 101. Muzeul a fost înfiinţat "în anul 1957 având la bază o colecţie formată din 902 piese arheologice, care a fost donată statului de către colecţionarul de antichităţi Barbu Ionescu" (informţie luată de pe panoul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului). Degeaba e programul afişat (zilnic 9.00-17.00, luni închis) că acum e închis şi nu se ştie când se va deschide.
De aici urmăm strada Argeşului până la biserica de lemn "Sf. Gheorghe". Ajungem chiar când preotul se pregăteşte să închidă biserica şi doar Adina şi Alina apucă să intre în biserică. Eu cu Eugen citim pe un panou cum e să stai "de vorbă cu Dumnezeu", ce sfaturi să dăm, cum să ne ferim de diavol şi aflăm câte ceva despre iad. Sunt informaţii interesant explicate care merită citite de oricine, religios sau nu.
Cât stăn în curtea bisericii pentru o scurtă pauză de masă, mă sună Marcel că au ajuns (el, Mihaela şi Ana) în Olteniţa. Mă sunaseră mai devreme şi le-am spus unde suntem şi că sunt mai mult decât bineveniţi. Aşa că ne prind la masă, mai stăm de vorbă şi ne bucurăm de vioiciunea Anei. Pentru nici un an cât are, merge foarte bine, e mereu zâmbăreaţă şi curioasă. Cam tot ce o atrage, bagă în gură :D! Mă sună şi Andrei că a ajuns cu Ilinca în Olteniţa şi Marcel ne propune (fiindcă e cu maşina) să ne ducă în mai multe serii până la port unde să şi facem un mic picnic. Eu merg cu Mihaela şi Ana în prima serie, Adina, Eugen şi Alina în a doua şi au mai rămas Andrei şi Ilinca. Fiindcă marcel nu îi cunoaşte, merg eu cu el cu maşina în oraş şi îi recuperăm de la Billa. Odată adunaţi cu toţii, ciugulim câte ceva şi pornim în gaşcă mare şi viteză mică spre portul turistic.

La întoarcerea spre maşină apar nişte nori care îi pun pe gânduri pe Marcel şi pe Mihaela. Grija mare îi pentru fetiţă! Aşa că se hotărăsc să meargă acasă. Alina, Eugen şi Adina vor şi ei să meargă la Bucureşti şi vom rămâne doar trei din tot grupul mai departe (că doar nu ne-om întoarce la 14.30 în Bucureşti). Pornim pe malul Dunării în ideea de a ajunge măcar până la vărsarea Argeşului în bătrânul fluviu. Mergem pe drum şi până la o bază a unei firme de construcţii (pentru materiale extrase din Dunăre) ne ajung colegii din spate cu maşina. Credea Marcel că se poate merge mai mult. Aici ne despărţim şi noi pornim pe digul cu dale de piatră. E aşa de cald că ne arde soarele la început de martie. Ajungem la un ponton betonat de unde vedem Turtucaia pe partea cealaltă şi portul vecinilor de după Dunăre. Mergem până la Argeş şi coborâm pe nişte scări la apă chiar în punctul de vărsare. Ce sentiment interesant ai când ştii de unde pleacă un râu şi ajungi unde se varsă. La un alt nivel simţeam în ianuarie când am ajuns aproape de Schwarzwald de unde vine marea Dunăre. În minte îmi sună mereu "Valurile Dunării"...






Urcăm câteva sute de metri pe Argeş pe malul stâng, trecem pe lângă un alt ponton betonat (probabil parte din proiectul de canalizare a Argeşului) şi ajungem la un pod format din două conducte groase şi câteva cabluri. Propun să trecem podul şi pe partea cealaltă să mergem pe Argeş în sus. De aici începe partea nouă şi pentru Andrei fiindcă până aici mai fusese cu altă ocazie.


Suntem pe malul drept al Argeşului în amonte de vărsare şi urcăm prin lunca Argeşului/Dunării aproape de apă pe o mare curbă a apei. În încercarea amintită mai sus de a face Argeşul navigabil, bucla e tăiată de o încercare de port, acum rămasă ca ruină sau ca un fost templu grecesc din care au rămas doar coloanele.
 Când jungla devine prea deasă, urcăm pe malul de pământ ce apără terenurile arabile dintre Argeş şi graniţă (vedem Turtucaia pe malul celălalt al Dunării) şi mergem pe drumul forestier de pe el. Trecem pe lângă cantonul silvic nr. 1 din Chirnogi, mergem spre vest paralel cu apa şi ajungem puţin înainte de podul la care fusesem mai devreme. Intru în vorbă cu un cioban din Chirnogi (mai are de dus oile vreo trie kilometri până la el în sat, îmi spune că ar trebui să mă însor şi că e norocoasă cea care mă va lua!) care îşi ducea turma acasă şi îmi spune că tocmai ce am ocolit un mare câmp de leurdă în pădurea de la malul apei. Asta e!


Pe pod ne întoarcem (după o "cursă" între mine şi Andrei de a urca panta spre piciorul podului) pe lângă parcul Olteniţa şi pe strada Argeşului spre centru. Vis-a-vis de Casa de Cultură ne oprim la un restaurant la niste cartofi prajiţi cu brânză şi o salată de crudităţi. Plecăm la timp pentru a ajunge la gară la 18.51 pentru a lua trenul înapoi spre Bucureşti. De fapt calculasem totul ca să ne întoarcem cât mai târziu în capitală!

Altă dată vom veni aici pentru Turtucaia şi poate pentru un circuit mai lung prin Bulgaria pe la Pyce (Ruse)! Ca orăşel de câmpie, Olteniţa ne-a arătat cam tot ce înseamnă obiectiv turistic. E plăcut aşa pentru o plimbare duminicală! Le mulţumesc colegilor pentru că mi-au ales încăpăţânarea de a veni într-un oraş ce nu pare să aibe multe de oferit!

Colegi de tură: doar eu

Sâmbătă am treabă în Bucureşti şi mă gândesc că ar trebui măcar o zi să ajung acasă pe Munte. Sunt tare nehotărât în privinţa traseului şi nu s-a arătat nimeni interesat de vreo tură. Aşa că dimineaţă înainte să ies pe uşă, îmi fixez traseul. Gândisem eu mai demult un traseu pentru schiuri de tură (bine că nu le-am luat acum că bodogăneam ceva lipsa zăpezii în prima parte a traseului): Predeal-Susai-Clăbucet Plecare-Gârbova-Clăbucetul Taurului-Azuga. Nu s-a arătat nimeni doritor (să apară în gară la ora obişnuită de plecare 6.35 sau în tren - deşi am mers cu câţiva de la Floare de Colţ Bucuresti) şi am pornit solitar în tură. La 9.45 debarc în Predeal şi pornesc spre Cioplea. Acum hotelul vechi de la 1110m altitudine se numeşte Belvedere şi şi.a păstrat aspectul de trambulină. Pe BR urc spre Susai lăsând în stânga PA spre Piatra Mare şi mai sus CR spre acelaşi masiv. Eu acum nici măcar la Susai nu îmi propun să ajung! Pe prima bucată de traseu am fost acum foarte mulţi ani cu tatăl meu şi vroiam să îmi mai amintesc câte ceva. Cu 15 minute înainte de Susai (adică înainte să urc panta finală) sau la o aproape o oră de la plecarea din gară, schimb marcajul în CA spre Clăbucet plecare. Îmi aduceam aminte că pe aici mergi ceva timp pe culme şi apoi urci o pantă finală spre Clăbucet.
În 17 minute ies din culoarul de pădure într-o poieniţă de unde văd panta finală şi capătul staţiei de telescaun de la Clăbucet plecare. Deci nu mai e aşa cum îmi aminteam eu din copilărie: o pantă prin pădure! Acum e ditamai pârtia! În 20 de minute ajung la pârtie, dau un mesaj şi încep să urc pe pârtie pe margine. Un schior în coborâre cu băiatul lui se opreşte şi mă întreabă dacă mă poate ajuta cu ceva. "Mulţumesc, doar dau un mesaj!". Râd în sinea mea când citesc ce scrie pe panoul de avertizare: "Se sancţionează accesul pe pârtiile sau traseele de schi pentru agrement fără echipament adecvat pentru practicarea schiului şi snowboardului". Şi eu acum ce fac că nu am echipament şi trebuie să urc pe pârtie că pe aici sunt semnele?
Urc pe marginea pârtiei, mă bucură tare când văd un monitor de schi-salvamontist cu doi copilaşi după el în cristiane şi alţi câţiva schiori (foarte puţini) înainte de a ajunge în vârful pârtiei la staţia de telescaun. La telescaun era şi normal să întâlnesc şi câţiva borderi nehotărâţi dacă să coboare sau nu. Ei stau la poveşti, eu urc în viteză pe lângă ei şi cu ocazia asta aflu şi eu numele pârtiei: Cocoşul! Urc pe lângă fostul hotel Clăbucet plecare şi mai departe pe TA cobor spre Gârbova.

Când ajung la grupul de mai sus, văd că o tipă se chinuie să le facă o poză celorlalţi. Mă ofer şi fac o poză întregului grup, inclusiv unor câini jucăuşi care se gudurau pe lângă ei. Pornesc mai departe în ritm rapid fiindcă nu am de ce să stau la Gârbova. Din ultima experienţă cu oamenii de aici (răceală şi afacerism) mi-a pierit cheful de a mai opri la cabana gârbovită. Doar mângâi un căţeluş în faţa cabanei (12.07) şi pornesc susţinut spre Clăbucetul Taurului. Aud din spate pe cei din grup care îmi admiră viteza. Urc fiecare treaptă a muntelui şi nici una nu mă dezamăgeşte. vazusem că sunt mai multe!
La 12.25 ajung pe vârf. Mă uit spre Bai, totul e negură. Mă uit spre Bucegi, totul e negură. Vedeam masivele doar cu ochii minţii, căci ceaţa, norii şi ninsoarea acopereau totul. Mă uit spre Neamţului, totul e negură. Mă uit în spate spre Piatra Mare şi Postăvar, totul e negură. Ştiu că nişte prieteni sunt la Piatra Mare, îi salut în gând (aşa cum făcusem şi după Cioplea înainte de a intra pe traseul marcat ceva mai devreme) şi mă aşez pe rucsăcel să mănânc. Eu am bafta (dorită?) să am mereu deasupra o fereastră de nori şi pot vedea cum bulgării cenuşii se joacă în grabă cu fulgerele albe, cu păturile ce se dau la o parte una pe alta, cu perniţele pufoase date în lături de fraţii mai mari... Mereu sunt fascinat de jocul nerepetabil al norilor! Bag pe sub mustaţă nişte caşcaval cu ardei gras şi cu pâine, liniştesc şi o eugenie, dau câteva mesaje dragilor prieteni care sunt pe Oslea şi în alte insule "dincolo de nori" şi în 20 de minute mă gândesc că e cazul să pornesc mai departe la drum. Mai ales că sunt pe teren nou pentru mine! Văd nişte urme foarte vagi şi instinctul mă conduce pe aceeaşi direcţie ca şi până acum. Cobor rapid din vârf, trec printr-o plantaţie de fag prin care îmi fac loc spre capătul de jos al piciorului de munte. De menţionat că acum sunt în afara traseului marcat. Înainte de vârf văzusem că marcajele merg pe dreapta vârfului (vest) prin pădure. După plantaţie regăsesc marcajele care vin din pădurea din dreapta mea şi continuă pe piciorul Clăbucetului în jos spre Azuga.

După 35 de minute de la plecarea de pe vârf văd pe un fag o săgeată indicatoare spre stânga. Bună de urmat că altfel aş fi mers pe culme mai departe în jos până la DN1! În 15 minute ies la primele case şi Bucegii mi se arată în dreapta. Interesantă vreme acolo sus!
Mă opresc câteva minute pe o bordură pe strada Parcului, cobor în centru pe lângă parcul central, las Sorica în stânga şi la dreapta ajung la DN1 (14.20) şi apoi la gară. Mai am puţin de aşteptat chiar şi până la primul regio (rar m-am întors cu acesta acasă) la 15.23. Cam pe la 19.00 sunt în Bucureşti încântat că am respirat încă o dată Munte (aşa cum spune bunul meu prieten Dinu Mititeanu).

După cum vedeţi şi o zi liberă se poate transforma într-o frumuseţe atunci când eşti pe Munte sau în Natură!

Sfârșit de iarnă în Ciucaș 31.03.2013

Colegi de tură: Andreea Bobonea, Mihai Cernat, Cristi Cuțurescu, Cezar Partheniu

Acum două zile primesc de la Mihai Cernat invitația de a merge într-o tură în circuit în Ciucaș. Planul este cel al unei ture clasice de sfârșit de iarnă. Ne luăm colțarii și îl rog pe Mihai să îmi aducă și mie un piolet în caz că e nevoie în anumite locuri. Mulţumesc şi pentru piolet şi pentru tură1

Cu schimbarea orei reușesc să întîrzii (mie mi s-a părut că ceasul a sunat bine pe ora nouă, Mihai m-a sunat să îmi spună că în 10 minute e la locul de întâlnire). Ca urmare am ajuns și eu și la 6.30 plecăm din București. Povestim de una de alta (o parte din discuții e legată de situația CAR din care cu toții facem parte, eu la secția CAR U Cluj, Mihai și Cristi la secția București și Andreea la secția U București), mai râdem, mai glumim și pe la 8.30 suntem la intrarea în Valea Berii mai sus de Cheia. Schimbăm planul și ne hotărâm să mergem în sens invers: urcăm pe valea Berii până la cabana Ciucaș, de aici până pe vârf și coborâm pe Bratocea până în pasul cu același nume.

Chiar când să plecăm avem primul eveniment al turei: Cristi a parcat pe marginea drumului și a lăsat mașina într-o parte într-o zonă cu noroi (fără să-și dea seama). De aici dacă nu facem ceva, nu vom mai putea ieși. Nah, belea! Încercăm noi să împingem mașina, Mihai și Andreea (mai ales Mihai) se aleg cu un frumos model de stropi de noroi pe pantaloni și nu reușim decât cu ajutorul unui muncitor de la hala de ape minerale care ne trage cu motostovuitorul. Cristi parchează mașina într-un loc mai liniștit și pornim la drum în sus pe valea Berii. Nu fusesem niciodată de când au amenajat drumul ce urcă până la cabană. Doar la fântâna lui Ioan Nicolae facem o pauză de poze!


La 10.30 ajungem la cabană și intrăm la un ceai (mai ales că nu mai fusesem niciodată în cabana nouă). Mai stăm de vorbă și pe la 11.10 suntem în fața cabanei gata de drum.
În spatele cabanei se practică datul cu plasticul pe o mică pantă și trecem pe lângă grupul zgomotos. Urcăm pe BR spre Ciucaș și curând vedem Tigăile în fața noastră. E așa de plăcută panorama că nu ne săturăm să o privim (cu ochi de mai experientați sau mai începători alpiniști).
Urmăm poteca de iarnă pe versantul nordic al Tigăilor, admirăm pereții Mâinii Dracului în care Cristi și Mihai caută cu privirea niște trasee de una-două lungimi de coardă și ne oprim în prima șa de după Tigăi.


În șaua următoare vom admira sfatul bătrânelor Ciucașului.

Trecem iarăși pe versantul nordic, ne intersectăm cu un grup de amatori care fusese în blue jeens și în bocăncei de oraș până sus pe vârf (că deh dacă au făcut drum până la cabană, acum poate urca oricine și în orice condiții și echipament), ne regrupăm (fiindcă eu pornisem un pic mai în față) și intrăm în culoarul de zăpadă ce ne urcă în șaua dinaintea vârfului. La ora 13.00 ajungem la 1954 m înălțime în punctul cel mai înalt al masivului. Facem pauza de masă binemeritată sub vârf (sărmăluțe în foi de viță, brânză de Horezu și din Olanda, salamuri pentru carnivori :D, obisnuitul ceai cald) cu ochii spre Mâna Dracului și spre culmea cornișată pe care vom continua.


După vreo 20 de minute pe vârf pornim pe deasupra cornișei pe unde plecaseră/veniseră și alții pe zăpada pe ale cărei urme mergem și noi. Pe creastă ajugem deasupra turnului lui Goliat, coborâm în stânga pe urme spre văiuga pe unde știa Mihai și era și mai logic să cobori pe timp de iarnă.

Urmăm niște curbe de nivel finuțe (pe unde este de fapt și marcajul) până în Șaua Tigăilor, lăsăm în dreapta poteca spre Babarunca și continuăm pe poteca liniștită pe ambii versanți ai muchiei Bratocea.







La 15.45 trecem definitiv pe versantul estic și intrăm în pădure. În dreapta noastră ne urmăresc pe rând Porumbelul și Sfinxul Bratocei până ce ajungem la antenele de transmisiuni.
Mai jos de antene dăm de câteva brândușe în pământul îngrășat natural și de un alt grup de gălăgioși care de data asta insistă pe săniuș, nu pe datul cu plasticul ca cei de la cabană.

Pe drumul bine marcat coborâm la 16.40 în pasul Bratocea și într-o oră și 10 minute coborâm pe serpentine pe lângă cabana Valea Berii până la mașină. Ne schimbăm cu echipament curat și pornim spre București mulțumiți de plimbare. Pe drum tot râdem, facem haz de necaz și ajungem aproape fără să ne dăm seama în București puțin după înserare. Cristi ne lasă pe fiecare acasă și promitem să ne revedem săptămâna viitoare la Adunarea Generală a Clubului Alpin Român de la Bușteni. Sperăm să iasă ceva frumos și linștit la Bușteni!

Câmpina-Talea-Proviţa 13-14.04.2013

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Cezar Partheniu

Știam că voi pleca în we. Nu știam unde și cu cine. Cum văile și Bucegii nu se prezintă prea bine (nici vremea nu îmbie la locuri înalte) și până vineri seară nu am confirmarea nimănui că vine cu mine, mă gândesc la un traseu circular prin dealurile Câmpinei. Merg și singur dacă nu se anunță nimeni! Vineri seara târziu Ilinca îmi confirmă că vine cu mine indiferent de traseu. Așa că vineri după miezul nopții construiesc traseul pe GPS: Poiana Câmpina-dealul Gurga-Valea Târsei-Plaiu-Talea-Măgura Mare-Adunați-Ocina de Jos-Provița de Jos-Poiana Câmpina. Urmează să ne întâlnim sâmbătă dimineață la ora obișnuită 6.00 în Gara de Nord.

Ziua 1 - sâmbătă 13.04.2013

Două ore de mers cu trenul și la 8.30 suntem în Câmpina. Abia aștept să explorez locurile pe care de mult timp mi-am pus în gând să ajung: dealurile de pe malul drept al Prahovei dintre Breaza Nord și Câmpina! Văzusem o cruce pe acolo și vroiam să ajung pe acolo, întrebasem cu câteva zile înainte o bună prietenă din Câmpina cât fac până acolo, era atâta nerăbdare în mine... Așa ca imediat ce ajungem în gară, pornim la drum. Trecem pe sub calea ferată, intrăm în Poiana Câmpina și până la primul giratoriu vedem pe stânga o cofetărie. "Mâine poate terminăm tura aici :D!" Din giratoriu facem dreapta pe strada Uzinei, trecem pe lângă  fabrica Petroutilaj SA și urcăm pe strada Uzinei și apoi pe strada Steriești până în DJ 100 E/Strada Măgurii care urcă spre Provița. Deși e în oraș, fiecare intersecție mă bucură și îmi confirmă că suntem pe drumul bun. Cei care mergeți cu GPS, cunoașteți senzația! La 9.10 ne întâlnim cu autobuzul care vine din Provița (reţinem ora chiar dacă nu ne va trebui), ieșim prin pădure sub o șa prin care trece drumul de culme, urcăm pe lângă o proaspătă așezare de romi (un mic viitor cartier) lângă care sunt doi căluți tare simpatici și scurtăm două serpentine direct pe pășune până în șa.
Ieșim din șoseaua asfaltată pe drumul de mașină ce merge spre NV pe sub pilonul de transmisiuni. Alegem drumul forestier fiindcă ne duce sigur și mai ușor pe dealuri. Mergem aproximativ pe curbă de nivel, trecem pe lângă un concert amfibian dintr-o baltă apropiată de drumul nostru și ne apropiem de un prim vârf împădurit. Drumul face o curbă mare de ocol pe vestul dealului (stânga noastră) , îl lăsăm în acea direcție și la marginea pădurii ne oprim pe culmea dealului să scoatem bețele. De aș putea să scot elemenntele bețelor... Le bodogăn un pic și voi merge toată tura și următoarele fără bețe!
Prin pădure ținem culmea prin pădurea de conifere și eu, mergând puțin mai în față, am plăcerea de a vedea două fundulețe albe de căprioară. Știu că termenul nu e chiar unul foarte delicat, dar e sugestiv. Nu apuc să fac nici jumătate de pas și căprioarele taie poteca și dispar printre ramurile dese de pin. Aștept să vină Ilinca din spate, omit să îi spun de eveniment şi mergem pe muchie pe lângă o "proprietate privată" marcată cu surle și trâmbițe pe toți copacii. La un moment dat văd un picior de munte/deal ce coboară spre stâna privată. Coborâm pe aici ieșind la 10.20 la poiană. Sunt dealuri după dealuri în șaua dintre Provița de Sus și Podul Vadului. Întâlnim o văcăriță (o tânără ce supraveghea niște vaci) cu care schimbăm câteva vorbe. Așa aflăm că e din Podul Vadului și că mai pe seară coboară cu dobitoacele spre casă. Îi spunem că vrem să ajungem la crucea de pe dealul Gurga și ne spune că mai avem ceva de mers. Mai sunt vreo două-trei dealuri până acolo doar! M-am obișnuit să nu mai dau localnicilor informații de departe fiindcă nu prea știu zona mai departe de unde trăiesc. În minte îmi vin versurile moficate: "Mi-e dor de munții mei/Aproape sunt de ei". Evident sunt Bucegii vărgați de la orizont!
Sus-jos pe fiecare deal, furnicuțele albe de pe pașuni sunt și în stânga și în dreapta, valea Proviței în vest și cea a Prahovei cu Câmpina, Breaza, Cornu  și Comarnic se văd pe partea estică a culmii, ceva boscheți agățători pe potecă și coborâm la zona de exploatare de piatră și la drumul ce merge din Breaza spre vest spre Valea Târsei (11.25).

În față zărim crucea de pe dealul Gurga și întrebăm niște femei ce urcau pe drum dinspre Breaza pe unde putem urca cel mai ușor la cruce. Ne spun să o luăm prin livezile "de colo" și ajungem chiar sus la cruce. Mai întreb încă o dată pe un localnic de drum.
"Taică, e un drum ce urcă pe acolo pe lângă plopi. Îi vedeți?"
Îi mulțumim, urcăm pe unde ne-a indicat el, ieșim într-o poiană unde drumul face dreapta și se pierde pe un pinten acoperit de boscheți țepoși. Facem stânga pe lângă el prin pădure, urcăm cumva pe curbă de nivel și văd baza crucii în față. Aici e! Pe ultima pantă ajungem la miezul zilei sus lângă crucea închinată "fiilor acestui neam dealungul veacurilor spre întregirea lui și a țării 1930".
Facem o scurtă pauză de masă și pornim mai departe la drum pe culme prin pădure și apoi spre V-NV. Pe ultimul deal înainte de a coborî spre NV (așa cum plănuisem de acasă) întâlnim un ciobănaș cu care intrăm în vorbă. "N-o luați pe acolo pe la stână pe la panou că vă mâncă cânii. Coborâți pe aici în jos, ieșiți pe lângă terenul de golf la strada principală și de acolo stânga spre centru. Mai întrebați acolo. Câinii de la stâna de jos sunt cuminți". Modificăm traseul pentru a scăpa de câini, coborâm prin livadă, trecem de stâna pașnică, lăsăm în stânga terenul de golf acum cumpărat de un italian și ajungem la drumul principal.

Coborâm în centru, trecem Provița spre Surdești și urmăm traseul pregătit pe GPS. Trecem printre grădiniță și școală și pe prima uliță facem dreapta pe dealul pe care îl văzusem de acasă pe Google Maps. Trecem pe lângă o altă turmă de mioare, urcăm până în vârf și de aici coborâm într-o mică șa, 50 de metri mai jos decât delușorul nostru.
Din șa poteca ne duce printr-o altă zonă de conifere din care vedem prima poiană la 14.40. Ce întunecat este între conifere!
Prin pășuni avansăm rând pe rând și în câteva minute norii se adună deasupra noastră. Și mai mult, începe să toarne cu grindină. Hai fuga până la stâna de colo să se oprească ploaia şi gheaţa! Ajungem la stână şi picurii dispar ca prin minune. Mai stăm puţin ca să fim siguri că nu începe din nou şi plecăm mai departe. În faţa noastră pe culme se vede vârful Stâlpu de unde vom face dreapta spre Plaiu. Până la el mai avem parte de o repriză de ploaie. Trecem pe lângă nişte garduri foarte estetice, vedem pe jos urme de ursuleţ şi chiar înainte să ajungem la drumul ce coboară în Ocina de Sus (variantă pe care o gândisem în caz de lipsă de timp) alunec (ca în filmele cu proşti) şi aproape mă trezesc plin de noroi. Bine că mai am nişte pantaloni de rezervă!       Ne adăpostim de ploaie într-o troiţă şi vedem că pe lângă noi trec nişte "viteji" bikeri ce lasă urme în toată iarba. Când se potoleşte ploaia, pornim mai departe pe plai.



Sub Stâlpu (fiindcă potecile nu ajung chiar pe vârf) ne întâlnim cu un grup de localnici ce lăsaseră maşina în Plaiu şi coborau pe jos spre Ocina de Sus. Ne confirmă că suntem pe drumul cel bun. Încă vreun sfert de oră şi ajungem în şoseaua de Talea (18.00). Urcăm un pic pe asfalt spre Talea şi la următoarea răpăială ne adăpostim într-o staţie de autobuz în care mai şi ciugulim ceva. Se opreşte şi pornim mai departe pe drumul ce coboară spre sud spre Măgura Mare. Urcăm pe uliţă şi mai apoi pe drum de căruţă pe marginea pădurii bucurându-ne de culorile ce anunţă apusul.


Drumul părăseşte marginea pădurii şi intră printre copaci urcând spre ceea ce pare cel mai mare vârf din traseul nostru. Are baliză de vârf dar încă nu e cel mai sus. O aştept pe Ilinca să vină şi îi spun că tare miroase a leurdă din pădurea de sub baliză. În 20 de minute adun o pungă de leurdă din care mâine seară acasă va ieşi o mâncare foarte bună.
Continuăm pe lângă pădure şi urcăm spre cel mai înalt vârf al nostru puternic împădurit Măgura Mare (900m altitudine). Eu fiind cercetaş, o pierd pe Ilinca pentru câteva minute şi recuperează repede terenul. Încă nu a apus soarele şi avem parte de nişte superbe culori de apus.

Urmăm linia trasată pe GPS, coborâm pe un drum de căruţă până la primele case unde ajungem în spatele curţilor în lătrăturile câinilor. Scoatem frontalele, întrebăm un localnic pe unde să coborâm spre Ocine şi ne duce el până la strada ce coboară în centru la biserică. "Poate pe acolo să puteţi pune cortul!" Înainte de biserică găsim o fântână, o femeie ne ajută cu o cană de plastic de un litru să ne umplem sticlele mai uşor şi pornim mai departe. Nu prea găsim loc de cort, trecem prin Adunaţi şi Ocina de Sus şi abia când se termină asfaltul în apa Proviţei ne blocăm. E noapte şi nu vedem pe unde ar trebui să trecem apa fiindcă am ratat podul cu câteva sute de metri mai devreme. Punem cortul la malul apei (circa 22.30)! Întindem cortul şi ne băgăm în saci frânţi de oboseală. Verific pe GPS şi sunt bucuros de ceea ce văd: am parcurs 30 de kilometri din cei 42 estimaţi! Eu m-am crezut şmecher şi nu mi-am mai luat sacul de dormit şi doar sacul pijama şi folia de protecţie exterioară a sacului. Deşi nu beau pe munte, am luat şi două guri de apă de Cluj şi din combinaţia alcool-oboseală am cam tremurat peste noapte. M-am şi odihnit suficient totuşi cât să meargă încă o zi de drum.

Ziua 2 - duminică 14.04.2013

Dimineaţă pun ceasul să sune la 7.00. Nici nu putem dormi mai mult că soarele ne bate în uşă! Ieşim afară şi vecinii vin miraţi la noi. Întâi vine bărbatul şi greu înţelege că nu suntem geologi şi nu am venit să facem ceva măsurători. Am venit doar pentru plăcerea de a merge şi de a descoperi locuri noi! Ne povesteşte că aici unde am pus noi cortul avea grădina acum ceva ani şi că a venit apa mare şi i-a luat pământul. Pleacă la treabă şi vine şi femeia lui la fel de mirată. Vorbim cu ea de locuri, de animale, de copiii care au lăsat-o singură cu zestre şi s-au dus la oraş în Câmpina şi când să se ducă acasă, ne întreabă: " Nu vreţi nişte ouă şi nişte slană? Îs proaspete!" Binenţeles că acceptăm şi o liniştim spunându-i că avem arzător şi le fierbem acuşica. Mâncăm bucuroşi de dimineaţă, strângem bagajele şi la 10.00 pornim la drum. Ne aşteptăm să fie ceva monoton. Primul lucru pe care trebuie să îl facem este să trecem Proviţa. Nu găsesc loc mai puţin adânc şi soluţia e să trecem apa desculţi. Cu grijă la pietre ajungem pe malul drept, ne încălţăm şi urcăm parapetul ce susţine drumul.
Pe asfalt ajugem în Ocina de Jos şi Proviţa de Sus mai întâi în capătul din amonte, apoi la Primărie, pe lângă terenul de fotbal,  şi biserică, găsim pe dreapta o casă pe care sunt montate două plăci foarte interesante: "În această casă a fost ascuns şi ocrotit Eugen Ionesco, academician şi dramaturg francez de origine română în 1931 iunie-octombrie fiind hăituit şi urmărit de asupritorii vremii" respectiv "Aici s-a născut şi copilărit Pimen, mitropolitul Moldovei şi Sucevei, fiu al satului înmormântat în curtea bisericii 1853-1934". Care va să zică, Proviţa a dat ceva oameni ţării ăsteia! Mai departe ajungem în Proviţa de Jos unde Primăria şi sala de sport arată ca două cetăţi moderne din beton şi sticlă, trecem de biserica la care se aude slujba de duminică şi ne îndreptăm spre Drăgăneasa. Nu vom merge cei doi kilometri până acolo şi apoi în sus spre Poiana Câmpina! După vreo 800 de metri de la intersecţie, facem stânga pe o uliţă cu izvor în capăt. Umplem sticlele cu apă şi în sus pe deal. Drumul prost de căruţă e plin de noroi şi foarte des ne dublăm tălpile cu altele de năclăială maronie. Suntem prea hotărâţi, nu ne poate opri un pic de noroi! Urmăm drumul şi traseul făcut pe GPS şi ajungem prin livezi la drumul comunal din Drăgăneasa.
De aici treaba e clară: drumul e mare şi lat şi ne va duce în Poiana Câmpina. Mergem la liziera pădurii, mai găsim câte un izvor sau câte o căruţă şi puţin după ora 13.00 vedem valea Prahovei.
Urmăm uliţa care mai jos e asfaltată, apoi străzile întortocheate şi la 13.30 suntem la giratoriul de unde plecasem ieri dimineaţă. Fiindcă avem ceva timp liber, mergem la cofetărie şi ne relaxăm cu câte o prăjitură după pofta inimii. Aţi mai mâncat până acum ecler vienez la doar 3.5 lei? Coborâm la calea ferată şi apoi la gară puţin înainte de ora 14.00. Avem de stat vreo două ore şi ceva şi nu ne plictisim: observăm tot felul de lume care vine şi pleacă şi cu o jumătate de oră înainte de tren apar Vlad Râşnoveanu (cunoscut şi prieten cu Iulian Sîrbu) şi Andrei Bergheş. "În Bucureşti nu ne întâlnim şi aici uite :D!" Stăm la poveşti şi timpul trece repede până la Bucureşti (aproximativ 18.30). GPS-ul îmi arată că am mai făcut încă 15 kilometri azi, deci 45 de kilometri în două zile! Buuun!! Ca idee o astfel de tură ne-a costat maxim 25 de lei cu toate cheltuielile (tren, prăjturi, mâncare din frigider)! Deci se poate merge ieftin şi prin locuri extrem de faine!

Am descoperit în aceste două zile nişte dealuri subcarpatice foarte faine care deschid perspectiva şi spre alte plimbări pe aici! Cine ştie când...

Felcitări celor ce nu s-au speriat de vremea capricioasă şi au simţit bucuria Muntelui în acest sfârşit de săptămână.

Concert la Casa Universitarilor 17.04.2013

De pe Internet aflu de un concert de muzică clasică (Mozart) la Casa Universitarilor din Bucureşti (str. Dionisie Lupu, nr. 46). Prilej de a asculta muzică bună într-un loc foarte fain! Casa Universitarilor (fosta casa Liebrecht-Filipescu) a fost construită cam pe la 1860 de bancherul Cezar Filipescu în stil neogotic şi este unul din puţinele monumente de factură romantică păstrate în Bucureşti. La sfârşit vedeţi câteva grafitti şi nişte imagini de la concertul lui Costică David din Iron City.

Festivalul de muzică clasică "Mogoşoaia Clasic Fest" desfăşurat între 20 aprilie şi 26 mai (încă mai sunt concerte; găsiţi programul într-o imagine mai jos) m-a adus din nou la palatul de la Mogoşoaia, loc de mare importanţă pentru Bucureştii de odinioară. Prin imagini vă las să vă plimbaţi prin parcul palatului. Şi dacă vă place, faceţi o vizită că tare plăcut îi în zilele toride de vară!

Prin jungla Bihariei 18-19.05.2013

Colegi de tură: Anca Ardelean, Cristina Jurcovan, Dia Somogyi, Dana Man, Mona Varga, Eva Veress, Ibolya Kratochwil (Ibi), Călina Negreanu, Radu Terec, Gabi Vonas, Gabi Oarga, Luci Moisiuc, Radu Barna, Răzvan Samoilă, Andrei Aschilean, Maria si Bogdan Boer, Dinu si Marlene Mititeanu, Cezar Eugeniu Partheniu

"Cascadele de sub Biharia"... "Prin jungla Bihariei"... Titluri care ar incita pe orice iubitor de viaţă, de Natură, de explorare, de viu, de frumos... Înainte de începutul lunii mai, Dinu anunță pe grup turele pe care le vor face pe parcursul lunii florilor. În acest we e programată tura la cascadele de sub Biharia sau Cucurbăta Mare unde fuseseră (Dinu și Marlene) în 2004. Informații despre cataracterele Bihariei se pot găsi în numerele 9 și 26H din revista Munții Carpați. Tura atrage foarte mulți doritori și ca urmare reușim să ne adunăm 20 de colegi de club (membri și aspiranți) cu dorința fierbinte de a descoperi comorile din junglă. Unii pot pleca de vineri de la prânz sau după-amiază, alții doar de sâmbătă dimineață. Ultimii suntem Dia, Dana, Gabi Vonas și cu mine, eu venind din București până la Cluj cu un tren de noapte (18.30-04.00 plus întârziere de o oră). Dimineață (puțin după ora 5.00) ne vedem în gara în Cluj și la drum. Noaptea a fost destul de lungă și energia Muntelui anulează tot ce a fost pe parcursul săptămânii! Mergem pe Munte și în Natură!

Ziua 1 - sâmbătă 18.05.2013

În jurul orei 10.00 ne întâlnim lângă locul unde au campat colegii peste noapte: "o pășune în dreapta șoselei asfaltate Arieșeni-Nucet-Beiuș, mai în amonte cu 1 km de satul Băița Plai". Fac cunoștință cu colegii pe care nu-i mai văzusem până acum (ca de obicei sunt cunoscut din relatări) și pornim mai departe încă 35 de kilometri pe ruta Lunca-Cărpinet-Leheceni-Săliștea de Vașcău-Poiana-"Poiana dintre Crișuri" lângă ruinele fostei exploatări miniere. Lăsăm mașinile la răscrucea unde pârâurile Marginea (pe care vom urca mâine) și Izvorul Bihorului se unesc în Crișul Poieni pentru a coborî în viteză spre Tisa lângă Csongrad (Ungaria). Ne aflăm pe un marcaj CA care face un circuit (cu zone care necesită atenție mărită) pe la cascadele Sfânta Treime și ajunge în Băița (cu o variantă de întoarcere în valea Marginea). Parțial vom merge mâine pe acest marcaj. Acum pornim în sus pe Izvorul Bihorului pe drumul forestier folosit în special pentru cei care corhănesc (taie și transportă copacii). Termenul "corhăneală" va fi unul din lait-motivele turei :). Trecem pe sub podul de fostă cale ferată pe unde scoteau zăcământul de uraniu pentru transport din galeria "Avram Iancu". Și acum are semn de radioactivitate! Primim acceptul paznicului să pornim pe drumul ce urcă pe lângă firul apei.
După 30-35 de minute de mers pe drum, ieșim spre firul apei pentru a ajunge la prima cascadă a zilei: Paj! Caderea de apă are cam 10 metri și vine spre noi de pe un prag stâncos. Suntem bucuroși cu toții la vederea ei. Facem poze de grup, fotografii își întind păienjenii (trepiedele) și caută unghiuri cât mai bune pentru cadre cât mai reușite.
Ocolim prin stânga ei și pe o pantă destul de mare ajungem într-o serpentină a drumului forestier. Deci drumul continuă să urce pe vale! Întâlnim o avertizare de corhăneală și mergem mai cu grijă să nu ne cadă în cap vreun copac tăiat din amonte. 
Mai sus în așteptarea fotografilor facem o fotografie ROGVAIV (cu nuanțele adaptate la ce avem pe noi).
Mai sus la un cot al drumului ieșim în firul apei, urcăm pe acesta pe lângă o amenajare hidrologică care îmi aduce aminte de amenajarea din traseul de la Groapa Seacă spre refugiul Agățat din Parâng (într-unul din anii trecuți vroiam să îmi fac ziua de naștere acolo și nu s-a îndeplinit dorința) și ieșim din el puțin spre dreapta prin junglă pentru a ajunge la cascada Amazon. Cine a dat denumirea, a fost foarte inspirat! Imediat după amenajarea hidrologică cu bucăți de linie ferată veche avem o mică săritoare pe firul apei pe care fiecare o depășește după propriile puteri (și lungime a picioarelor!). Parcă ar fi săritoarea de la începutul Padinii Șindrileriei din Piatra Craiului (fără cablu)!

De la cascadă revenim în firul principal al apei și urcăm pe un grohotiș cu urme de fier oxidat (sau alte metale?) și printre crengi dese de pin până la drumul forestier. Aici așteptăm fotografii care urcă pe o altă parte și până să vină ei, fiecare ciugulește căte ceva. Mie nu îmi este prea foame și totuși Eva mă ademenește (și pe ceilalți) cu niște alune glazurate!
Vin și Marlene, Dia, Gabi Vonas și Radu Terec, sunt privați de pauza de masă și pornim mai departe pe drumul forestier ce tot urcă spre Cucurbăta Mare. Șeful muncitorilor coboară cu mașina și ne atenționează să vorbim cu muncitorii să ne anunțe când coboară lemnele din munte. Continuăm pe drum și ajungem la o curbă mare a drumului. Din curbă vedem cascada Bella Vista și culmea Bihariei. Vom urca spre ea! Muncitorii ne explică pe unde să mergem fiindcă ei bănuiesc că vor să ajungem în vârf. Total greșit și neașteptat pentru ei! Vrem doar să ajungem la cascadă!
Mai urcăm puțin pe un drum lateral spre cascadă și când acesta pare să facă stânga în pădure, urcăm pe fir. E plăcut, trebuie să și junglărim pe pietre și prin apă chiar dacă la întoarcere vom veni pe drum. Cascada dorită se vede într-un mic X deasupra unui pâlc de brazi pe firul văii. La un moment dat revenim în drum (Marlene ar vrea să mergem pe cursul apei, Dinu pe drum) și ajungem puțin sub cascadă.
"Fotografii și care mai vrea poate să urce la cascadă".
Urcăm unul câte unul și curând vom fi toți pe platforma din aval stânga față de cascadă.
Vorba vine platformă că de fapt este o pantă înclinată cu grohotiş mare pe el! Fiecare îşi găseşte punctul de stabilitate ca să admire sau să fotografieze cascada. Bella Vista este încântătoare. Adună apele din două direcţii, le ţine unite pentru puţin timp şi apoi le împarte în alte două direcţii. Chiar dacă nu o vedem în întregime, frumuseţea şi unicitatea ei sunt inegalabile. Revenind la grup, o parte din fete se aşează pe un copac care nu vrea să se mişte la vale. E ca un fel de banană de la mare doar că e nemişcată. Eva încearcă să ghideze fetele să vâslească fără succes ;). Şi chiar nu pornea la vale butucul cel mare!
Coborâm la locul unde lăsasem (unii) rucsacii şi mai facem încă o pauză de masă (mai ciugulisem ceva şi la cascadă). Aici Răzvan ne povesteşte cu drag despre puiuţii lui de sequoia, despre întreaga artă de a-i creşte şi a-i îngriji. Atâta pasiune pune că parcă ar fi copiii lui, nu alta! Pornim pe drum la vale pe drumul forestier, nu pe unde am urcat ceva mai devreme prin apă. Eu, Gabi Vonas şi Radu prindem ceva elan (deşi eu m-am străduit să rămân în urmă) şi aşteptăm colegii ceva mai jos la curba drumului forestier. Bella Vista ne priveşte cum plecăm de la ea spre Vălul Miresei... 
Coborâm din poveste în poveste şi din glumă în glumă pe forestier până ce văd pe dreapta un tunel drept de vreo sută de metri. Mă tentează să intru mai ales când Marlene îmi spune că este o scurtătură. Mă abţin totuşi fiindcă toţi merg pe potecă. În curba de sub tunel ieşim din potecă, mergem puţin pe curbă de nivel îngustă şi pe un pas de un metru de coborâre pe verticală ajungem la marginea haldei de steril acoperită cu grohotiş. Urcăm în diagonală pe grohotiş şi de acolo pe curbă de nivel şi pe urma fostei linii de transport urcăm pe cursul apei (tunelul era folosit de linia de transport). Intrăm un pic în pădure şi ajungem la Vălul Miresei.

Cascada e parcă mai frumoasă decât cele de până acum. De fapt cred că aşa gândiseră Dinu şi Marlene şi cei ce au mai fost pe aici înaintea lor (puţini de altfel): cu fiecare cascadă frumuseţea şi încântarea cresc! La întoarcere pe halda de steril observăm un vagonet-rezervor la ieşirea dintr-o altă galerie. Avem pentru a doua dată ideea de a intra în această galerie şi renunţăm la gândul la ce riscăm intrând (e una din galeriile de unde s-a extras zăcământ cu conţinut de uraniu).
Pe halda de steril grupul se opreşte pentru regrupare. Unii ar vrea să coboare pe firul văii. Nu ştiu dacă au coborât fiindcă eu mi-am propus să merg prin tunel (dintr-un capăt se vede celălalt capăt) şi l-am anunţat pe Dinu. Urmează să ne întâlnim după tunel în drum. Pornesc cu Anca prin tunel şi până la urmă văd că încă vreo 8-9 colegi sunt în spatele nostru în tunel cu frontalele. La ieşire le-a plăcut atât de mult că ar mai merge o dată!
Continuăm pe drum până la ceilalţi colegi (puţin mai jos mai e o intrare într-o galerie închisă), coborâm cu toţii pe serpentine până la intrarea spre Scara de Argint. Dacă nu ştia Dinu intrarea şi firul de apă cred că ne era imposibil să ne dăm seama pe unde e pârâul ce vine din cascadă! La început e o vagă potecă ce urcă pe piciorul din dreapta noastră (versantul stâng al pârâului). Nu ştim pe unde duce şi intrăm pe firul apei. E o adevărată junglă aici şi totul pare din ce în ce mai sălbatic. Plantele sunt peste tot şi în toate direcţiile. Trebuie să înaintăm pe brâne de pământ înclinate, să sărim de pe o piatră pe alta, să ne strecurăm pe sub şi peste copaci, să găsim căi mai uşoare de înaintare... Unii sunt plini de elan, alţii cam plictisiţi şi obosiţi. Pe Călina o cam bat bocancii şi e şi obosită. Îi propun să ne întoarcem (cobor eu cu ea) şi se ambiţionează: "Trebuie să reuşesc!" Ajungem la primele trepte ale Scării pe care licăriri de argint sar vesele de pe un prag pe altul. Căutăm o cale mai uşoară pe malul stâng şi Dinu "ţipă" la noi de mai sus: "Nu trişaţi, urcaţi pe scară!" Intru pe câteva trepte prin apă şi tare îmi place. Doar aici să fie Scara?

Continuăm pe Scară sau pe lângă ea în sus. M-a prins farmecul Scării şi urc prin apă direct până ce ajungem sub prima treaptă mare. Sunt vreo 30-35 de metri de trepte înguste peste care sare apa în făşii argintii! Pe rând Dinu, Anca, Radu Terec şi Andrei urcă pe treptele expuse în aplauzele şi admiraţia noastră!
Restul urcăm pe piciorul din stânga cascadei (dreapta cum ne uităm noi în sus) pe o brână şi apoi puţin pe pantă în sus. Cum sunt singur mai în faţă, mă întorc la grup şi aşteptăm să coboare temerarii noştri de sus. Dinu a dus buff-ul MA unde nu mai fusese până acum! Până sus unde treptele Scării se termină!
Ne regrupăm şi coborâm pe ceea ce pare a fi potecă şi apoi chiar se conturează în potecă foarte clară ce coboară până la drum exact pe unde o văzusem noi că dispare (30 de minute de la plecarea de la Scară). La 20.15 suntem cu toţii la drum şi coborâm până la maşini. Acum poate ar fi lumină bună pentru Sfânta Treime, dar mai bine o lăsăm pentru mâine! Maşinile ne aşteptau cuminţi şi coborâm cu ele vreo doi kilometri până la o poiană unde montăm corturile. Avem Crişul Poieni lângă noi, dar nu e aşa sigur că apa nu are radioactivitate. Ne avertizase Dinu în pregătirea turei să avem apă în bidoane de acasă pentru siguranţă. Ne spălăm, mâncăm de seară la comun sau separat (fiecare după opţiunea proprie) şi seara colegii fac focul la marginea poienii. Eu iniţial vroiam să rămân la cort şi până la urmă mă fiinţez lângă colegi. Cântăm, glumim, mai dispare câte unul pe la corturi şi în trei (Eva, Răzvan şi cu mine) încheiem seara "folk" cu puţin după ora 1.00. Plecarea mâine este stabilită la ora 8.30.

Ziua 2 - duminică 19.05.2013

Ceasurile dau alarma pe la 7.00. Unii sunt deja în picioare, alţii mai moţăie (eu mă număr printre ultimii :D). Strângem corturile, le zvântăm puţin, mâncăm de dimineaţă şi în jurul orei 8.30 pornim cu maşinile înapoi până în Poiana dintre Crişuri. Dana, Dia şi cu mine mergem cu alte maşini fiindcă Gabi are scutul desfăcut şi îi e un pic teamă. Ne reechipăm şi la ora 10.00 pornim în sus pe PA pe valea Marginea spre Sfânta Treime. Valea este incredibil de sălbatică şi faină şi urcăm 50 de minute cu mare plăcere.

Undeva la mijlocul văii pleacă un marcaj PA spre Băiţa. Pe aici se vor întoarce câţiva colegi mai încolo. Continuăm pe vale şi deodată vedem în faţă prima treaptă a cascadei Hotăran. Aici e trecută placa indicatoare cu Sfânta Treime. Dinu le numeşte "Cele trei surori" ;). În dreapta e cascada Cârligoi cu două trepte, în faţă Hotăran cu trei trepte şi in stânga Fântânele cu alte două trepte! E probabil singurul loc din România unde se văd trei cascade din trei pâraie diferite! E un loc mirific din care parcă nu îţi vine să pleci! Hai să le luăm pe rând! Fiecare are alegerea să facă ce vrea. Fotografii merg mai întâi la Cârligoi şi eu merg cu ei din dublă poziţie: explorator şi fotograf începător. Fac două cadre de la baza cascadei şi nu mă pot abţine să nu o zbughesc în sus în cercetare cu Gabi Oarga. Vreau să văd dacă pot urca pe pragul intermediar al cascadei şi să văd ce e mai sus. 
Ajungem la pragul intermediar şi de aici încep nişte trepte umede pe care Gabi nu vrea să mai urce. Eu îi spun că încerc să văd cât se poate şi îl rog să mă aştepte pentru ghidaj la întoarcere (de nu găsesc alt drum). Urc pe treptele ude de muşchi şi valea continuă ca un mic canion. Mai urc un prag de vreo 3 metri, canionul face o curba la stânga, urmez linia lui şi ajung la o altă treaptă cvasi-verticală cu ceva posibilităţi mici de urcat. Îmi dau seama că singur îmi va fi greu să descaţăr şi mă opresc aici. Fac câteva cadre şi cobor pe unde am venit până la pragul unde mă aştepta Gabi.

Cobor pragul pe partea cealaltă a cascadei şi Gabi stă să mă ajute până revin la el (chiar de nu am nevoie). Super de treabă! Coborâm la baza cascadei Hotăran, cea mai mare şi cea mai frumoasă dintre cascade. Deocamdată vedem prima treaptă de jos şi nu ne putem imagian ce este şi mai sus.

 Îl văd pe Dinu deasupra treptei şi primul zvâc e să urc şi eu până acolo. Mă gândesc că poate e grea brâna pe unde a urcat (ştiu ce poate domnul Dinu şi ne-a confirmat şi ieri pe Scara de Argint) şi urc la baza celei de-a treia cascade. Fântânele e tare frumoasă (tot aşa prima treaptă e vizibilă) şi pe alocuri triunghiurile de lacrimi ale muşchilor se scurg permanent.

Mă uit la brâna pe care a urcat Dinu şi îl aud de sus: "Urcă, Cezar, că e o brână uşoară!" Dacă Dinu a zis asta... Mă ştie ce pot! Urc pe brână până la treapta de deasupra primei cascade. E magnific ce se vede deasupra. Alte două trepte foarte faine! Dinu urcase cu Anca până la pragul dintre a doua şi a treia treaptă! Îmi indică pe unde să urc şi mă duc şi eu la ei. E cel mai frumos loc din tură! Un loc de "teleportare", cum spun Dinu şi Marlene. Dinu ne mărturiseşte că e prima dată când ajunge aici şi e la fel de încântat ca şi noi. Şi ai de ce!


E cazul să mergem mai departe, dar nici eu, nici Anca nu vrem să ne dezlipim de minunea perdelei de sus a cascadei Hotăran. Cred că de aici vine Sfânta Treime (de la cele trei trepte ale cascadei)! Cadre peste cadre! Dăm să coborâm şi îi propun Ancăi să vedem de putem ajunge la pragul dintre cele două trepte ale cascadei Fântânele. Pe ceva brâne uşoare ajungem chiar deasupra pragului. Şi de aici se vede S-ul din treapta superioară a cascadei! Între marele S şi pragul treptei de jos mai este o mică treaptă pe care o cercetez şi pe stânga şi pe dreapta apei şi revenim apoi spre pragul de sus al cascadei Hotăran.

Aici facem un Gipfelkuss şi o altă şedinţă foto.

Coborâm cu atenţie pe brână la baza Fântânelelor, mai facem o altă pauză de dulciuri şi ştiind că fotografii rămân în urmă, pornim încet la vale. Coborâm pe fantastica vale Marginea bucurându-ne încă o dată de sălbăticia şi naturaleţea văii.




Când se termină partea sălbatică a văii, facem o pauză de revitalizare şi coborâm alene pe drumul forestier până la maşini. Umiditatea mă face să îmi aduc aminte de umiditatea din Brazilia despre care îmi povestea sora mea şi despre cea de pe coasta de vest a Norvegiei pe care am experimentat-o din plin prin genunchi, aparat foto distrus şi munţi mici de o frumuseţe unică (pe blog prin primele articole găsiţi câte ceva). Nu mai ştiu cui spuneam că există un site cu hărţi precise pentru Scandinavia. Acesta e de fapt una din cărţile de telefon online ale norvegienilor: www.gulesider.no şi la subpagina Kart e respectiva hartă! Ajungem lejer la 12.45 la maşini şi fiindcă nu veniseră colegii fotografi plus Dinu şi Anca, eu profit de moment şi fac un mic ocol cu Gabi Oarga pe podul feroviar de unde am plecat în ambele zile până la intrarea în galeria Avram Iancu cu semn de radioactivitate la intrare.

 Mergem la umbră lângă colegi şi aşteptăm. Şi aşteptăm. Şi aşteptăm. Nu apare nimeni din spate. Se face 13.30, se face 14.00. Hotârăm să le lăsăm un bilet pe maşină şi să le spunem că am coborât la primul magazin să ne răcorim. Chiar nu ştiam ce e cu colegii noştri fiindcă au întârziat prea mult! Ne gândeam că s-o fi întâmplat ceva... Ei terminaseră tura foto la Sfânta Treime şi pentru variaţie au decis pe moment să facă un circuit pe PA până jos în valea Marginea. Cu ceva emoţii la descăţărare în unele locuri în care încă nu a fost montat un cablu necesar! Fiindcă nu aveam grabă în drum spre Poiana adunăm (cei din maşina lui Andrei: Ibi, Cristina, Călina, eu) puţin cimbrişor pentru câteva ceaiuri. Abia ce ajungem celelalte maşini la magazin că apar cele două maşini din spate (Gabi Vonas şi Dinu). Sunt ceva tensiuni şi vorbe grele legate de nerespectarea programului turei care aduc ceva amărăciune. Eu nu particip la discuţii fiindcă mi-a plăcut cum a ieşit tura la cascadele din jungla Bihariei. Era în plan ca bonus şi valea Sighiştelului dacă avem timp. Cum nu mai avem de zăbovit (e ora 15.00!), ne salutăm şi mulţumim pentru tură şi companie şi pornim spre Cluj (era să scriu spre casă fiindcă la Cluj mă simt acasă în familia CAR U Cluj) (Dia, Dana, Gabi Vonas şi cu mine). Ei aveau cu toţii nevoie să ajungă până în ora 20.00 în Cluj. Facem doar o pauză la cascada Şipote (o ultimă cascadă a turei) şi la 19.00 intrăm în oraş.
Mergem direct la autogară unde la 19.30 pleacă un autocar de la Alis Group spre Bucureşti. Doar că şoferul nu a ţinut cont de rezervări, sunt prea mulţi călători, mai cheamă un microbuz de la firmă şi abia la 20.15 pornim din loc cu microbuzul. La Alba Iulia ne transbordăm în autocar, până la Sibiu stau pe scara de la mijlocul autocarului fiindcă nu sunt locuri (pregătire pentru planul de concediu pentru 2014!) şi de la Sibiu găsesc un scaun liber (circa 23.00). De aici reuşesc să adorm până la Bucureşti (4.20) cu doar două treziri de scurtă durată. Mai iau un bus de noapte şi metroul şi la 6.00 ajung şi eu în sfârşit acasă.

Vă mulţumesc pentru răbdarea de a citi până aici, mulţumesc confraţilor pentru buna dispoziţie din toată tura, organizatorilor Dinu şi Marlene pentru idee şi pasiunea ce ne-o transmit mereu şi cascadelor pentru că ne-au adus un pic de frumos în suflet!

Să fiţi binecuvântaţi!

În căutarea cascadelor Vânturişului 29.04.2013

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Cezar Partheniu

Știu că după ce ați văzut minunile Bihariei, povestirea și imaginile de aici nu mai sunt chiar așa de faine. Avem și în Bucegi cascade frumoase (și destule). Doar să știm pe unde să le căutăm! Îmi doream de mult să ajung la Vânturiș, am fost de două-trei ori la lacurile de sus de sub buza platoului, e timpul să și urcăm pe valea Vânturiș spre cascade. Mă informez din articul lui Ică Giurgiu din MC și de la prietenii care au mai urcat la cascade, mulți îmi spun că e zonă cu urși și că nu ar trebui să mergem doar doi, că nu e momentul potrivit să urcăm la cascade fiindcă apele sunt mari... Până la urmă suntem hotărâți: mergem, urcăm cât putem și gata! A little bit of unstoppabble!

Cu personalul clasic de dimineață (6.35) și cu cartea Iunieiîn rucsac, pornim spre valea Prahovei. Eu ațipesc o bună parte din drum și Ilinca e atât de fascinată de carte încât o termină până la Sinaia. Nu fac multă reclamă fiindcă însăși minunea asta de fată este propria ei reclamă, dar ambiția și descoperirea Sinelui și-au găsit frumusețea în cartea și în viața ei și pentru mine e acum o sursă de energie și inspirație.

La 9.15 suntem în Sinaia în gară, urcăm pe lângă stația de telecabină și capela Știrbei. Până acum am trecut doar așa în grabă pe aici. Măcar pentru câteva poze și tot trebuie să mă opresc. Capela "General Ion Florescu" (Știrbei) a fost construită pe domeniul Știrbei în 1878 și pictată de Gheorghe Tătărescu. Capela este abandonată și necesită lucrări de restaurare (se aude la Ministerul Culturii sau la Primărie?).

Pe blazonul familiei Știrbei (poate voi reuși cândva să ajung pe domeniul Știrbei din Mogoșoaia fiindcă au un program de vizitare tare aiurea) este un mare îndemn: FAIS QUE TU DOIS (Fă ceea ce trebuie). Urcăm spre drumul de Cotă și pe străduțe ne îndreptăm spre cartierul Izvor știind că va trebui să mergem tot spre sud prin pădure spre Calea Codrului. ne pierdem un pic pe străduțe și întreb un om ce trecea pe acolo cum ajungem pe Calea Codrului. "Vă duc eu că am treabă încolo". Cred că mai mult pentru noi a făcut acel ocol! Ne urcă pe deasupra ultimelor case și prin pădure pe un traseu marcat neoficial de bicicliști cu CG (nu are și fondul alb). Panta e măricică, omul urcă cu mersul rapid de locuitor de la munte și ieșim într-o șa unde ne lasă fiindcă are alt drum. "Într-un minut ajungeți la Calea Codrului". Așa este și imediat suntem 100 de metri la sud de Taverna Sârbului pe drumul parțial asfaltat.
"Ghidul" ne spusese să mergem pe primul drum la dreapta. Așa că după ce surprind o groapă de gunoi chiar lângă asfalt, găsim primul drum și facem dreapta. Greșit dar cu efecte bune! Urcăm un pic pe el și recunosc de jos locul în care Adrian Ciorbă a fost alergat de urs la coborârea de la peștera lui Bogdan. Drumul nu e bun că duce la carieră și noi avem altă treabă! Facem stânga pe pragul de sub carieră, dăm de ceva urme de urs și revenim la Calea Codrului.
Ajungem la izvorul construit în 1897 de Ion Gâtej, ne răcorim cu apa lui rece, mă încântă masa pătrată din beton de lângă izvor și continuăm pe drum pentru a traversa curând valea Zgărburei. Tentează pe cineva o urcare pe această vale? O fi posibilă?
În 10 minute ajungem în punctul cel mai înalt al Căii Codrului. Aici într-un container-baracă un paznic stătea singur și ne-am bucurat reciproc de prezență. Ne-a povestit că aseară a venit ursul și i-a luat sacul cu mâncare și croissante lăsate de băieții de la tăiat lemne (se pare controlat sub Ocolul Silvic). Ne-a arătat ceva urme pe container în partea de sus (!) și ne-a liniștit că pe aici urșii vin doar la mâncare, nu atacă oameni. Stătea de pază ca să nu vină țiganii să îi fure lanțurile și ce alte fiare mai are pe acolo! Chiar dacă sunt bariere puse, țiganii tot trec cu căruța pe lângă ele. Stăm vreo 10 minute de vorbă și pornim mai departe vreo 800 de metri până la drumul Vânturiș. Aici se poate ajunge în urcare pe serpentine din DN71 care leagă Sinaia de Târgoviște (11.00). De aici urcăm cu descrierea din MC în mână. Urmăm malul stâng geografic al izvorului Dorului pe drumul puternic denivelat până în locul unde se desparte pârâul Izvoraș ce urcă spre vârful Vânturiș. Noi urmăm varianta de forestier spre dreapta și urcăm pe același mal stâng al Izvorului Dorului prin pădurea proaspăt înverzită.
Drumul e de câteva ori distrus de ape și îl găsesc instinctiv mereu în sus. Din când în când câte un pod confirmă calea bună.


În 25 de minute (așa cum ne spune descrierea) ajungem în capătul de jos al poienii Vânturiș și suntem întâmpinați de niște steluțe foarte faine.
În mijlocul poienii este o masă din lemn care deocamdată nu ne îmbie la pauză (1020m altitudine). Avem de ales între două variante: fie mergem prin colțul din stânga sus al poienii pe lângă firul apei, fie mergem prin colțul din dreapta sus al poienii pe conductă până la cascada aflată la 1170m altitudine. Alegem varianta din stânga (pentru a le combina mai apoi) și pe lângă niște mici flori ale Paștelui (Anemone pulsatilla) intrăm în pădure.



Drumul se pierde în pădure și ajungem în pârâul Dracilor mai sus de conducta de care citisem în descriere. Văd conducta suspendată la câțiva metri, coborâm în firul văii seci și urcăm pe versantul drept până la capătul conductei. Conducta are o fisură din care apa țâșnește cu zgomot puternic. De aici vom urma conductele până la cascadă. Poteca pe conductă urcă lejer și vizibil, la un moment dat trecem pe un capac de canal.


Eu merg cercetaș și mă apropii de firul Vânturișului. La un vâlcel mai înainte se întrerupe conducta și trebuie să găsim o soluție. Mergem pe versant până putem să coborâm în fir, revenim pe partea cealaltă și eu prind elan pe conducta ce continuă. Ilinca e ceva mai în spate și sper că vine după mine. Mai merg două-trei minute și ajung la Cascada din Vale de care povestește Ică în articol. Nici o șansă să treci la cât de mare e apa! Fac ceva poze și mă mir că nu vine Ilinca. O strig și nu am succes. Vuietul apei e prea puternic. Mă întorc pe conductă strigând-o tot timpul pe Ilinca. Mi-e un pic teamă pentru ea. Tot strig, mă întorc la vâlcel, mă învârt peste tot și o aud răspunzând. Răsuflu ușurat și ne întâlnim la conductă. Urcase vâlcelul pe altă parte, rătăcise un pic prin pădure mai sus de conductă și nu mai știa pe unde să meargă. Urmăm amândoi conducta până la cascadă și de frumusețea apei în bulbuci uită de eveniment. E și destul de obosită și îi e teamă să nu fiu dezamăgit dacă renunțăm.



Treapta de 8 metri din descrierea lui Ică Giurgiu e acum o ditamai perdea de apă. În mod evident e ceva mai multă apă decât atunci când e făcută descrierea! Și tot așa de evident că nu vom putea să urcăm mai sus prea mult timp. Îi simt oboseala Ilincăi și o întreb dacă vrea să mergem mai departe. "Dacă vrei tu...". Urcăm puțin pe partea dreaptă a cascadei (în sensul de urcare) pe piciorul de munte vreo 10 minute. Eu dibuiesc cam pe unde ar trebui să mergem pentru cascada mare. În fața noastră e un țanc stâncos după care e o curbă a văii la dreapta și ar trebui să ajungem la baza cascadei. Ilinca e obosită rău și îmi spune că ea nu mai merge și că mă pot duce singur dacă vreau. Asta-i bună! Cum să merg singur când am venit amândoi? Simt o combinație de tensiune și hotărâre în Ilinca. Îi zic că mai urc puțin să văd dacă pe acolo e poteca și apoi ne întoarcem. Fără nici un pic de supărare că nu am ajuns la cascadă! E frumos ce am văzut până aici, e frumoasă descoperirea drumului și altă dată când și apele vor permite, vom urca mai sus. Acum pornim la vale și nu mai mergem până la cascade ci urmăm piciorul în jos pe unde se rătăcise Ilinca. Când găsesc o cale cât de cât ușoară, facem stânga și ieșim în vâlcelul unde ne despărțisem mai devreme (în care se întrerupe conducta).
Drumul ni-i cunoscut acum, conducta ni-i ghid. La vâlcelul Dracilor coborâm pe sub conductă direct în fir și de aici căutăm o soluție să urcăm pe versantul celălalt. Apa a mușcat mult din maluri și panta de pământ fărâmicios este mare.
Niște trepte de iarbă ne oferă soluția căutată, urcăm iarăși "pe pământ tare", revenim la conductă și lejer la ora 14.50 suntem în poiana Vânturiș. De data asta ne așezăm la masă și scoatem cam tot ce avem de mâncare de prin rucsăcei. Vreo jumătate de oră ne relaxăm la soare și masă și ca să nu mergem pe același drum, propun Ilincăi să descoperim unde duce un drumeag din partea de nord-est a poienii. De fapt este conducta de mai devreme, deci sigur trebuie să ducă spre Sinaia!
Drumul de pădure e foarte fain și liniștit, din când în când găsim marcaje veloturistice și câte un podeț peste pâraie sau peste zonele noroioase și după 20 de minute vedem un semn indicator pentru coborârea spre Calea Codrului de mai devreme. Facem dreapta (est) pe aici, îmi aduc aminte că paznicul nostru de mai devreme ne spusese că pe aici vin motocicliștii cu "drujbele" lor și se întorc pe drumul mare. Că tot zic de drujbe, tot paznicul ne spusese că într-un fel l-a bucurat când a căzut un "drujbar" în noroi pe drumurile de lângă baraca lui! Avem (din păcate) și semne lăsate de oameni (marcaje moto) și găleți de vopsea aruncate în voia sorții. Pe aici concursul sau traseul moto o avea ceva aprobări ale ocolului Silvic (vă dați seama că e întrebare retorică)?
Ajungem fix în spatele barăcii paznicului, mai schimbăm câteva vorbe cu el și ne felicită că am ajuns așa de sus mai devreme, trece șeful lui cu mașina după ce adusese mâncare băieților tăietori de mai jos de pe drum, ne răcorim la fântâna lui Gătej, continuăm pe Calea Codrului pe unde am venit și după drumul ce duce la carieră (vă amintiți că pe aici urcasem inițial mai devreme) pe dreapta vedem doi localnici. Soțul seamănă extrem de mult cu Sigurd (cu barba și părul mare și creț), profesorul de norvegiană din 2009-2010 din Stavanger. Intrăm în vorbă cu ei, Doru e fost salvamontist (așa ne-a spus) și pictor sinăian, soția lui e constănțeancă venită după bărbat. La început Doru e un pic reticent crezând că suntem ceva turiști de ocazie și curând se lămurește de pasiunea mea pentru munte. Se oferă să ne ducă pe un drum mai scurt spre Sinaia să nu mai ocolim pe toată Calea Codrului. Mergem pe la ei pe acasă, povestim de munte, de narcisele din Baiului, de tot felul de flori și plante utile, de simplitatea unei vieți sub munte. Le spun de leurda culeasă de curând din dealurile Proviței și chiar îmi oferă o pungă de leurdă culeasă cu o zi înainte. A ieșit foarte bună salata din acea seară ;)! Ajunși la ei acasă, simt mirosul casei de la bunicii mei din copilărie și tare fain este. Casa e construită integral de Doru în timp. Ne-au servit cu un lichior de rhododendron și au găsit prin cămară un orcănel de dulceață de soc. Am luat două-trei lingurițe (o bunătate, yamiii!) și ne-au zis să luăm borcanul acasă. Oameni de nota 20! Și ca să fie pachetul perfect soția ne conduce o parte din drum spre gară. Ne povestește că va trebui curând să vină la București la fata lor care e studentă la kinetoterapie. Știu cum e să fii student în alt oraș și pe bani puțini! Fata lucrează part-time pentru a mai câștiga ceva să se descurce. Mulțumim încă o dată pentru toate și promit să ne auzim după Paști să mergem la narcise. Coborâm spre centru și ajungem la gară la 17.50 pentru a lua trenul regio obișnuit spre București. La întoarcere Iunia mă bucură pe mine cu ceva din experiențele ei prin lume și simt că azi am mai făcut un pas spre cunoașterea și bucuria Sinelui universal.

Vânturișul, vale cu cascade foarte frumoase ascunse în pădurile Bucegilor, mi-a arătat primii pași și mă va primi și altă dată cu brațele deschise!

Diversitatea Banatului 1-6.05.2013

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Alex Petrescu, Cezar Partheniu, CAR U Cluj

1 mai e zi liberă oficială. La fel și zilele de Paști care anul acesta sunt 4, 5 și 6 mai! Prin bunăvoința guvernanților noștri s-a acordat liber și pe zilele de 2 și 3 mai cu recuperare în zile de sâmbătă. Unii recuperează, alții nu, depinde de șef. Șeful nostru ne dă liber și anunț că vreau să petrec câteva zile prin Banat. Am câteva locuri unde vreau să ajung : trenul Anina-Oravița, slujba de Paști la bisericuța din Dobraia și vârful Arjana. Dacă mai iese și altceva în plus e foarte bine. Știu că în zonă merg foarte mulți prieteni și mă gândesc că există posibilitatea de a mă întâlni cu ei. Nicidecum de a merge cu ei în tură (veți vedea)! Unii prieteni (confrați clujeni) plănuiseră o tură cu bicicletele prin satele Cernei, alții au în program câteva zile în Banatul sârbesc, alții tură per pedes prin Cernei și prin Mehedinți, Andrei Bergheș are un plan ambițios care include munții Cernei, Lugojul, Timișoara, Cheile Râmețului (s-a oprit la Timişoara)...  Eu încă nu am planul perfectat și joi seara mă întâlnesc cu Alex (prieten al lui Andrei Bergheș, vechi prieten de munte) cu care urmează să plec în Banat. Convenim la un traseu de principiu : București - Orșova - Moldova Nouă - Oravița - Anina - Bozovici - Cheile Rudăriei - Cornereva - Studena - vârful Vlașcu Mare - Valea Cernei - Scărișoara - Ineleț - Dobraia - Arjana - poiana Cicilovete - cascada Vânturătoarea - Băile Herculane - București. Avem în plan multe autobuze (în mare parte se vor dovedi inexistente), trenuri sau mers pe GPS (Custura Pârșului care urcă în vârful Zglivăr). Rămâne să vedem ce se întâmplă la fața locului. Marți 30 aprilie șeful ne dă liber mai devreme și am timp să ajung acasă, să îmi iau rucsacul pregătit cu o seară înainte și să plec spre gară. Cu câteva ore mai devreme fiindcă e ziua lui Ari și nu pot lipsi! Fiind pentru puține zile în București, Ari face o mică petrecere la bunii ei prieteni Lili și Sebi (e și ziua lui Sebi). Chiar dacă stau doar o oră la ei, mă simt ca acasă cu ei și cu cei patru copii ai lor. Parcă n-aș mai pleca! Dacă nu îmi luam bilet și nu depindeau și alții de mine... Ari are rețete pregătite și o ajut și eu puțin să pregătească una din cele mai bune prăjituri pe care le-am mâncat până acum : Quatres quarts! Așa bună este că le rog pe fete să nu mai îmi dea ca să nu le mănânc pe toate! Complotăm un pic pentru tortul lui Sebi și e o mare întrecere între tort și prăjitură! Nici nu simțim cum trece timpul și doar alarma telefonului mă trezește fiindcă trebuia să ajung la gară. Singura soluție este să merg cu un taxi care mă duce în timp util la întâlnirea cu colegii de drum. Așa ne-am îndrăgit că la plecarea cu taxiul ziceai că mă știu cu copiii de-o viață! La 21.30 suntem la gară la casa de bilete și Ilinca nu mai apucă să mai ia bilet. Casa nu mai dă bilete cu 5 minute înaintea plecării trenului chiar dacă acesta pleacă cu 20 de minute întârziere! Așa că nu avem de ales decât să luăm bilet în tren. Urcăm în tren și ne ducem în vagonul în care eu și Alex aveam locuri. Cum se face la noi în tren, ne luăm în vorbă cu cei care stau pe lângă noi și timpul trece foarte repede! La un moment dat vine nașul și Ilinca ia bilet la prețul din tren! Vecinii noștri sunt vorbăreți și tare simpatici. E o pianistă care merge la bunica ei în Reșița, un cuplu tânăr care merge în Herculane (își găsiseră gazdă pentru două nopți și proprietarul i-a asigurat că se mai găsește și pentru celelalte nopți), două educatoare care merg la cură în Herculane, o tânără foarte ok care schimbă trenul în Reșița (cine știe unde merge mai departe; am remarcat-o fiindcă citește o carte a lui Osho) și un tip care ne povestește că a lucrat mult pe afară și trebuie din când în când să se miște ca să nu îl doară prea mult șuruburile de la genunchi. Râdem, povestim, la un moment dat iau izoprenul lui Alex și mă așez pe jos (mai comod decât pe scaun!), timpul trece și ne apropiem de Orșova. Cum ne luăm cu vorba, când ajungem în Orșova ne dăm seama unde suntem și până să ajungem la ușă, trenul pornește mai departe. Asta e, coborâm la următoarea stație și ne întoarcem cu ocazia!

Ziua 1 - miercuri 1 mai 2013

Cam pe la ora 4.00 coborâm în Herculane cu ceilalți, îi salutăm și ne așezăm la autostop. Vreo oră și ceva nu avem noroc și lui Alex îi vine o idee bună : să lăsăm rucsacii jos și să stea doar unul la ocazie. Fac cu mâna la fiecare mașina și în câteva minute avem noroc : un tânăr care distribuie pâine poate să ia două persoane și bagaje (o Dacie papuc). Mă înțeleg cu Alex și Ilinca să meargă ei până în Orșova cu bagajele și să ne întâlnim acolo (la despărțirea de drumul spre gară). În alte câteva minute am noroc și eu cu un comis-voiajor care vine tocmai din Alicante, Spania cu niște hârtii pentru firma la care lucrează. Mai are puțin până în București! Cum băiatul cu pâinea mai oprește pe la magazine, eu ajung înaintea colegilor la punctul de întâlnire (7.00). Vin Alex și Ilinca, îmi povestesc despre aventura cu vechea Dacie papuc (câte au văzut mașinuțele astea!) și pornim pe un fel de drum de ocolire a orașului spre autogară. Andrei ne explicase mie și lui Alex unde este autogara de unde trebuia să plecăm spre Moldova Nouă.
Trecem pe lângă unitatea de pompieri Orșova, vedem în față biserica catolică și știm că lângă ea e autogara. Întrebăm doi-trei oameni care ne îndrumă prin oraș. Chiar când să ajungem întreb o femeie pe unde se intră la peron, ne duce ea fiindcă și ea vrea să meargă spre Moldova Nouă și mai așteaptă și alte persoane. În mod obișnuit la 7.30 ar trebui să fie mașina! Doar că acum e zi de sărbătoare și mașina e anulată! Mai stăm puțin cu speranța că poate vine mașina, mâncăm niște portocale și banane și ne hotărâm să ne încercăm norocul pe jos. Trecem pe lângă biserica ce îmi aduce aminte de o biserică catolică din Sandnes, Norvegia cu acoperișul  asemănător unei trambuline de schi și coborâm la drumul principal spre Moldova Nouă.
Ne oprim într-o stație de autobuz unde facem semn la mașini fără prea mare elan. Căldura începe să își facă efectul. Mai o sămânță, mai o discuție cu șoferii de taxi care se întrec în oferte să ne ducă până în Moldova Nouă sau Berzasca. Unii încep cu 150 de lei și nu concep să scadă prețul, alții mai scad cu 10-15 lei fără succes la noi. Cea mai bună ofertă este de 130 de lei și tot nu e suficientă pentru noi. Păi noi avem fiecare cam atâția bani pentru aproape o săptămână! E de înțeles că fiecare taximetrist caută să își scoată și el ceva de pe urma unor turiști la sărăcia care e pe aici, dar nici noi nu avem bani cu grămada! Așa că stăm vreo 3 ore fără să ne mișcam și hotărâm să pornim pe jos. Poate, poate! Urcăm câteva serpentine și soarele ne bate din ce în ce mai puternic. Și nici rucsacii nu sunt ușori! Gândeam noi optimist că poate ajungem cel puțin până în Eșelnița! Peste vreo 20 de minute găsim o veche stație de mașină ruginită cu acoperiș și aici ne  oprim. Nu are sens să ne chinuim așa! Ne răcorim un pic, mai stăm la sfat și luăm decizia să ne întoarcem. Plănuisem noi frumos să mergem din mașină în mașină până în Oravița, dar socoteala e de bună samă alta! Schimbăm foaia și hotărâm să mergem în Herculane și cumva să ajungem în Cheile Țăsnei să punem cortul (pentru a merge în Crovurile inițial scoase din plan). Mai bem o gură de apă și hotărâm să ne întoarcem cu riscul de a râde localnicii de noi. În fond ce ne pasă? Coborâm vreo sută de metri înapoi pe șosea și nu știu ce mă trage spre un magazin de pe stânga drumului. Ba știu! E frigiderul cu bere rece de afară! Oprim un pic,  se duc două beri extrem de repede și râdem de întoarcerea de situație. Vorbim cu Andrei care e în Orșova și care ne invită să mergem cu autostopul cu el spre Ciucaru Mare. Diferența e mare! Una e să fii unul singur la autostop cu rucsac mic și alta să fie trei sau patru oameni cu rucsaci mari! Hai înapoi la autogară! Lăsăm pe dreapta cimitirul eroilor sovietici din 1944. E un pic ironic ce scrie pe placa de lângă cimitir.
"Eu au căzut cu fața la dușmani
Dar nu sunt morți căci inima lor bate
De dincolo de munți și de ani
De-a pururi pentru noi și libertate!" (Eugen Jebeleanu)
și pe partea cealaltă:
"Spuneți generațiilor viitoare că noi ne-am dat suprema jertfă pe câmpurile de bătaie!"
Sau poate textele nu au nici o legătură cu eroii sovietici?
Continuăm coborârea pe asfalt, pe un geam văd scris "Ultimate vibrancy meets ultimate reconstruction" şi ajungem la autogară la 14.30.
La 15.00 avem autobuz spre Herculane. Bilete luăm din autobuz (7 lei împărțiți în două bilete de 3 și 4 lei) și ajungem repede la gara Băile Herculane. Parcă am mai fost pe aici azi!
Luăm un microbuz spre centru (2 lei) și în 15-20 de minute ajungem la rondul unde ne lasă microbuzul. Iată-ne în Herculane mult mia devreme decât calculasem! Alex ne povestește despre cartofii bănățăneni și ne face poftă! E musai să mâncăm! Dăm să ne întoarcem spre cazino și ne întâlnim cu perechea din tren. Iarăși întâlnire neașteptată! Vorbim un pic cu ei, ne cer sfatul despre o excursie în Serbia prezentată pe un panou aflat chiar lângă noi (vreo 10 ore cu autocarul, 3 orășele sârbești) și ne urăm drum bun până la următoarea întâlnire (cine știe când va fi). Coborâm până la parc și pe aici pe lângă marele sequoia și niște tarabe cu reviste, cărți evolutive, pietre și mărunțișuri foarte faine (în perioada asta este întâlnirea practicanților de yoga) ajungem la cel mai vechi bar din Herculane și prin vechi pasaje ieșim în spatele cazinoului spre izvorul Domogled. Până la izvor simt de la o tarabă mirosuri aromate de bețișoare parfumate și nu mă pot abține să nu îmi cumpăr câteva beţişoare cu aromă de eucalipt. Urcăm la izvor, ne energizăm cu apa de aici (băut, spălat, umplut sticle) și coborâm la terasă pentru masă. Parcă timpul s-a dilatat și nu mai avem absolut nici o grabă! În fundal de muzică ambientală mâncăm fainii cartofi bănățăneni cu tzatziki și la întrebarea chelneriței (localnică) "Ceva de băut nu vreți?" îi răspund foarte simplu : "E ceva mai bun decât apa de izvor?" "Nu!" După masă plecăm alene pe strada Licuricilor spre varianta de ocolire a stațiunii. Urcăm la asfalt, mergem câteva zeci de metri până găsim un loc de autostop, folosim metoda de mai devreme (Alex și Ilinca cu rucsacii pe stânga drumului și eu la autostop pe dreapta), îmi găsesc o poziție comodă (un capac de roată de Audi pus pe un lemn), închid ochii și îmi doresc să apară o mașină să ne ia. Dorința mi-a fost ascultată fiindcă văd că oprește o mașină cu trei biciclete deasupra și plină de bagaje. Sunt Adriana, Ștef și Rareș, dragi colegi de la CAR U Cluj care veniseră în tura propusă de Marian Poară. Ne bucurăm reciproc de întâlnire, Rareș și Ștef oricum au chef de pedalat, își dau jos bicicletele de pe suport și vor merge pe "cai" până la Dumbrava unde punem corturile. Aici ajungem rapid și avem parte de altă întâlnire foarte plăcută : Dia și Gabi! Ne gândeam să ne întâlnim noi tocmai aici? Era o speranță, nicidecum o certitudine! Dia și cu mine am vrea să urcăm sus în Țăsnei cu corturile să prindem lumina faina și seara și dimineața. Restul (mulți adică!) vor să punem corturile aici fiindcă Alina Cârja aranjase cu cei de la Dumbrava să putem folosi toaletele lor pentru o sumă modică. Așa că decizia e luată : dormim aici și urcăm mâine! Întindem corturile, ne așezăm la masă, Dia vorbește cu pic cu Zsolt Torok și cu Minie (Minerva Vincze) care veniseră cu copiluțul la odihnă și caiac pe Cerna (eu îi știu personal foarte puțin), ne lungim la povești și colegii (în special Andrei și Ibi) apreciază "apa" adusă de mine (tot de la ei de la Cluj) și destul de repede mă bag la somn. Cică a fost mare petrecere cu chitară aproape de corturile noastre! Eu nu am auzit absolut nimic!

Ziua 2 - joi 2 mai 2013

Dimineața vine cu chef de mers. ne trezim pe la 7.30, mâncăm bine ca să avem energie pentru toată ziua și puțin înainte de ora 9.00 pornim la drum (Gabi, Dia, Ilinca, Alex și cu mine) spre cheile Țăsnei (CA). Lăsăm cortul strâns și plătim taxa de cort celui ce are grijă de poiană (Andrei și Ibi au preferat să strângă corturile fiindcă nu erau siguri că mai rămân și în seara următoare aici). Urcăm agale spre apa Țăsnei. Eu am propus să mergem pe drumul ce urcă mai lin și mai lung până la stânci. Alegem serpentinele abrupte din pădure și metru cu metru urcăm spre pereții de piatră ai Mehedinților. Alex și cu mine mai fusesem pe aici, știm la ce să ne așteptăm și totuși sunt bucuros de fiecare loc. Înainte de apa Țăsnei ne întâmpină primul anunț al stânei lui tanti Maria cu invitație la brânzeturi și mămăliguță. La cursul apei facem prima pauză foto.
În urcuș destul de lejer ajungem în 40 de minute la primul perete de stâncă unde vine din stânga varianta ocolită. Începem să intrăm în cetate! Pe partea cealaltă a văii Cernei vedem Arjana și Vlașcu care ne așteaptă pentru zilele următoare.
Pe poteca săpată urcăm în câteva minute la cruce unde facem o altă pauză de admirat vecinii Cernei și crestele de pe versantul drept al văii Țăsnei.

Colegii noștri încă nu apar și continuăm pe potecă în jos spre baza cheilor. La prima cădere de apă de peste un metru ne oprim pentru o mini-ședință foto și ne întregim grupul.

Mai urcăm câțiva metri și mă opresc puțin bulboanele apei (sunt multe de aici încolo).
Continuăm pe firul apei pe care alternează cascade mari sau mici, sărituri de pe o stâncă pe alta, zone cu pietre și cu vegetație bogată (chiar unei porțiuni eu îi spun junglă fiindcă arbuști tineri sunt înalți și cam acoperă totul), pauze la marginea susurului clipocit, grohotișuri pe care urcăm pe versantul drept al văii peste Gaura Fetii... Mă întreb cu Andrei și Alex dacă se poate merge pe sub Gaura Fetii și apoi urca direct pe fir. Se văd pe acolo niște cascade, căderi de apă  și tobogane... Pe stâncile uscate de deasupra Găurii Fetii ajungem deasupra Morii Dracului, moara de apă unde tanti Maria macină mereu mălai pentru mămăliguța cu care întâmpină musafirii. Diei îi place mult valea și fiind prima dată pe aici, e musai să coboare la Moară. De altfel ei venind cu mașini, vor avea norocul (mai bine zis cunoștințele lui Andrei) să vadă și morile funcționale de pe Cheile Rudăriei. Noi nu le-am mai cuprins în tura noastră, fiindu-ne peste mână fără mașină! De la moară mai facem câteva minute pe malurile apei, găsim un izvor pe partea dreapta (stânga în sensul nostru de mers), umplem sticlele cu apă (vom mai găsi tocmai după Cheile Tâmnei) și urcăm la tanti Maria la stână. Nu știu ce face Ilinca de-și pierde bețele de trekking undeva în zona izvorului și le caută pentru câteva minute bune.



La 11.30 tanti Maria ne primește cu brațele deschise și cu bucuria ei binecunoscută. E prea multă lume care vrea să vorbească cu ea și urc un pic pentru câteva poze spre Inălățul Mare. Mai țineți minte povestea cu rătăceala din 2011 și întâlnirea de anul trecut?


Când văd că ai mei colegi se pregătesc să plece, cobor și eu să vorbesc un pic cu tanti Maria, nu mă pot abţine să nu îi gust un pic din mămăligă și din caș și sunt nevoit să plec după colegii care mă așteptau ceva mai sus în prima poiană. Ca și acum doi ani, aici sunt câteva văcuțe care pasc tare liniștite. Îi spusesem lui tanti Maria că mă întorc pe la ea mai încolo. Mă voi întoarce de fapt data viitoare! Merg pe CA mai departe în sus pe valea Ţăsnei şi ajung la prima poiană. În stânga sub un copac colegii mă aşteaptă la umbră şi savurează câte o bucată din bucata de caş luată de la stână. Excelentă! La plecare un căluţ alb nu prea vrea să se lase mângâiat şi pornim răsfiraţi în susul poienii pe PG şi BR. Un timp vom merge pe ambele marcaje chiar de PG este marcajul nostru principal! În spate ochii cerului ne supraveghează!
Firul văii la început împădurit ajunge în nişte chei prin care BR ne ghidează în serpentine şi prin stâncării.

Continuăm o vreme prin pădure şi la un moment dat pierdem marcajele într-o poiană lungă. Sunt cu Gabi în faţa grupului şi senzaţia noastră este că mergem bine chiar dacă nu mai vedem semne. Ne strigă colegii să ne întoarcem că nu e pe acolo (Ştef şi Rareş mai fuseseră pe aici). Eu cam comentez un pic fiindcă semnele de întoarcere arată că avem direcţie bună. Până la urmă vin cu toţii în poiană şi găsim în stânga marcajele ascunse printre frunze. Urcăm pe marcaje, facem o scurtă pauză la începutul unei mari poieni prin care poteca este evidentă şi totuşi marcajele lipsesc. Coborâm până în capătul poienii pe lângă o stână cu un gard de piatră ce împarte poiana în două, nema marcaje, vedem pe stânga un semn pe un copac cu semnal Connex şi prin pădure regăsim punctele galbene.

Urmează o zonă tare interesantă. Marcajele sunt rare şi întortocheate prin labirintul de foioase. La un moment dat rămân în urmă şi doar nasul de orientare mă conduce vreo 30 de metri mai la dreapta faţă de colegii care mă aşteptau. Căutăm semn cu semn, urcăm pe un picior împădurit pe panta din ce în ce mai mare (rămân cu Alex mai la coadă), dăm de o culme stâncoasă pe care e evident că trebuie să urcăm. Ne furişăm printre stânci, mai facem pauze de regrupare şi într-una din ele primim un mesaj de la Marian prin care ne anunţă că grupul lor e în faţa noastră (asta după altitudinea la care ne aflăm fiecare). Continuăm pe creastă cu grijă să nu punem mâna pe vreo viperă (pe căldura asta au obiceiul să se întindă la soare), depăşim lapiezuri sau zone stâncoase şi vedem în sfârşit vârful Pietrele Albe. Este alb aşa cum îi spune numele! Până la el mai avem de bălăurit puţin prin pădure!

Coborâm în ultima şa dinaintea zonei vârfului şi în stânga noastră vedem izolată în pădure poiana Ploştina. Ce loc fain de cort! În sfârşit intrăm pe una din cele mai bune hărţi cu Mehedinţii (MC 37H).
Mai mergem un pic pe creastă prin pădure şi ieşim la zona cu plăci care îmi aduce aminte de Preikestolen. Urcăm pe vârful turn şi ne dăm seama că mai este încă un vârf în faţă.


Pe vârful din faţă, Pietrele Albe 1339m, ne aşteaptă colegii. Mai jos se vede vârful nostru cu Vârful lui Stan 1466m în spate şi Godeanu încă înzăpezit în stânga.
Urcăm ca furnicuţele spre vârf şi aici ne întâlnim toţi 16 colegi de club CAR U Cluj şi prieteni. Stăm un pic la poveşti, masă şi poze de grup şi Marian cu echipa pleacă în jos spre Ploştinioarele. În fond ne aşteptaseră cam o oră!

În căutarea narciselor din Baiului 11.05.2013

Colegi de tură: Ilinca Alexandrescu, Cezar Partheniu, Raluca Balaniuc (Uca), Mihaela Istrate (miha74), Mihai Dutu (dutugeotec), Alina Gherghe (ali_na), Cristina Donciu (cristiniq),  Raluca Burtea (lizuk), Emil Chelariu (emil_chelariu), Ionela Munteanu (ionela), Alina (?)

De când am fost în Vânturiș, am plănuit cu Ilinca să mergem la narcisele din Baiului după Paști. Doru zicea că ne însoțește să ne arate drumul. Plecăm dimineață hotărâți cu Regio la 6.35 și în tren Doru mă sună că nu mai poate merge că are niște musafiri. Îmi dă ceva indicații și urări de drum bun. La 9.25 coborâm în Sinaia și auzisem de la Ioana "Oana" Petrescu, o prietenă de la Floare de Colț, că e un grup de carpatiști care merge la narcise. I-am propus și ei să vină cu noi, dar a preferat să meargă în altă tură la cascadele Vânturiș. Noi le știam! Din vorbă în vorbă nici nu dăm seama cum trece timpul și suntem în Sinaia. Văd grupul de carpatiști, mă prezint și imediat îmi spun colegii "Cezar cu turele faine din Norvegia?" Gata, m-am integrat în grup! Vine și Ilinca de la toaletă și pornim la drum. Trecem podul de lângă gară peste Prahova și facem stânga pe drumul forestier Valea Rea. Nici nu simțim cum trece timpul absorbiți de povești și de frumusețea culmilor bucegene din spate. Pe cursul apei sunt câteva amenajări și deasupra uneia este un lac azuriu care ne aduce aminte de Ochiul Bei. Mai sus o văiugă în dreapta mă tentează să o urc. Mă abțin doar la o poză-două și mergem mai departe. Facem ceva glume legate de un afiș pe care scrie "Funicular în construcție". Avem nevoie :D!


De la afiș drumul face stânga și continuăm tot pe el în serpentine strânse. Ne-o lua cineva la autostop? Cam pe la 11.00 trecem apa pe stânga și începem sî urcăm pe un început de grohotiș. E parcată pe stânga o mașină cu nr PH 58 FGV. Asta chiar dacă la începutul drumului am sărit, am trecut pe lângă sau pe sub o bariera cu lacăt! Încă mai pare să fie un fel de drum cu pietre mai mari care îmi aduc aminte de accesul spre
Vårlivarden, Norvegia.



De aici ieșim în partea superioară a Văii Rele acoperită cu un mare grohotiș. Eu, așa cum sunt de obicei după câteva zile de oraș în locuri în care ajung prima dată, merg mai repede în față, mă uit peste tot prin jur, caut cu privirea tot ce este mai frumos. Sper să mă înșeleagă cei care merg cu mine, nu am nimic cu ei să îi las în urmă, sunt ca un animal care o dată ieșit din cușca orașului, zburdă de bucurie peste tot! Găsesc mereu poteca în sus și colegii vor să ne oprim la o ultimă pată de umbră înainte de capătul văii să ronțăim ceva.
Pe lângă noi trece un alt grup mai mare (mai erau câteva grupulețe și în față) de oameni cu aspect mai de oraș (ghiozdan în față ceva mai mare ;D). Sunt câțiva mai zvelți și îmi pare că unul din ei e Adrian Ciorbă, apărătorul Bucegilor (www.buceginatura2000.wordpress.com). Nefiind sigur de asta, nu îl salut și seara îmi va confirma pe internet că el era. Ciugulim puțin (pate, brânză de Dobrogea, fructe, ciocolată) și pornim mai departe. În stânga văii spre capătul ei se văd trei picioare de munte cu picături albe. Aici sunt narcisele! Fiecare merge pe unde vrea, caută să nu calce nici una din minunile pajiștilor și le fotografiază din toate unghiurile. Îmi plac mult narcisele și mi se pare că acestea (o parte din ele) sunt cam ofilite. Găsesc narcise și alte flori care mă bucură nespus și nu îmi dau seama că sunt mult în fața grupului în sus pe pantele puternic înclinate. Întâi pornesc pe piciorul cel mai sudic, trec apoi pe cel de mijloc și urc până se unesc cele două picioare. Ilinca vine de pe piciorul sudic pe unde a trecut cu atenție peste niște zone înclinate cu pietre, ajunge în spatele meu și restul abia se văd. Nu e legat nimeni de alții! Urc peste câteva trepte/căldări înierbate și la 13.25 sunt pe culmea Tufa ce coboară din Baiul Mare. Îmi scot tricoul transpirat și meditez cu mantre în fundal. După vreo 20 de minute apar primii colegi și pe rând se adună toată gașca.











Sus pe Tufa peisajul îți taie răsuflarea: Bucegii se prezintă pe scenă cu toate personajele: de la Bucșoiu în dreapta până la Păduchiosu în stânga; de la valea Morarului în dreapta până la valea Vânturiș în stânga, de la Predeal în dreapta până la Breaza în stânga (a se citi dreapta nord și stânga sud!). Vedem Piatra Mare și Postăvaru ca doi frați care se țin de mână deasupra dealurilor joase!



Stăm la masă (meniu vegan extrem de variat), la povești, la soare, la leneveală și parcă nu ne mai lăsăm duși din locurile astea faine. Abia la 15.30 ne urnim din loc la vale spre piciorul Tufa. Iarba ne îmbie să mergem desculți și să simțim energia pământului, a ierbii, a florilor și a Naturii! Coborâm până aproape de stâna Tufa și puțin înainte de zona stânei mă încalț. La fix că pământul îngrășat de lângă stână e plin de urzici și de plante țepoase!







Lângă stână grupul care ne depășise făcea un grătar. Adi le pregătise focul din mai nimic și după ce au terminat de mâncat, au stins totul ca să nu se împrăștie jar în pădure. Adi știe să facă foc oriunde, chiar și pe apă! Studiez stâna și apreciez că dacă faci un pic de curățenie, chiar poți sta aici iarna lejer! Are semn de "începător" la intrare!
De la stână coborâm prin pădure pe poteca destul de evidentă. Cum ritmul de coborât e diferit, de câteva ori stăm să regrupăm ca să nu pierdem pe careva din grup. Poteca e tare faină, coboară prin făget tânăr sau matur, păsările cântă într-o orchestră cu simfonie unică și doar niște drumuri săpate de TAF-urile forestiere ne aduc aminte că ne apropiem de "lumea civilizată".



La 17.30 ieșim la primele case din Sinaia, stăm doar pentru o scurtă regrupare și pornim mai departe în jos spre calea ferată și gară. Un drum de mașină ne duce la calea ferată pe câteva serpentine strânse și nu avem altceva de făcut decât să mergem pe calea ferată spre gară. La un moment dat lângă liniile de fier e o biserică cu punct de pază și chioșc de grădină în curte. Ne dăm seama că nu mai ajungem la trenul Regio de întoarcere spre București, trenul ne prinde din spate și încerc să îl opresc cu semnul de autostop. Un claxon frumos și cu zâmbete mergem mai departe!
După un pod coborâm la stradă, ieșim la DN și mai admirăm o dată abrupturile Bucegilor în spate!
La 18.10 ajungem la gară, Raluca e cu mașina și nu poate să bea bere cu alcool. Așadar fiecare își ia o bere (de care poate!) și câte ceva de mâncare și ne urcăm în IR 1583 de la Brașov care are ceva întârziere. Raluca merge la mașină și noi la tren spre București. Timpul trece repede fiindcă buna dispoziție e foarte mare, avem un pachet de cărți cu care începem un Renț. Nu reușim să îl terminăm și îl vom continua în tura următoare în aceeași echipă! La 20.25 suntem în București în Gara de Nord cu gândul la turele pe care le vom face mâine (unii pe Valea Albă, alții în Cozia, alții acasă :D). 

Frumoasele narcise vor încânta și săptămânile următoare alți pasionați de Munte, arome de iarbă și flori, peisaje și dragi personaje montane!